O oază de senin, de nostalgii și de visare frumoasă

serban cionoff caracal 2014 revedere

Când i-am povestit bunului meu prieten, Lucian Avramescu, despre faptul că mă pregătesc să merg la Caracal („Oraşul meu natal, cu flori în gară / Cu chioşc în parc şi festival, urmat de bal” – după cum, cu mult tâlc, spun versurile melodiei concetăţeanului nostru, neuitatul Radu Şerban), acesta mi-a răspuns cu o anecdotă. Iat-o:
Pe (să zicem) DN 1 un bătrânel se agită „la o ocazie”. Are, până la urmă noroc, iar şoferul îl întreabă:
– Unde trebuie să ajungeţi, neapărat, de eraţi aşa de agitat?
– Mă grăbesc, răspunde cel întrebat, să ajung la banchetul de absolvire al promoţiei mele de liceeni, de acum 70 de ani.
– 70 de ani?, se miră întrebătorul. Felicitări şi la mai multe reuniuni înainte. Dar, cam câţi colegi vor veni la reuniunea de azi?
– Nu prea mulţi, răspunde bătrânelul, eu, de pildă, merg singur de vreo 5 ani încoace…

teatrul national caracal

Teatrul din Caracal

Din fericire – Slavă Celui de Sus! – nu aşa s-au petrecut lucrurile şi cu promoţia noastră. Promoţia 1964, clasele a XI-a A şi a XI-a B de la fosta Şcoală Medie numărul 2 din Caracal. La reuniunea aniversară care a început în Sala Mare a impozantului edificiu al Teatrului Naţional „Ştefan Iordache”, au răspuns „prezent” la strigarea cataloagelor de către şefele de clasă –  Nicoleta-Florica Sosniţki (alintată: Ţâştoc) şi Mariana Socotean – 29 dintre noi, plus admirabila noastră profesoară, doamna Gabriela Dicu, pe atunci directoare adjunctă a şcolii. Domnia sa dovedindu-se, la micul nostru festin, un adevărat argint viu al întregii petreceri sărbătoreşti.
Aşadar, „a fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”, o promoţie năzdrăvană foc, o promoţie cu fete frumoase şi cu băieţi inimoşi, o promoţie care şi-a găsit să-şi organizeze balul de absolvire chiar în incinta şi şcolii şi tocmai la orele când, în Consiliului profesoral, se dezbătea încheierea situaţiei noastre şcolare.

caracal
O promoţie care intra în viaţă în atmosfera de regăsire a demnităţii naţionale pe care a generat-o faimoasa „Declaraţie din aprilie 1964 a PMR” în care părinţii noştri şi cei cu mai multă experienţă de viaţă şi cu pricepere întru ale mersurilor lucrurilor vedeau „Declaraţia de independenţă a României de sub asuprirea Moscovei”. Aşa încât am fost şi ultima promoţie care a mai dat limba rusă ca probă obligatorie la examenul de maturitate (fiindcă aşa i se spunea, pe atunci, examenului de bacalaureat).
Aveam, prin urmare, vânt în pupă, speranţe, ambiţii, vise, ba chiar, de ce nu?, o anumită nebunie nonconformistă şi, mai presus de toate, o sinceră dorinţă de a profita de acel „vânt de libertate”( nu, însă, tot după muzica lui Dunaevski!) pentru a ataca orizonturi noi. Orizonturi pe care, poate, nici părinţii sau bunicii noştri – mulţi dintre ei trecuţi în numai zece ani, prin grele, amarnice încercări – aproape că nici nu cutezau să le viseze pentru noi.
Acum, după 50 de ani, venise ceasul să împlinim porunca lui Tudor Arghezi: „Aduceţi cerneala, /Se face socoteala!” Arghezi fiind olteanul nostru de geniu, care, nu cu multă vreme în umbră, ieşise de sub interdicţiile proletkultiste şi despre care cu atâta pathos ne vorbise frumoasa noastră profesoară şi dirigintă, Xenia Moraru, care, o dată cu clasa noastră, clasa a XI-a B, era, pentru prima oară, dirigintă. Rând pe rând, fiecare, ne-am făcut bilanţul acestor cinci decenii, un bilanţ cu lumini, cu bucurii, cu împliniri dar, după cum impun legile neiertătoare ale vieţii, şi cu deziluzii şi cu încercări dureroase.
Am ascultat, de fapt am reascultat, cu încântare melodii „la modă” acum 50 de ani, pe ritmurile cărora dansam la ceaiurile pe care, de multe ori, le organizam (semi-clandestin!) la mine acasă. Subsemnatul având, pe atunci, un radio cu pickup şi nişte discuri alese „pe sprâncenă”, dată fiind ambiţia mea de a da, neapărat, la Conservator ca să fac jazz, aşa cum mă povăţuiseră mai marii mei învăţători „pe unda clapelor”: Radu Şerban, Sile Dinicu şi Janscy Korrossy.
Ne-am mai amintit de vechile idile, de plimbările „pe alea plopilor” din minunatul Parc Poroineanu şi, după atâta vreme, am murmurat versurile cântecului lui Radu Şerban dedicat Oraşului meu natal: „Pe banca dintr-un vechi boschet,/Mă poartă paşii-încet/Şi învie în suflet/Un stins regret.”

parcul din caracal

 Parcul din Caracal

Peste toate, însă, am regăsit un nemărginit senin de gânduri şi de sentimente, o mare sinceritate, dimpreună cu o tulburătoare, stenică şi generoasă solidaritate sufletească. Ceea ce, să o recunoaştem!, în această mlaştină coclită de ură, de patimi nebuneşti, de vulgaritate agresivă şi, spre ruşinea noastră, de fanatică intoleranţă în care ţara şi oamenii săi se zbat printre dosniţele duhnitoare ale „capitalismului de cumetrie”, dar mai ales în acest ultim deceniu, de ruşine şi de mizerie, a fost o adevărată gură de oxigen.
Iată pentru ce am cutezat să trimit spre publicare aceste modeste notaţii , cu urarea sinceră că ele vor fi, pentru alţi cititori şi prieteni ai acestei pagini un mesaj de încredere şi speranţă că idealurile solidarităţii, ale încrederii şi ale prieteniei nu s-au risipit definitiv. Că ele aşteaptă doar cuvântul magic pentru a renaşte în viaţa noastră, a Cetăţii şi a fiecăruia dintre noi.

Șerban Cionoff

A. M. Press, 11 mai 2014