Pe când, la Caracal, Casa memorială „Radu Şerban”?

casa lui radu serban caracal serban cionoff

Am fost deosebit de emoţionat să văd că modesta mea consemnare la împlinirea a 30 de ani de la moartea lui Radu Şerban – autorul melodiei Prieten drag (consiederată şlagărul numărul 1 al muzicii noastre uşoare din veacul abia încheiat), ca şi a altor piese de referinţă ale genului –, consemnare pubicată în ediţia electronică a Revistei VIP şi preluată cu deosebită generozitate pe această prestigioasă pagină de educaţie şi de emulaţie culturală, se bucură de o audienţă cu totul deosebită: peste 5000 de accesări numai pe pagina Revistei VIP, precum şi multe reluări şi comentarii. Aşa după cum nu pot ascunde bucuria mea sinceră pentru faptul că multe, foarte multe mesaje de apreciere mi-au venit chiar din Caracal, oraşul natal al lui Radu Şerban şi al altor nume de referinţă ale vieţii spirtuale româneşti.

Spre marea mea mâhnire, tot din Caracal îmi parvine această dezolantă imagine, pe care o vedeți mai sus. Este o fotografie a casei în care s-a născut şi a crescut Radu Şerban. Mai corect spus: a ruinei în care se află această casă, situată chiar pe strada Radu Şerban. Sincer să fiu, nu ştiu dacă mai locuieşte cineva şi cu atât mai puţin cine mai locuieşte acum în această casă, Şi, tocmai de aceea, nu vreau să mă lansez în ipoteze oţioase sau în speculaţii declamative şi patetice.

Pun, însă, cu deplină bună credinţă şi cu foarte multă încredere într-un răspuns încurajator, această simplă întrebare: dragi prieteni caracaleni, nu credeţi că ar fi bine şi frumos ca, alături de un Centru de cultură 1Radu Şerban”, care şi-a dobândit, pe deplin meritat, un solid prestigiu şi de un Festival de muzică uşoară „Radu Şerban”, el însuşi un eveniment marcant în viaţa culturală a ţării, tot aici, la Caracal, să fiinţeze şi o Casă memorială „Radu Şerban”?

Şerban Cionoff

Radu Şerban, un prieten drag mai presus de uitare

radu-serban-slagare amintiri

amintiriO filă de calendar îmi aminteşte că azi, 6 februarie 2014, s-au împlinit 30 de ani de când Radu Şerban, compozitorul şi iubitorul de frumos, a trecut în lumea umbrelor. „A trecut” este doar un fel de a spune, pentru că un om de harul şi de frumuseţea sufletească a lui Radu Şerban nu poate să ne părăsească niciodată. Deloc întâmplător, Fănuş Neagu, alt om minunat, frumos bântuit de dorul de înălţimi, l-a caracterizat aşa: „Omul acesta nu a putut să aibă duşmani.”

Am avut privilegiul – fiindcă privilegiu se numeşte o asemenea întâlnire – să îl cunosc pe nenea Radu şi, dacă nu exagerez, să mă bucur de simpatia sa, încă de pe când, fiind un student proapăt venit în Bucureşti, i-am trecut pragul casei de lângă Ateneu. Eram doar concetăţeni – spre cinstea sa nenea Radu nu şi-a ascuns niciodată orbârşia caracaleană –, iar prietenia pe care o legasem cu fiul său, Răducu – George Vâlcu pre numele său de poet – el însuşi prea devreme plecat dintre noi, precum şi cu nepotul său, Mircea, fiul doamnei Nineta, sora compozitorului, atârnau greu în balanţă. Peste toate astea, la acea vreme, subscrisul se mai legăna, încă, în iluzia că va fi compozitor (de muzică uşoară, desigur), păşind, astfel, pe urmele magistrului. Asta de vreme ce avusesem aceeaşi profesoară de pian, pe doamna Sofia Dinu, o femeie absolut minunată şi, pe deasupra, soţia singurului general (în rezervă) din Caracal, domnul Grigore Dinu.

radu-serban-amintiri-muzica-usoara

Că, treptat-treptat, visele mele adolescentine de a face mare brânză întru ale compoziţiei s-au risipit, asta nu a fost câtuşi de puţin o pricină spre a mă îndepărta de nenea Radu. Aş spune, chiar că dimpotrivă! Şi, cu cât mă opinteam mai vârtos să scriu la gazetă, cu atât aveam mai multe motive să mă aflu, fie şi pentru scurt timp, în vecinătatea unui om de nobila alcătuire sufletească a lui nenea Radu Şerban.

Tolba cu amintiri păstrează într-un loc aparte numeroase întâmplări cu sau despre Radu Şerban şi, recunosc, îmi este foarte greu să aleg. Mă încumet, totuşi, să povestesc două dintre ele. Citește integral în Revista VIP, 6 februarie 2014 .

Șerban Cionoff

 Melodii de Radu Șerban

Un minut – Roxana Matei

Două rândunici – Margareta Pâslaru

Prieten drag – Pompilia Stoian

Iubire absurdă – Margareta Pâslaru

Uitarea – Margareta Pâslaru

Strada – Ion Dichiseanu

Strada – Margareta Pâslaru

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

La un cuvânt al tău – Dorina Drăghici

La un cuvânt al tău – Ioana Negriloiu

La un pas de fericire – Margareta Pâslaru

Nu mai imita – Anda Călugăreanu

Baladă – Margareta Pâslaru şi Marina Voica

Rânduri pentru Mircea Crișan, la despărțire

mircea crisan

A murit Mircea Crișan! Citesc și nu îmi vine să-mi cred ochilor, poate și pentru că, în urmă cu doi ani, mai umblase vorba-n târg despre așa ceva. De data asta, însă, cernita veste o dă, pe pagina sa, Stelian Tănase, un om de recunoscută seriozitate.

Este, cu siguranță, singura dată când nu pot să râd de ce a făcut Mircea Crișan. El, cel pe care, înca din anii adolescenței, îl asemuiam cu însăși ideea de umor „cu adresă”, cu tâlc ascuns, așa dupa cum era, pe atunci, obiceiul românului să facă haz de necaz. Iar Mircea Crișan a știut, ca nimeni altul până la el, să scoată la iveală tainele limbii române, să ne redea savoarea cuvintelor din dosul parșiv al cuvintelor.

Deloc întâmplător, printre primele poante pe care Mircea Crișan le-a lansat, în vara lui 1967,a murit mircea crisan imediat dupa ce „a rămas afară” (cum se spunea în limbajul „cu apropont” al vremii) a fost aceasta: „Cum trece vremea, cum m-ați uitat… Cine eram eu până acum câteva luni? Toți, în cor: «Mircea-n sus, Mircea-n jos». Din «nea Mircea» nu mă scoteați. Poza mea peste tot, nici nu ajungeam bine pe scenă că erați în picioare și scandați: «Mircea! Mircea!». Când vroiați să fiți deștepți, cu asta începeați: «Dar pe-aia nouă, a lui Mircea, o stiți?». Acum, gata! Acum m-ați uitat! Acum e altul la modă, unu’, Nicu. Pe el îl aplaudaţi, pe el îl bisaţi, numai despre el vorbiţi. Da’ ce, domnule, e chiar aşa de mare Nicu Constantin ăsta?” Citeşte articolul integral în Revista VIP.

Şerban Cionoff

Nevoia de Moisil

grigore c moisil

„Aș fi vrut să scriu catalogul ideilor false; să-i pun pe copertă un craniu și două oase, cu inscripția: pericol de moarte.” (Gr. C. Moisil, 1970).

S-au împlinit, pe 21 mai, 40 de ani de la moartea lui Gr. C. Moisil și, sincer să fiu, cu excepția a două sau trei mențiuni fugare, nu am văzut ca această zi comemorativă să fi reținut atenția. Știu eu? Poate că o asemenea rememorare nu ar fi facut „ratting-ul” unui can-can monden, dar, cu siguranță, era un bun prilej de a mai gândi la zicala „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”. Tocmai de aceea, am răspuns, fără să mai stau prea mult pe gânduri, invitației primite din partea prietenilor de la revista VIP de a scrie câteva rânduri despre „domnul profesor Gri-gri”. Despre cel care a fost, este și, cu siguranta va rămâne o Personalitate din ale cărei lecții mai avem multe de învățat încă multă vreme de-acum înainte…

Iar atunci când scriu că Gr. C. Moisil este o Personalitate cu adevărat emblematică nu mă refer numai la matematicianul și logicianul a cărui operă se bucură de un neștirbit prestigiu la noi și peste hotare, la savantul care și-a pus în joc autoritatea pentru a promova cibernetica pe vremea când unii o socoteau doar „o știință reacționară care urmărește să aservească omul mașinii” și nici doar la profesorul eminent, adevărat reper pentru mediul științific și academic. Mă refer, în mod deosebit, la Profesorul de Viață, la cel care ne-a dat o greu egalabilă Lecție de etică a voioasei, liberei cugetări. Fiindcă generația mea, care pășea în viață la jumătatea deceniului VII al veacului trecut, adică într-o perioadă de relativă, dar reală deschidere, asta am văzut în Profesorul Gr. C. Moisil și asta am înțeles din lecția sa. O lecție de care, cu siguranță, vom mai avea nevoie. Citește integral în Revista VIP, 23 mai 2013.

Șerban Cionoff

Lecția de invidie a lui Nichita Stănescu

bogdan calciu nichita stanescu desen in tus

Bogdan Calciu, Nichita Stănescu, desen în tuș, 2013

Când inimoșii mei prieteni de la VIP m-au întrebat pe cine aș vedea nimerit să depene câteva amintiri despre Nichita Stanescu, nici nu bănuiam că voi ajunge așa de repede la vorba lui George Călinescu: „Se apropie de mine cei care fug de mine”.

Nu încape îndoială, despre Nichita Stănescu se vor găsi destui inși gata să scrie despre o escapadă bahică petrecută împreună cu poetul Necuvintelor, după cum nu vor lipsi veleitarii care etalează peste tot o recomandare scrisă și iscălită (de voie-de nevoie?) de către însuși „Îngerul blond” și în care se vorbește (neapărat) despre vulcanul de lirism ce sta să erupă.

antimetafizica aurelian titu dumitrescu nichita stanescuÎntrebarea este: câți mai sunt, astăzi, cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Nichita Stănescu și ar putea să scrie despre adevăratul Nichita Stănescu?

Desigur, prima și cea mai necruțătoare triere a făcut-o însuși Timpul. Nu mai sunt Fănuș Neagu și Mircea Micu, spre a nu pomeni decât doi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre Nichita Stănescu. Urmează, însă, și alte pricini ținând, nu neapărat!, de sfera Idealului Estetic și Moral al Artei.

Lucrul acesta nu trebuie să ne mire prea mult, de vreme ce, generos și risipitor, Poetul însuși a cultivat o falangă de companioni de ocazie (na, că era să le spun mai direct: de țuțări!). I-a aciuiat și i-a ținut pe lângă el, i-a lăsat să-i ciugulească din palmă și de aceea nici nu trebuie să ne mai mirăm atunci când vedem circulând niște băsneli cu pretenții de contribuții documentare la istoria literaturii române contemporane.

Pe de altă parte, viața de zi cu zi a omului Nichita Stănescu a fost plină de episoade pitorești, de picanterii și de isprăvi care i-au acreditat legenda unui boem definitiv și irevocabil. Iar de-aici și până la clișeul de consum pentru puțina pricepere a semidoctului de profesie nu a mai fost decât un pas…

Întrebarea este: „Acesta să fie, cu adevărat, Nichita Stănescu?” Răspunsul categoric este: nicolae labis si nichita stanescu„NU!”.

De parcă ar fi bănuit el însuși încurcatele cărări către mai dreapta înțelegere a Omului și Operei, Nichita Stănescu însuși a gândit și a dus la bun sfârșit, dimpreună cu mai tânărul său confrate, Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, o carte unică prin tulburătoarea sa lecție.

Și, de parcă ar fi bănuit că nu îl vom înțelege cu o dreaptă, meritată măsură, Nichita Stănescu însuși ne-a oferit o impresionantă lecție despre ceea ce înseamnă raportarea la o personalitate de geniu cu care ai avut șansa astrală de a fi contemporan. Mă refer la felul în care autorul celor 11 elegii l-a privit pe Nicolae Labiș. De obicei, mai toată lumea face trimitere la vorbele lui Nichita: „Nu-l iubeam (pe N. Labiș, n.n). Eram topit de ură.” Din discreție sau din alte pricini, se omite, însă, propoziția care urmează: „Fusese îndrăgostit de femeia pe care o iubeam.” Citește integral în Revista VIP, 31 martie 2013.

Șerban Cionoff

Modernitate și mondenitate

confesiuni fara glorie constantin stan

Mărturisindu-i unui amic, om subțire, de lume bună, intenția de a scrie câteva rânduri despre Confesiuni fără glorie, cartea lui Constantin Stan (carte, din nefericire, postumă!), acesta m-a luat din scurt punându-mi întrebarea de baraj: „Nu e cam târziu pentru o cronică, în 2013, cartea a apărut în 2011?” Ceea ce, mai pe românește, s-ar putea traduce: „Mai este, subiectul, trendy?” și pentru că nu am avut de lucru, adăugând că mă gândesc să trimit spre publicare textul la revista VIP, amicul a luat foc: „Pe ce lume trăiești? Păi tocmai la o revistă care e calată pe mondenități vrei să publici așa ceva?

Geaba am încercat eu să îi explic cum că, dimpotrivă, VIP este o revistă care respectă și promovează valoarea solidă și durabilă, mai presus de canoanele succesului comercial, amicul o ținea langa-danga pe a lui: „Dacă nu e pe val, degeaba vrei să tragi tu cititorul de mânecă, el știe foarte bine ce se cere pe piață.”

Ei bine, tocmai diatriba nimicitoare a amicului mi-a sporit încăpățânarea de a scrie – pentru VIP! – această consemnare la o carte care „nu e în trend”. Două sunt atuurile mele. Primul: revista VIP a demonstrat fără putință de tăgadă că este o revistă care nu face rabat de la criteriile de valoare, inclusiv, sau mai ales, atunci când scrie despre lumea culturii și a artei. Cel de-al doilea și, poate, cel mai important constă în chiar ideile tăioase, în analizele pe cât de severe pe atât de corecte, pe care Constantin Stan le face în ceea ce privește degringolada din spațiul nostru public și, mai ales, în ceea ce privește selecția și promovarea valorilor. Degringolada declanșată și promovată printr-o gravă confuzie între modernitate și mondenitate.

constantin stan

Constantin Stan

Bunăoară, scriind despre spectacolul grotesc pe care îl oferă (vai, din belșug!) invazia injuriei, a atacului la persoană și a calomniei în spațiul public și, cu precădere despre oploșirea acestora sub pulpana așa-zisei libertăți a presei într-un stat de drept, membru al UE, Constantin Stan este categoric: „Nu există țară care să le încurajeze și să le întrețină, aș spune cu jubilație perversă, mai abitir decât în România. Relațiile umane sunt afectate, pentru că e numai o aparență că acel public este virtual; din păcate, el este omul de lângă noi, cunoștințele adesea, elevii și studenții, care altfel se milogesc de o notă profesorului pe care îl injuriază «democratic» pe un forum”.

Consecințele unei asemenea vinovate toleranțe nu sunt câtuși de puțin menajate: „Încurajăm, astfel, lașitatea, fățărnicia (prietenul care te înjură într-un comentariu te asigură de toată compasiunea lui), lipsa de responsabilitate și de bărbăție.” De aici, sentința implacabilă: „Construim astfel o lume întreagă cu două fețe, ambele la fel de urâte.”

Pe același fir logic, prozatorul ajunge la un alt fenomen pe care nu văd de ce nu l-am înscrie în sfera patologiei sociale: goana dupa anormalitate, ca temei al senzaționalismului ieftin, cu un dubios, dar cert, iz comercial: „Nimic nu este mai odios pe lumea asta decât normalitatea, în ochii unora. «Normalitate? Nu, mulțumim!», scria cineva pe un blog. Asociată de cele mai multe ori mediocrității, înțeleasă ca opresiune a spiritului liber, atacată ca fiind conformistă și retrogradă, normalitatea este percepută și definită de fiecare nu numai altfel, ci și diametral opus.” Fireasca nevoie de echilibru între antiteze, care caracterizează un intelectual, un om de spirit cu adevărat liber și modern, îl duce pe autor la această recunoaștere a unui adevăr esențial: „A accepta că celălalt este diferit de tine, că tu ești diferit de ceillalți înseamnă toleranță. A nu deposeda pe cineva de drepturi pentru că este altfel decât norma este toleranță. A nu condamna penal pe cineva care este diferit de majoritate este toleranță. Dar a face dintr-un accident-genetic, psihic, socio-cultural – un act de sfidare a celor mulți (pentru că ei sunt stupizii cei mulți) este dovadă de intoleranță.” Citește integral în revista VIP.

Șerban Cionoff

Revista VIP, 26 februarie 2013

Armonia calmă și alternanța senină a contrastelor

dinu mihai falcoianu pasaj 3

Dinu-Mihai Fălcoianu, Pasaj 3

Ceea ce frapează și provoacă numaidecât la picturile cu care vine Dinu-Mihai Fălcoianu la noua întâlnire pe care ne-o dă la Galeriile „Orizont” din Capitală este acest straniu, neliniștitor și, poate de aceea, captivant joc al contrariilor.

Contururile ferme, riguroase, precise se întretaie și se contrazic mereu cu un anume echivoc al formelor. Și totul se petrece într-o anume ordine (ne)firească a lucrurilor.

dinu mihai falcoianu portret foto

Dinu-Mihai Fălcoianu

Spun „(ne)firească” întrucât ochiul sufletului, atât de bântuit de fantasmele crizelor din lăuntrul și din afara fragilelor noastre existențe limitate și efemere, tânjește după armonii și după echilibru, în vreme ce ochiul minții și-ar dori să meargă mai departe de asimetriile ontologicului și ale finitului.

Spun, totuși, „(și) firească”, dată fiind împrejurarea că Dinu-Mihai Fălcoianu a ales în mod conștient, deliberat, să pună la încercare capacitatea contrariilor de a exista în același spațiu și în același timp. Aproape că îmi vine să zic vorba aceea despre „unitatea și lupta contrariilor”, dar tare mă tem că vor sări de trei coți în sus niscai puritani care să mă acuze că fac apologia dialecticii marxist-leniniste!…

asfintit dinu mihai falcoianu

Dinu-Mihai Fălcoianu, Asfințit

Această armonie subtilă a formei trasate cu mână sigură, cu echivocul unor contururi tot mai șterse, mai nesigure și mai dătătoare de neliniști a fost și va rămâne, după câte mi se pare, vocația mărturisită a pictorului.

„Teoria contrastelor ce se resping și se atrag în același timp neputând exista unele fără altele, este o axiomă și nu trebuie demonstrată”– scrie negru pe alb Dinu-Mihai Fălcoianu și nu văd cum l-aș putea contrazice. Citește articolul integral în Revista VIP.

Șerban Cionoff

Revista VIP, 11 februarie 2013