Vespasienele

Vespasianus

simple intamplari rubrica liber sa spunDacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

Începem cu o taxă consemnată de istoricii Antichităţii, cea instituită de împăratul roman Vespasian pentru folosirea latrinelor publice, construite la Roma din dispoziţia lui, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.

Vespasian_aureus_Fortuna

Cum era şi firesc, au fost voci care au criticat aceste cheltuieli considerate inutile, dar împăratul s-a hotărât să recupereze cheltuiala, stabilind, pentru prima oară în lume, o taxă de acces la latrine. Adversarii au criticat din nou, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Asta i-a permis împăratului Vespasian să lanseze o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică „banii nu au miros”. Contestatarii au fost nevoiţi să tacă, iar latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană, răspândindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiana”. Acum mă gândesc că nu ar fi inutilă o lege (dacă nu o fi existând deja!), să-i zicem o vespasiană, prin care să fie amendaţi posesorii de câini care îşi lasă animalele să-şi rezolve câineştile probleme în mijlocul străzii. De nenumărate ori am făcut „balet” chiar la scara blocului, fiindcă proprietarii, prea grăbiţi, nu-şi mai duc animalele ceva mai departe, pe un loc mai ferit de tălpile trecătorilor. N-am văzut decât o singură persoană cu făraş şi pungă, dar cred că şi aceea a renunţat fiindcă era privită ca o curiozitate. Lăsând gluma la o parte, legea există, dar cine să o respecte, dacă nimeni nu s-a gândit la asta? După această paranteză, revin la istorie fiindcă am simţit nevoia să vă reamintesc câteva date din biografia acestui împărat care a rezolvat o mare problemă a civilizaţiei umane. Vă imaginaţi cum ar fi trăit omenirea astăzi dacă Vespasian n-ar fi inventat latrina?

vespasian proiectand colosseumul

Vespasian proiectând Colosseumul

Caesar Vespasianus Augustus sau Titus Flavius Vespasianus (17 noiembrie 9, Cittareale–23 iunie 79, Roma), a domnit timp de aproape zece ani, din decembrie 69 (anul celor patru împărați) până în iunie 79. A fost încoronat într-o perioadă de instabilitate politică (război civil) și criză economică lăsate de Nero la moartea sa.

Giovanni_Battista_Piranesi,_The_Colosseum

Giovanni Battista Piranesi, Colosseumul

Fiul unui modest functionar de vamă, Vespasian a urmat o carieră militară care-l poartă în Germania Superior, Britannia, Africa. În anul 67 este însărcinat de Nero cu reprimarea răscoalei antiromane a iudeilor. Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei şi moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (69–96). Vespasian este preocupat de restabilirea liniştii şi securităţii statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanţele şi armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, a creat o flotă în Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul şi numeroase edificii din Roma, care fuseseră distruse şi a început construcţia Colosseumului.

Pușa Roth

Ziua Îndrăgostiților

În multe țări, 14 februarie (Valentine’s Day, Le Jour de Saint-Valentin, Día de San Valentín etc.) marchează celebrarea iubirii, prilej pentru a schimba cuvinte dulci și pentru a proba prin cadouri sentimentul de dragoste. În general se consideră tradafirii roșii ca simbol al pasiunii, asociați, într-o simbologie tradițională, cu rădăcini mitologice, cu imaginea lui Cupidon, zeul roman al dragostei, dar și cu o întreagă iconografie sugestivă, diferind de la o epocă la alta. În raport cu simbolistica bogată a zilei Sfântului Valentin, tradiția trimiterii de felicitări ilustrate, bilețele de dragoste, cărți etc. nu este însă foarte veche, ea luând amploare (până la formele „universale”, de larg consum, de astăzi) începând din secolul al XIX-lea.

La origine, această sărbătoare era asociată doar cu dragostea fizică, având de fapt o componentă considerată „păgână”. Asocierea cu sentimentul complex al iubirii datează din Evul Mediu, dar și sub acest aspect e necesară o lungă discuție. Alegerea zilei de 14 februarie se datorează calendarului creștin, romano-catolic: ziua dedicată Sfântului Valentin. Valentin (Valentinus) din Terni este un martir din secolul al III-lea, canonizat. Episcop în Interamna (astăzi Terni, Italia) a fost acuzat că a cununat religios, pe furiș, câteva cupluri de creștini, nerespectând porunca împăratului Claudius al II-lea (268–270). A fost condamnat la moarte și executat în ziua de 14 februarie 269. Legenda spune că Valentinus ar fi cununat şi un păgân cu o creștină, că avea harul de a vindeca bolnavi și că dăruia îndrăgostiților flori din grădina sa. Perpetuarea acestor detalii, reale sau fictive, l-a transformat în timp în protector al îndrăgostiților, incluzînd simbolurile florale și dezvoltând conotația darurilor cu valoare sentimentală. Dar, ca și în alte cazuri, în tradiția puternică a celebrării zilei Sf. Valentin ca zi a îndrăgostiților se suprapun fără îndoială și straturi precreștine. Antichitatea greco-latină marca tot în această perioadă a anului celebrarea dragostei și a fertilității. În Grecia antică, mai ales la Atena, intervalul cuprins în ianuarie (sau sfârșit de decembrie)–februarie era denumit Gamelion („luna căsătoriilor”), interval în care se celebra căsătoria sacră a lui Zeus cu Hera. Aceasta era a șaptea (sau a opta) lună a anului în calendarul grec antic, cercetătorii consimțind o perioadă de 30 de zile care ar fi început cel mai devreme în 22 decembrie și s-ar fi încheiat nu mai târziu de 20 februarie. Probabil, totuși, că  intervalul era plasat între mijlocul lunii ianuarie și mijlocul lui februarie. Era perioada anului când aveau loc serbările Leneene, care precedau întotdeauna cu aproximativ două luni Dionisiile urbane, deci aveau loc în ianuarie sau februarie (știindu-se că Dionisiile se desfășurau probabil între 9–14 ale lunii lui Elapheboilon, adică martie–aprilie în calendarul iulian). Cum nu există multe date certe despre Leneene, considerate de unii mai vechi decât Dionisiile și dedicate templului lui Dionysos Lenaion din Atena, e greu de făcut vreo speculație.

Mai sigură prin înrâurirea ei asupra sărbătorii desprinse din calendarul romano-catolic este semnificația sărbătorii romane Lupercalia, plasată în zilele de 13–15 februarie, cu data cea mai importantă pentru amploarea manifestărilor, 14 februarie. Festivalul din Roma antică era dedicat zeului fertilității, agriculturii și păstorilor, Lupercus, reprezentat în piele de capră. El era de fapt o altă denumire pentru Faunus și echivala cu Pan din mitologia greacă. 15 februarie era data la care se aniversa punerea pietrei de temelie a templului lui Lupercus. Ceremonia păgână celebra desigur și dragostea, într-o formă sau alta și astfel, ca semnificație generală simbologică, suprapunerea cu data calendaristică creștină devine probabilă, mai ales știindu-se că multe dintre sărbătorile creștine au substituit de fapt, printr-un proces de translare a semnificațiilor și chiar a unor simboluri, sărbătorile și celebrările păgâne.

Mult timp, Valentine’s Day a fost celebrată ca zi a celibatarilor, trecerea la semnificația modernă de sărbătoare a cuplului fiind făcută treptat prin alăturarea de legende curente în spațiul anglo-saxon. În Anglia secolului al XIV-lea se credea că 14 februarie este ziua în care păsările s-au împerecheat, această credință apărând și la Chaucer. Bilețele de dragoste în care partenerul este numit „Valentin(a)” datează tot din această perioadă. Tot acum sunt atestate și legende care combină tradiția creștină a  Sf. Valentin cu o asemenea semnificație. E limpede că martirul din secolul al III-lea devenise simbolul și chiar numele micii epistole amoroase, „valentină”, crezându-se că în timp ce era întemnițat trimitea mesaje de dragoste fiicei temnicerului, care le considera „de la Valentin al ei”. O treime dintre poeziile lui Otto III de Grandson (n. cca. 1340–1350, m. 7 august 1397), cavaler din Elveția romandă (Cantonul de Vaud), aflat la curtea Angliei, evocă această tradiție a zilei Sfântului Valentin, contribuind substanțial la răspândirea obiceiurilor specifice, mai ales la curțile regale, Zilei Îndrăgostiților. Desigur, nu trebuie să credem că ele aveau răspândirea și amploarea din epoca modernă. La începutul secolului al XV-lea, Charles d’Orléans (24 noiembrie 1394–5 ianuarie 1465) a făcut cunoscute poemele lui Otto de Grandson la curtea Franței, scriind la rândul său poezii dedicate Sf. Valentin. Dacă în lumea romanică tradiția celebrării zilei sfântului martir ca zi a îndrăgostiților devenise relativ curentă în secolele XIV–XV, ea avea să se piardă în veacurile următoare, fiind redescoperită abia odată cu epoca romantică, în secolul al XIX-lea. În schimb, în lumea anglo-saxonă ea și-a păstrat tot timpul un loc privilegiat, crescând fără întrerupere în semnificație.

De observat că Ziua Sfântului Valentin apare menţionată de două ori în opera lui Shakespeare. În Visul unei nopţi de vară (1595), referinţa este făcută în treacăt, într-un vers din actul al IV-lea (scena 1), când Tezeu îi întâmpină pe Demetrius, Lysander, Hermis şi Helena, după ce îi poruncise lui Egeu să-i aducă grabnic: „Good morrow, friends. Saint Valentine is past: / Begin these wood-birds but to couple now?” – traduse de Şt. O. Iosif prin echivalarea cu tradiţia Dragobetelui, pentru ca sensul să fie astfel mai limpede publicului român de la începutul secolului al XX-lea, mai puţin familiarizat cu Valentine’s Day decât cel de astăzi: „Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete / Trecu, şi-aceste păsărele-acum / Se-mperechează-abia?” Legenda medievală a zilei în care păsările se împerechează apare cu limpezime aici. În schimb, în actul al IV-lea (scena 5) din Hamlet (1600–1601), referinţa este mult mai amplă, în al doilea cântec al Ofeliei: „Tomorrow is Saint Valentine’s day, / All in the morning betime, / And I a maid at your window, To be your Valentine. / Then up he rose, and donn’d his clothes, / And dupp’d the chamber-door; / Let in the maid, that out a maid / Never departed more.” – „Cum mâine-i Sfântul Valentin, / Din zori voi aştepta / La geamul tău, căci vreau să fiu / Eu, Valentina ta./ El s-a sculat şi s-a încins / Şi-ndat’ i-a descuiat; / Ea, fată a intrat la el, / Dar fată n-a plecat.” Şi, în continuare, după replica Regelui: „Indeed, la, without an oath, I’ll make an end on’t: / (Sings) / By Gis and by Saint Charity, / Alack, and fie for shame! / Young men will do’t, if they come to’t; / By cock, they are to blame. / Quoth she, before you tumbled me, / You promised me to wed. / So would I ha’ done, by yonder sun, / An thou hadst not come to my bed.” – „O clipă şi am să sfârşesc, fără jurăminte: / (Cântă) / Pe Crist şi Sfânta Îndurare, / Ce lucru-njositor! / Aşa se poartă toţi bărbaţii / Şi mare-i vina lor / Ea spune: / «Pân-a mă tăvăli, ziceai / Că ai să-mi fii bărbat.» / El răspunde: / «Aşa aş fi făcut, mă jur, / De nu urcai în pat.” (traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu).

Sărbătoarea echivalentă lui Valentine’s Day este, în tradiția românească, Dragobetele, sărbătoare de origine slavă, din 24 sau 28 februarie (în unele zone, 1, 3, 25 martie).

Pentru că iconografia specifică astăzi Zilei Îndrăgostiților este cunoscută, ajungând la o adevărată industrie de forme și imagini, multe de un kitsch agresiv, vă propun mai jos o serie de reprezentări plastice, din epoci diferite, ale unor celebre cupluri de îndrăgostiți.

Costin Tuchilă

Paris Bordone, Daphnis și Chloe

Charles Gleyre, Daphnis și Chloe întorcându-se de pe munte

John William Waterhouse, Tristan și Isolda

Louis-Jean-François Lagrenée, Pygmalion și Galateea, 1781

François Boucher, Rinaldo și Armida

Francesco Hayez, Rinaldo și Armida

Louis-Jean-François Lagrenée, Rinaldo și Armida

Charles Edward Halle, Paolo și Francesca

Eugène Delacroix, Romeo și Julieta

Frank Diksee, Romeo și Julieta

Anne-Louis Girodet de Roussy, zis Girodet Trioson, Traversarea torentului, ilustrație la romanul Paul și Virginia de Bernardin de Saint-Pierre, 1806

Istoria bradului de Crăciun

Cred că în această perioadă, în apropierea Sfintei zile a Naşterii Domnului, fiecare îşi aduce aminte de copilărie, de bradul îmbodobit, de jucării, de cadouri, de beculeţe, globuri, lumânări, dulciuri, dar şi de micile artificii care făceau deliciul serii din jurul bradului. Mi-aduc aminte de copilărie – la acea vreme, la sat, nu se prea împodobeau brazi – de jucăriile pe care mi le aducea tata, de prăjiturile făcute de mama, de atmosfera de atunci. A venit vremea să fac brad pentru fiul meu, iar acum de acest Crăciun, băiatul meu împodobeşte bradul pentru minunea de copil, de numai 13 luni, pentru Eric, iubitul meu nepoţel. Poate că la anul sau peste doi ani o să mă întrebe care este povestea bradului de Crăciun, aşa că m-am pregătit îndeajuns şi pentru el dar şi pentru dvs., dragii mei cititori.

Povestea bradului îşi are rădăcinile tocmai prin Roma antică, atunci când, în timpul sărbătorilor, romanii îşi împodobeau locuinţele cu un brad care era prins de tavan cu vârful în jos. Bradul era prezent la romani în anumite momente importante ale vieţii: naştere, căsătorie şi moarte, ca pom al vieţii. Potrivit cercetătorilor, până în secolul al XII-lea, bradul de Crăciun nu era împodobit, dar cu timpul au apărut printre crengi fructe, flori de hârtie, biscuiţi, ca mai târziu să se orneze cu lumânări şi globuri colorate. Globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia au apărut abia în anul 1878.

Primul brad de Crăciun împodobit a apărut în anul 1510, în Lituania. În Franța apare în 1521, după ce prinţesa Hélène de Mecklenburg s-a căsătorit cu ducele de Orléans, iar în Anglia, în anul 1841. Familia regală a adus primul brad de Crăciun în castelul Windsor, însă oamenii au adoptat acest obicei ceva mai târziu. Familia regală îşi decora pomul de iarnă nu doar cu luminiţe, ci şi cu bomboane, fructe şi oameni din turtă dulce. Conform documentelor, în anul 1605, la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Crăciun într-o piaţă publică. Nu avea lumânări şi era împodobit cu mere roşii. În anul 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian, împodobeşte primul brad de Crăciun, cam cum arată el astăzi.

Bradul de Crăciun ajunge în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune. Dar îmbodobirea bradului a fost legalizată în 1836, în statul Alabama.

În anul 1866, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, primul brad din ţara noastră a fost adus în palatul principelui Carol I de Hohenzollern. După alte surse, istoria pomului de iarnă îşi are rădăcinile în secolul al XVI-lea, în Germania. Sfântul Bonifaciu a mers în acele locuri pentru a încerca să convertească oamenii la creştinism. În timp ce mergea prin păduri, acesta a întâlnit nişte păgâni care îşi venerau zeii în jurul unui stejar. Într-o versiune a acestei relatări se spune că acei păgâni îşi sacrificau copiii, ca ofrandă adusă zeilor. Înfuriat, Sfantul Bonifaciu ar fi dărâmat imediat copacul cu pumnul său. După ce copacul a fost dărâmat, în locul lui a răsărit din pământ un brad. Sfântul Bonifaciu l-a luat drept un semn şi de atunci se spune că a început tradiţia pomului de iarnă. Într-o altă versiune, se susţine că, într-o noapte, Martin Luther a ieşit la plimbare şi a fost încântat de priveliştea oferită de brazii care străluceau la lumina stelelor. Atunci el s-a hotărât să taie unul şi să-l ducă în casă decorându-l cu lumânări aprinse, iar conform legendei, aşa a început tradiţia lumânărilor puse în pomul de Crăciun. Sigur, acum nu prea mai are importanţă unde a apărut primul brad de Crăciun, ci mai important este faptul că el uneşte familiile, aduce bucurie în suflet şi, după posibilităţi, cadourile mult aşteptate.

Pușa Roth