Un alt fel de fericire

un alt fel de fericire marc levy

În colecția „Fiction Connection” a Editurii Trei din București a apărut romanul Un alt fel de fericire de Mark Levy. Traducere din franceză de Aliza Peltier.

Până unde suntem dispuşi să mergem în căutarea fericirii?

În prima zi din primăvara lui 2010, Agatha părăseşte închisoarea, însă nu pe poarta principală. După trei ani petrecuţi în spatele gratiilor, pedeapsa care i-a mai rămas de ispăşit nu mai este atât de mare. Atunci de ce s-a hotărât brusc să evadeze?

Într-o benzinărie se împrieteneşte cu Milly şi cele două femei pornesc într-o călătorie de-a lungul Statelor Unite. Agatha nu-i dezvăluie secretul ei, ci dimpotrivă, îi transmite bucuria sa nestăvilită de a trăi. Deşi le despart douăzeci de ani, Agatha şi Milly ajung să împărtăşească aceleaşi visuri şi aceeaşi credinţă în iubire.

„Un road-movie extraordinar, care durează cinci zile.” – „Le Figaro”.

„O minunată poveste de dragoste şi prietenie.” – „Paris Match”.

„Măiestria lui Levy este incontestabila, scrie poveşti de cursă lungă. Un alt fel de fericire este o călătorie uimitoare de-a lungul şi de-a latul Americii.” – „Le Parisien”.

marc levy

Marc Levy

Marc Levy este cel mai citit autor francez contemporan. Cărţile lui sunt traduse în 47 de limbi, regăsindu-se pe majoritatea listelor de bestseller din ţările în care este publicat.

Născut în 1961, la Paris, Marc Levy a avut parte de un parcurs profesional fascinant: a fost mai întâi voluntar la Crucea Roşie, apoi antreprenor în SUA, după care a fondat una dintre cele mai importante companii de arhitectură din Franţa.

Cariera sa de scriitor a demarat cu maximum de succes în anul 2000, când a publicat romanul Şi dacă e adevărat…, vândut în întreaga lume în milioane de exemplare şi ecranizat de Steven Spielberg (2005).

Vise care trăiesc și oameni care mor

filosof de ocazie de a c pahomi cronica de serban cionoff

Motto: – …Dar tu din ce trăieşti?

– Din vise.

cronica literara liber sa spunCine este, de fapt, personajul-cheie al tutror întâmplărilor ce s-au petrecut pe o străduţă patriarhală cu şapte case boiereşti, din centrul Bucureştilor? Naratorul care se numeşte pe sine „filosof de ocazie” şi care se caută pe sine în lungi dizertaţii despre viaţă şi despre moarte? Sculptorul Baltazar, cel care lucrează cu patimă şi îndârjire la opera vieţii sale: un cal de marmură ce trebuie să atingă perfecţiunea? Sau este un „ceva” misterios, care depăşeşte spaţiul realului şi care scapă puterii noastre de a înţelege şi dorinţei de a ordona mersul lucrurilor? Cum se numşte acest „ceva”: Moartea? Nemurirea?

Iată câteva întrebări, mai bine zis provocări în faţa cărora ne pune A. C. Pahomi în noua sa carte, Filosof de ocazie, apărută recent la Editura Cartea Românească.

La prima vedere lucrurile curg simplu şi firesc. Doi prieteni, care se ceartă spre a se împăca şi se împacă spre a se certa din nou, filosoful şi sculptorul, sunt angrenaţi în lungi şi încinse discuţii despre viaţă şi moarte, despre rosturile existenţei şi despre condiţia efemeră a fiinţei. Având, fireşte, fiecare o viziune care o contrazice şi o completează pe a celuilalt. Ceea ce sporeşte tensiunea confruntării, dând suflu şi sens dialogului. „Vezi tu, dragul meu – îi explică Baltazar filosofului –, aici începe diferenţa dintre noi doi. Tu iei forma lumii folosindu-ţi ochii minţii, unduind idei pe trupul femeii ori pe scoarţa de copac, eu pun mâna, mângâi, pipăi, iau forma lor reală, după care deschid ochii minţii şi o redau în piatră.” Cu un alt prilej, acelaşi Baltazar reia şi dezvoltă crezul său despre modul în care piatra poate primi harul de a exprima sensul vieţii: „Cine-mi spune că pietrele sunt neînsufleţite face o mare greşeală. Iată, mie acum, acest colos îmi spune ceva. Îmi transmite prin vibraţii imperceptibile, forma pe care doreşte să o primească.” Şi ceva mai departe: „Piatra îţi vorbeşte prin şoapte reci… Dacă n-o asculţi, se va sfărâma, prefăcându-se într-un morman de bucăţi colţuroase şi supărate.”

sculptura relief

De fapt, întreaga naraţiune se ordonează pe polaritatea real-imaginar, iar de aici inevitabil se ajunge la binomul Moarte-Nemurire. Pentru a-şi ordona meditaţiile, filosoful (fie el şi… de ocazie) merge la cartea lui Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis şi de aici ajunge la întrebarea lui Aristotel: „Dar când este vorba despre lucruri necompuse, ce înseamnă Fiinţă şi Nefiinţă, ce însemnă adevăr şi neadevăr?” Întrebare care va reveni, semnificativ, în termeni mai categorici, abia spre finalul naraţiunii, adică tocmai atunci când filosoful va discuta, faţă în faţă, cu enigmatica şi fascinanta Cristina:

„– Baltazar caută moartea, începu Cristina, iar tu cauţi prin iubire nemurirea.

– Greşit! Baltazar caută nemurirea, iar eu doar iubirea, am intervenit ferm.”

Am spus că este semnificativă împrejurarea că această revenire a temei dialogurilor şi a încleştărilor celor doi prieteni se va face abia în dialogul cu Cristina pentru că, de fapt, această Cristina este cheia întregii poveşti. Atunci când apare în peisaj, Cristina este doar o nouă prezenţă pe strada boierească unde oamenii se cunosc, se întâlnesc, discută, ştiind fiecare câte ceva despre celălalt. Cu timpul, însă, identitatea Cristinei devine subiect de căutări şi iscodiri, aşa încât, prin însăşi prezenţa ei atât de învăluită în incertitudini, presupuneri sau simple fabulaţii, ea va deveni un simbol al dramaticelor căutări existenţiale. Mai ales pentru filosof a cărui imaginaţie îi conferă femeii o identitate numai de el ştiută şi numai de el descifrată: „Acum, pentru că îi puteam rosti numele în gând, o simţeam mult mai aproape în misterul ei, îndepărtându-se lin, lăsa locul unei făpturi din ce în ce mai conturate. Cristina, sufletul meu… Stăpâna… Cea care a început să domnească peste haosul meu existenţial, liniştindu-l şi ordonându-l, alungându-mi confuziile şi mângâindu-mi speranţele.”

cap de femeie

Aici aş vedea şi cheia romanului. Cu nedezminţita-i vocaţie şi cu ştiinţa de a-şi conduce personajele, A. C. Pahomi nu lasă lucrurile să alunece într-un lirism siropos de dramoletă telenovelistă. Întâlnirea folosofului cu Cristina nu va lămuri mai nimic din întreaga ţesătură de mistere, iar, pentru că aşa este scris în legea firii, până la urmă Cristina va pleca, luând cu ea amintiri, întrebări şi aşteptări. A plecat sau a simţit chemarea de a pleca aşa după cum a venit? Aşa ar putea lăsa să se înţeleagă Isolda, singura fiinţă care pare că ar avea acces la codul enogmaticei femei. După spusele Isoldei, Cristina venise din Egipt aducând nişte documente tainice, misterioase, iar plecare sa, la fel de intempestivă ca şi venirea, s-ar putea să aibă ca temei căutarea adevărului: „Ea trebuie să pornească în căutarea adevărului.” Adevăr care, de bună seamă, nu poate fi altul decât secretul morţii.

La rândul său, Baltazar, după ce va termina capodopera plănuită, un uriaş armăsar dăltuit în marmură – calul fiind „piatra de încercare” pentru sculptor –, dar va avea un şoc fatal atunci când va vedea că din burta spartă a statuii iese o mână fină dar inertă de femeie. Femeie care ar putea să fie însăşi Cristina. Dar care anume Cristina? Cea din realitate sau cea din proiecţiile imaginare ale căutătorilor de sensuri oculte?

rudy roth vise abandonate

Rudy Roth, Vise abandonate, 2008

Mai târziu, filosoful va încerca să pună ordine în gânduri şi inevitabil va ajunge la singura întrebare care l-ar mai putea ajuta: „Un vis?… Asta fusese totul?” Iar, după o confruntare cu Aristotel şi cu sine însuşi va răspunde. „Dar, mi-e teamă că nu voi afla niciodată. Oare eu am vizitat realitatea alături de Cristina, lăsându-i pe ceilalţi în somnul unui vis sau doar visul meu, nevisat până acum de nimeni?” Şi, după ce va recita în şoaptă din Esenin („Te-am trăit, te-am visat doar, viaţă?”) va conchide cu amară înţelepciune: „Suferiţi cu filosofie nenorocirea…”

Nenorocirea de a trăi? Nenorocirea de a visa? Sau, mai degrabă, nenorocirea de a vedea că visele nu vor să se transforme în realitate?

Iată întrebarea deschisă şi, de fapt, cea mai incitantă provocare pe care ne-o lasă lectura acestei cărţi palpitante care confirmă în A. C. Pahomi nu doar o semnătură, ci o identitate inconfundabilă în proza românească de azi.

Şerban Cionoff

Haihui prin lume, popasuri printre oameni

romane de mihai pastiea

cronica literara liber sa spunSurprinzătoare şi deopotrivă captivante aceste două romane – Pe aripile gândului şi Gânduri haihui*) – pe care ni le propune spre lectură Mihai Pastiea, autor despre care, mărturisesc, nu îl cunoscusem până acum.

Surprinzătoare, în primul rând, printr-un insolit amestec între proza de acţiune, vie, dinamică, alertă şi interstiţiile eseistice de cea mai bună calitate pe teme de istorie şi de cultură. Construcţia epică, făcută cu grijă şi cu un simţ al nuanţelor, gravitează în jurul unui personaj, Matei Paşca, „organizator de voiaj” intreprid şi de succes, dar, deopotrivă, un bărbat cuceritor prin eleganţa şi rafinamentul său aparte.

Acest Matei ar putea fi un alt fel de crai de Curtea Veche, mai ales dacă ne gândim la ritualul colocviilor, de la Casa Jienilor, la care ia parte alături de prietenii săi nedespărţiţi, Virgil Ivan şi Florin Bratu, fiecare dintre aceştia avându-şi o anume poveste de depănat şi un rost de împlinit.

Dar Matei nu este nici pe departe un cavaler al crepuscului de viaţă sau de epocă; dimpotrivă, el gândeşte, simte şi se comportă modern, dar fără artificii căutate şi fără preţiozităţi osetentative. Cea mai convingătoare probă în acest sens fiind eseurile rostite pe care, ghid fiind pentru cei care călătoresc pe meridiane cu ajutorul companiei sale, le prezintă fluent şi degajat. Bogăţia impresionantă şi riguros selectată prin filtrul unui gust fără cusur, a cunoştiinţelor sale captivează şi incită auditoriul. Lucru câtuşi de puţin de neglijat într-o lume în care cultura efemerului şi a evenimentului-şoc a uzurpat plăcerea contemplaţiei pure şi admiraţia pentru construcţia durabilă.

mihai pastiea

Mihai Pastiea

„Eşti un adevărat poet, Matei – exclamă la un moment dat o profesoară, Alina, ea însăşi turistă – iar discuţia cu tine e o încântare.” Şi nu este câtuşi de puţin un compliment de circumstanţă. Rând pe rând, sub vraja cuvântului lui Matei, Viena sau Budapesta, Potsdam, Salzburg, Zagreb sau Barcelona, ca de fapt toate locurile vizitate, par a-şi trăi o nouă viaţă, parcă nebănuită până actunci. Ele încetează să mai fie doar simple repere de itinerar şi devin istorie vie, cu mari căutări, bătălii, cu victorii şi cu înfrângeri, dar, mai presus de orice, cu oameni vii, cu eroi. Între acestea, un loc aparte va ocupa, de mai multe ori pe parcursul naraţiunii, prin dramatismul destinului şi prin magia sensurilor sale ascunse, istoria împărătesei Sissy, care capătă semnificaţia unei poematice meditaţii despre sensul vieţii într-o lume, ea însăşi, supusă greşelii, ispitelor şi al risipirii de sine.

Acelaşi gust fără greş îl va călăuzi pe Matei şi în ce priveşte femeile cu care se va întâlni şi în viaţa cărora va poposi, pentru mai multă sau mai puţin vreme, pe parcursul neîntreruptului său haihui prin lume. De fapt, aşa după cum el însuşi o va recunoaşte, Matei caută „femeie adevărată, sensibilă, fierbinte, voluptoasă, fără prejudecăţi”, într-un cuvânt femeia care „ştie să facă un bărbat fericit”. Hotărât lucru, Florin nu este un Don Juan sau un Casanova dintr-un început de veac în Bucureşti. Dimpotrivă, el este un degustător al eternului mister al femeii, pe care încearcă să îl releve în Nicoleta sau în Elena, în Rodica sau în Flori şi în Delma, dar mai ales în Aurora Pop Aramian, ea însăşi un personaj derutant şi copleşitor, prin felul de a fi.

De fapt, prin fiecare dintre aceaste întâlniri cu fiinţa profundă şi tainică a femeii, Matei caută şi reuşeşte să o facă pe aceasta se se releve sieşi. De aceea, mai ales atunci când Matei şi cuceririle sale trăiesc „fapta aceea ce-o face omul cu femeia” (cum ar fi spus Geo Dumitrescu), totul nu va avea nimic lasciv, animalic, ci va căpăta frumuseţea indicibilă a unui ritual iniţiatic şi solemn.

Dar, mai presus de toate acestea, în viaţa şi în sufletul lui Matei rămâne Corina Pandele, profesoară la Conservator. Corina este şi va fi pe tot parcursul celor două traiectorii ale povestirii nu numai o femeie de o frumusete impresionantă, ci şi un om de o neobişnuită stăpânire de sine, o femeie capabilă nu doar să îşi domine, cu multă tandreţe, adoratorul, pe Matei, dar să se domine, mai întâi, pe sine. O femeie puternică şi, în egală măsură, de o mare tandreţe, care, deşi îl iubeşte pe Matei cu o dorinţă nebună, nu îi se va dărui toată decât atunci când va socoti că Matei însuşi i-a împlinit toate aşteptările.

În tot, Pe aripile gândului şi Gânduri haihui alcătuiesc un tandem romanesc în măsură să certifice, în Mihai Pastiea, un scriitor matur şi stăpân pe mijloacele sale despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi. De aceea, nu voi discuta prea mult despre precauţiile din prefeţele scrise pentru fiecare dintre cele două volume, potrivit cărora aici vom avea de-a face cu două lucrări din ciclul Turism pentru Educaţie sau Educaţie prin Turism. Îmi vine în sprijin şi cel mai recent roman al lui Mihai Pastiea, Codul de la Tărtăria**), despre care, cu siguranţă, voi scrie cât mai curând.

Şerban Cionoff

*) Mihai Pastiea, Pe aripile gândului şi Gânduri haihui, Editura Sigma, 2011.

**) Mihai Pastiea, Codul de la Tărtăria, Editura Sigma, 2013.

Biblioteca Metropolitană București: Nocturna bibliotecilor

Nocturna bibliotecilor, eveniment anual, care se desfășoară în 2012 în noaptea de 17–18 noiembrie, va începe la Biblioteca Metropolitană București, sediul central (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) la ora 18.00 cu O seară în Parnas: Întâlnire cu poezia și autorii ei, la care participă Mihail Gălăţanu, Ofelia Prodan, Constantin Kapitza, Maria Postu. În continuare, Cărți vechi în lectură nouă: Cinci ediții de patrimoniu, florilegiu de poezie clasică din volume rare în lectura actriţei Gabriela Ioniţă.

• Ora 19.00: Conferințe la lumina cărții:

Prof. dr. Ion Dodu Bălan – Plăcerea lecturii, de la Miron Costin citire

Dr. Marian Nencescu – Reprezentări ale Timpului în Dialogurile lui Platon

• Ora 20.00: Simboluri – misterioase porți spre adevăr, bine și frumos: Camilian Demetrescu şi tapiţeriile sale de la Vatican, videoproiecţie și ţesături muzicale vechi oferite de maestrul Radu Cozărescu

Avanpremierele romanului:

Ştefan Dorgoşan şi romanul unei generaţii: Storcătorul de cuvinte – al zecelea volum din saga Clanului Călae

Întâmpinare la noul roman Exilat în mine însumi al lui Emanoil Toma

Prezintă: scriitorii Aurel Maria Baros, Emil Lungeanu, Lucian Gruia

• Ora 21.00: Recital de jazz Emilia Holtea

Emilia Holtea

• Ora 22.00: Cinemateca nocturnă:

Noutăţi şi succese ale filmului artistic românesc de scurtmetraj: videoproiecţii oferite de Centrul de Tineret al Bibliotecii Metropolitane

Lili Mihăescu, Lacrimi de primăvară

Ambianță:

Un clown la bibliotecă: Recital extraordinar Andrei Iliescu

Expoziție de pictură Lili Mihăescu.

O carte palpitantă despre paradis şi infern: „Omar cel orb” de Daniela Zeca

Joi, 18 octombrie, la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti va avea loc lansarea noului roman al Danielei Zeca, Omar cel orb, autoarea bestsellerurilor Istoria romanţată a unui safari (Polirom, 2009; ediţia a II-a, 2011) şi Demonii vântului (Polirom, 2010). Omar cel orb a apărut în colecţia „Ego. Proză” (coordonator Lucian Dan Teodorovici; şi în ediţie digitală) a Editurii Polirom. Cartea va fi prezentată de Alex. Ştefănescu și Alexandru Bălăşescu. Moderator: Daniel Cristea-Enache.

Cu acest prilej va fi proiectat şi filmul documentar de televiziune Focul lui Zarathustra, realizat de autoare. Director de imagine: Mihai-Adrian Buzura; editor imagine: Ionuţ Andrei; redactori: Cristina Dănilă, Radu Dănilă.

Evenimentul se va încheia cu trei piese muzicale în primă audiţie ale maestrului Grigore Leşe. Intrare liberă.

Exotismul oriental ori febra pasiunii din Istoria romanțată a unui safari sau din Demonii vântului lasă loc în noul roman lucidităţii amare faţă de lumea controversată şi uluitoare a Iranului contemporan.

Omar cel orb este o carte palpitantă despre paradis şi infern, iubire, credinţă şi moarte, prin care Daniela Zeca anulează un mit: acela care ne convingea că un autor scrie cel mai bine despre lucrurile, evenimentele sau oamenii care îi aparţin în mod nativ.

Acest ultim roman al trilogiei orientale, semnate de prozatoare, afirmă răspicat că, în mileniul al treilea, subiectele, dar şi problemele lumii globale sunt ale tuturor şi nu le putem rezolva decît împărtăşindu-le.

Daniela Zeca: „E îndeajuns ca un om – singur pe un fundal – să înceapă să se gândească la ale lui, pentru ca eu să văd mai întâi lumea care a amuţit lângă el, zvonurile şi ceţurile, ceea ce îl face să fugă ori să se apere şi ceea ce îl compune, numărându-l ca pe un chip alături de ceilalţi. Fiindcă mă captivează lumea care pătrunde în om, precum sărurile se lasă în apă, înainte de a-i şti împotrivirile sau îmbrăţişările lui de făptură neconsolată.”

Daniela Zeca este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în ştiinţele comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul aceleiaşi universităţi. La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor-şef al redacţiei Literatură Arte, apoi directorul canalului TVR Cultural.

Daniela Zeca

A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009), Istoria romanţată a unui safari (roman, Polirom, 2009), Demonii vântului (roman, Polirom, 2010) şi Zece zile sub văl / Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Litera, 2011).