Ziua Îndrăgostiților

ziua indragostitilor articol de costin tuchila revista teatrala radio

calendarÎn multe țări, 14 februarie (Valentine’s Day, Le Jour de Saint-Valentin, Día de San Valentín etc.) marchează celebrarea iubirii, prilej pentru a schimba cuvinte dulci și pentru a proba prin cadouri sentimentul de dragoste. În general se consideră tradafirii roșii ca simbol al pasiunii, asociați, într-o simbologie tradițională, cu rădăcini mitologice, cu imaginea lui Cupidon, zeul roman al dragostei, dar și cu o întreagă iconografie sugestivă, diferind de la o epocă la alta. În raport cu simbolistica bogată a zilei Sfântului Valentin, tradiția trimiterii de felicitări ilustrate, bilețele de dragoste, cărți etc. nu este însă foarte veche, ea luând amploare (până la formele „universale”, de larg consum, de astăzi) începând din secolul al XIX-lea. Continuă lectura „Ziua Îndrăgostiților”

Radio România 85 (12)

istoria radioului la radio3net liber sa spun 85 ani 2013 1 noiembrie

ANII 1984–1988

1984

Ianuarie: Emisiunea „De la 1 la 3” se desfăşoară sub genericul: „1984 – anul 40. Anul celui de al XIII-lea Congres în toate domeniile de activitate, buna organizare, ordine, disciplină, iniţiativă muncitorească şi eficienţă superioară pentru o nouă calitate a muncii şi vieţii”.

Ianuarie: La România Tineret, debutează programul „Studioul T’ 84”. Se transmite de luni până sâmbătă între orele 9.00 şi 13.00.

Ianuarie: Se difuzează ediţii speciale sub genericul „40 ani – 23 august 1944 – 1984”: În întâmpinarea marilor evenimente social-politice ale anului, cuvântului ţării, faptelor, emisiunea „Consemnări”, Programul 2; Femeile României Socialiste angajare, participare activă în lupta pentru o nouă calitate a muncii şi a vieţii noastre, pentru progres şi pace în lume, emisiunea „Sub semnul lui 23 August”, Programul 1, ora 17.05; Sub semnul lui 23 August – 40 de ani în 40 de comparaţii, emisiunea „Politica noastră”.

22 ianuarie: Emisiunea „Revista literară radio” aduce un călduros omagiu Secretarului General al PCR: „Cinstind un om,sărbătorim o ţară”

nicolae-ceausescu-pcr-comunism26 ianuarie: Se transmit ediţii speciale dedicate zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu.

Februarie: Pe Programul 2 se transmite emisiunea „Arte frumoase” dedicată spectacolului ,,Cântarea României” – „cadru optim de valorificare a potenţialului creator al poporului de îmbogăţire a vieţii spirituale.

Martie: Se difuzează emisiuni dedicate lui Nicolae Ceauşescu sub genericul: „10 ani de când Marea Adunare Naţională împlinind aspiraţiile şi voinţa întregii naţiunii, a proclamat într-o atmosferă de înaltă responsabilitate, de pătrunzătoare mândrie patriotică, alegerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, ca primul preşedinte al Republicii Socialiste România”. Tele-Radio, anul XXX, nr. 13.

Martie: „Memoria pământului românesc” prezintă glorioasa istorie naţională din ultimii 10 ani sub conducerea întâiului Preşedinte al Republicii Socialiste România: Ceauşescu – România în conştiinţa lumii”.

Mai: La „Tribuna Radio”, se discută semnificaţia zilei de „23 August; întrecerea socialistă – şcoală a înaltei răspunderi muncitoreşti”.

Mai: Emisiunea „Revista literară radio” realizează o paralelă peste ani: 23 August 1944– 1984. Din cuprins: „în spiritul concepţiei umanist-revoluţionare a secretarului general al partidului, despre literatura şi artă”.

Mai: Noul destin al patriei între 1944 – 1984 şi planurile cincinale cu rolul lor în consolidarea bazei tehnico-materiale a socialismului” sunt prezentate în emisiunea : ,,La trecutu-ţi mare, mare viitor”.

11 iunie: „Politica noastră”, din cuprins: „11 iunie 1948 – 1984, puternica afirmare a democraţiei muncitoreşti revoluţionare”.

19 iunie: „Colocviile radioşcoala”: Concepţia profund ştiinţifică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu privind dezvoltarea intensiv-calitativă a economiei româneşti”.

Iulie: Raport utecist în cinstea marii sărbători de la 23 august – emisiunea „Antena tineretului”, Programul 1, ora 17.05.

Iulie: Studioul T ’84” „Sub semnul celor patru decenii de mari înfăptuiri revoluţionare – învăţăm, muncim, creăm pentru viitorul comunist al patriei” .

August: Jocurile Olimpice de vară din Los Angeles sunt transmise în corespondenţe speciale, ştiri, comentarii în radiojurnale şi buletinele de ştiri.

jocuri olimpiceOctombrie: Emisiuni dedicate celui de al XIII-lea Congres al PCR: „Congresul al XIII-lea al PCR – strategia unei etape calitativ superioare în dezvoltarea economico-sociale a României”; „Anii luminoşi ai epocii Ceauşescu. Itinerarii în economie”; „Proiectul de directive ale Congresului al XIII-lea al PCR. Obiective şi priorităţi; creşterea producţiei medii la hectar”.

Noiembrie: Se difuzează alte emisiuni dedicate Congresului al XIII-lea: „Ctitor de ţară nouă, ctitor de pace”; „Congresul partidului, glasul suprem al naţiunii”; „Eroul comunist în proza actuală” ; „Inscripţii la chipul de mâine al ţării”

Decembrie: Emisiuni difuzate sub genericul: „Sub semnul mareţelor perspective traşate de Nicolae Ceauşescu. Ampla mobilizare, spirit revoluţionar, pentru înfăptuirea hotărârilor Congresului al XIII-lea al partidului” ; „Hotărârilor Congresului al XIII-lea al PCR, bilanţ rodnic, măreţe perspective” ; „Noi orizonturi în promovarea gândirii revoluţionare”.

mircea albulescu

În ciuda presiunii sistemului, emisiuni de pe programul 2 și 3 reușesc să evite de multe ori apăsătoarea influență a ideologiei comuniste: emisiunile de cronici literare, de literatură universală, de cronici muzicale și plastice, emisiunile muzicalea. Ferite complet de ideologia comunistă sunt majoritatea pieselor de teatru radiofonic și concertele simfonice din această perioadă a anilor 80, în care presiunea regimului ajunsese la apogeu. Câteva exemple. După ce în 7 octombrie 1983 se difuzase Othello de Shakespeare, cu Mircea Albulescu, Dana Dogaru, Dan Condurache, George Constantin, Florian Pittiș, Ștefan Iordache, în regia lui Cristian Munteanu, în 21 și 28 mai 1984, se transmite Henric al IV-lea de Shakespeare, partea I și partea II-a, de asemenea ăn regia lui Cristian Munteanu, cu o distribuție excpțională în care strălucesc Gheorghe Cozorici, George Constantin, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Dorna Lazăr, Florian Pittiș, Constatin Dinulescu.

adrian-pintea-

Adrian Pintea

În 1986 regizorul Dan Puican montează Romeo și Julieta de Shakespeare distribuindu-i în rolurile principale pe Adrian Pintea și Mariana Buruiană (data difuzării în premieră: 12 mai 1986). A douăsprezecea noapte este prezentată într-o nouă versiune radiofoncă, în regia lui Titel Constantinescu în 11 Aprilie 1988. Seducătorul de Bernard Shaw, în 4 noiembrie 1985, în regia lui Dan Puican; Ruy Blas de Victor Hugo, în 16 iulie 1984, regia: Cristian Munteanu, cu Alexandru repan, Adela Mărculescu, Mircea Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan.

1985

În după-amiaza zilei de 12 ianuarie 1985 se desființează, din ordin politic, studiourile regionale. Programele 1 și 2 își reduc drastic emisia: program numai între orele 6.30 și 23.30, ulterior între orele 6.00– 24.00 în fiecare zi.

Ianuarie: Se transmit emisiuni omagiale dedicate lui Nicolae Ceauşescu: „Exemplul strălucit al unei vieţi consacrate partidului şi poporului”; Hotărârilor Congresului, chemările tovarăşului Nicolae Ceauşescu – programul nostru de acţiune revoluţionară” „Comunistul – exemplu de muncă şi viaţă militant revoluţionar pentru promovarea şi afirmarea noului în toate domeniile de activitate”; „Un om în inima oamenilor”.

Februarie: Emisiuni consacrate celui de al III-lea Congres al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste”: „Noi, judeţul, ţara : mari împliniri între două legislaturi” ; „Manifestul FDUS : bogata retrospectivă, luminoasa perspectivă a dezvoltării economico-sociale a tuturor judeţelor ţării”; „Votul nostru – opţiunea noastră fermă pentru continua prosperitate a patriei” ;

Martie: Ziua Femeii este marcată la Radio în emisiuni speciale: „Chipul femeii în literatura română” ; „Flori pentru tovarăşele noastre” ; „Omagiu femeilor patriei”.

Mai: Se difuzează noi emisiuni dedicate aniversării a 40 de ani de la victoria asupra fascismului şi sărbătorirea zilei independenţei”: „Lupta pentru libertate şi independenţa permanentă glorioasei istorii a patriei” ; „Eroi au fost, eroi sunt încă” ; „România pe locul al IV-lea între naţiunile care au luptat în războiul antihitlerist” ; „Monumentele independenţei noastre”.

Iunie: Emisiuni pentru Ziua Internaţională a Copilului: „Ceauşescu – România, ocrotesc copilăria” ; „Copilăria şi pacea” ; „Copiii – mândria şi datoria noastră”.

Iunie: Emisiuni dedicate aniversării a 20 de ani de la Congresul al IX-lea: „1965-1985 două decenii de strălucite înfăptuiri culturale”; „Glorioasa epocă Nicolae Ceauşescu în istoria patriei”; „Strălucit bilanţ al artei plastice româneşti în perioada 1965-1985”; „Perioada de mare înflorire a culturii româneşti”; „1965-1985. Dialectica noului şi continuitatea procesului revoluţionar”.

11 iunie: Programul 1 transmite prima ediţie a emisiunii „Politica noastră”; Sunt discutate teme de publicistică complexă consacrată prezentării principalelor orientări strategice ale edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintării României spre comunism”.

17 iunie: Emisiunea „Universitatea radio” difuzată pe Programele I şi II se îmbogăţeşte cu noi rubrici: Știinţele sociale şi viaţa, Educaţie ateistă – conştiinţa revoluţionară, Pmul şi mediul său, Dicţionar enciclopedic, Mondorama.– Septembrie: În cadrul emisiunii „De la 1 la 3” sunt difuzate ştiri şi reportaje sub genericul : „Consiliile populare, cetăţeni – rodnica activitate pentru dezvoltarea tuturor zonelor, pentru înflorirea tuturor localităţilor”.

Septembrie: Transmisiuni directe de la concertele din cadrul Festivalului George Enescu, ediţia a X-a.

Octombrie: Programul I, transmite marţea emisiunea „Radiocabinet de informare şi documentare” sub genericul „În sprijinul învăţământului politico – ideologic”.

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu

Octombrie: În emisiunea „Ediţie radiofonică permanentă clasicilor” se difuzează săptămânal ciclul „Centenar Liviu Rebreanu”.

Octombrie: Pe Programul de tineret începe o nouă emisiune difuzată săptămânal, denumită „Sport, natură, tinereţe”.

Noiembrie: Se difuzează o ediţie specială a emisiunii „De la 1 la 3”, realizată într-o localitate din ţară în legătură directă cu studioul din Bucureşti , cu titlul „Noi despre noi înşine”.

Noiembrie: Se difuzează emisiuni „în întâmpinarea Congresului ştiinţei şi învăţământului”: „Pentru răspândirea cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice, pentru perfecţionarea pregătirii profesionale” ; „Două decenii de strălucită afirmare a învăţământului românesc”

Decembrie: Emisiuni dedicate actului Unirii sub genericul „Unitatea măreţ ideal şi împlinire istorică”.

Decembrie: Emisiuni de dezbateri pe tema „Energia – o problemă vitală a economiei naţionale, a noastră, a tuturor”.

Decembrie: Zilnic în „Radioprogramul dimineţii”, ora 7.30, se difuzează relatări şi instantanee ce reflectă realitatea economică, social-politică şi culturală.

Programul de emisie se încheie la orele 23.30 şi se reia la 6.00 dimineaţa.

1986

Ianuarie: Emisiuni sub genericul „Al optulea cincinal, etapă deosebit de importantă pentru ridicarea României pe noi trepte de progres şi civilizaţie”.

Februarie: Se difuzează o ediţie specială a emisiunii „De toate pentru toţi” sub genericul „Familia – copiii – viitorul”.

Februarie: Se difuzează emisiuni sub genericul „1921–1986, PCR – forţa politică conducătoare şi dinamizatoare a societăţii noastre”: „Partidul, patria, poporul, urmărindu-şi conducătorul”, „Rolul istoric al Partidului Comunist Român în viaţa poporului român”. ;

Februarie: Sub genericul „Economiei naţionale – cadre bine pregătite cu înalta conştiinţă revoluţionară” se difuzează emisiuni dedicate tinerilor : „A şti, a şti să înveţi, a şti să aplici” ; „Învăţăm, muncim, creăm pentru viitorul comunist al patriei”.

Martie: Se transmit emisiuni specifice de 8 Martie: „Femeile României socialiste – prezenţa activă în viaţa patriei, în lupta pentru pace, colaborare, progres” ; „Mamei cu mult drag”

Aprilie: Emisiuni sub genericul „În întâmpinarea aniversării partidului”: „Urmând îndemnurile tovarăşului Nicolae Ceauşescu toate forţele pentru îndeplinirea obiectivelor Congresului al XIII-lea”; „Omagiul ţării, primului său preşedinte”; „Partidul, ctitor de cultură şi civilizaţie, de noua renaştere românescă”; „Răspundem prezent la chemarea partidului! Contribuţia tineretului la realizarea marilor obiective ale „Epocii Nicolae Ceauşescu”; „Uniţi, spre comunism, urmăm partidul !”.

Aprilie: Emisiuni dedicate „Anului Internaţional al Păcii” sub genericul „Chemările preşedintelui Nicolae Ceauşescu înflăcărat program pentru Anul Internaţional al Păcii” ; „Dreptul fundamental al oamenilor – dreptul la viaţă prin pace” ; „Glasul României, glas de pace”.

Mai: „Partidul Comunist Român – 65 de ani de slujire devotată a poporului”; „Rolul istoric al Partidului Comunist Român în viaţa poporului român” ; „65 de trepte spre viitorul comunist al României” ; „PCR – ctitor al prezentului făuritor al viitorului” ; „PCR – 65 de ani de slujire devotată a poporului” ; „Sub flamurile PCR spre comunism prin gând şi fapta revoluţionară poporul omagiază partidul conducător”

Iunie: Se difuzează emisiuni dedicate copiilor: „Copiii – primăvara poporului, viitorul naţiunii”.

Iunie: Emisiuni dedicate împlinirii a „50 de ani de la procesul luptătorilor comunişti şi antifascişti de la Braşov” ; „Tinereţea revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu – înalt exemplu de eroism şi patriotism” ; „Braşov – mai, iunie 1936, ecouri interne şi internaţionale”

Iunie: Emisiuni dedicate zilei de 11 iunie 1948 sub genericul „Arc peste timp”: „11 iunie 1948 – 11 iunie 1986, 38 de ani de ani de la naţionalizare”.

Iulie: Cel de-al optulea cincinal „etapa deosebit de importantă pentru ridicarea României pe noi trepte de progres şi civilizaţie” este prezentat în cadrul unor emisiuni speciale.

Iulie: Emisiuni dedicate aniversării Congresului al IX-lea: „1965-1986, în epoca Nicolae Ceauşescu sub flamurile partidului spre comunism”; „Epoca de aur, conducător iubit” ;

August: Noi emisiuni dedicate zilei de 23 august.

Septembrie: Se desfăşoară „Congresul al II-lea al Consiliilor Oamenilor Muncii”, prilej cu care se difuzează emisiuni dedicate evenimentului.

Septembrie: Noi emisiuni sub genericul: „Răspuns comunist chemărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu” şi „Trecut de glorie, strălucitor prezent”.

23 noiembrie: Se desfăşoară referendumul programat pentru „înfăptuirea dezarmării, păcii şi colaborării internaţionale” prilej cu care sunt difuzate ştiri, reportaje, documentare. Zilnic se difuzează emisiunile: „Da hotărât la referendumul din 23 noiembrie!”; „Pentru înflorirea patriei socialiste, pentru dezarmare şi pace în lume!”; „Deplina adeziune la vibrantele iniţiative de pace ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu”.

epoca ceausescu

1987

Radio România Internaţional emite în 13 limbi, 10807 ore anual.

Ianuarie: Emisiuni sub genericul „În spiritul indicaţiilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Muncă susţinută, organizare exemplară pentru realizarea integrală a planului”.

Ianuarie: Noi programe dedicate lui Nicolae Ceauşescu: „Vibrant omagiu conducătorului iubit al partidului şi poporului nostru”.

Februarie: Se transmit noi emisiuni cu teme muncitoreşti: „Toate forţele şi mijloacele, pentru îndeplinirea exemplară a planului, cu precădere la export”; „Mobilizare exemplară, acţiuni ferme pe frontul producerii şi economisirii energiei”; „A munci, a lupta, a trăi în spirit revoluţionar – trăsătură a omului nou, constructor al societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

Februarie: Programe speciale dedicate împlinirii a 65 de ani de la crearea UTC şi 30 de ani de la înfiinţarea UASCR.

Martie: Sub genericul „Idei, teze, orientări din gândirea inovatoare a partidului, a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” se difuzează emisiuni precum: „PCR – contribuţii originale la dezvoltarea gândirii revoluţionare” ; „Istoria – factor al apropierii şi înfrăţirii între popoare” ; „Satul în continuă transformare revoluţionară”.

24 martie: Se desfăşoară Plenara CC al PCR în spiritul căreia se difuzează emisiunea: „Răspuns comunist chemărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu, acţiuni hotărâte pentru realizarea sarcinilor de plan la producţia fizică, la ceilalţi indicatori, cu deosebire la export”.

Aprilie: 25 de ani de la încheierea cooperativizării sunt marcaţi prin emisiuni dedicate agricultorilor.

Mai: „Epoca Ceauşescu, epoca marilor împliniri”, program dedicat aniversării Partidului.

Iunie: Emisiuni dedicate „Zilei Internaţionale a Copilului” sub genericul „Copiii – primăvara poporului, viitorul naţiunii”.

Iulie: Documentare, reportaje, consemnări realizate pentru Congresul al IX-lea PCR şi marilor realizări ale epocii Nicolae Ceauşescu.

Iulie: Emisiuni ce fac parte dintr-un „Amplu program de acţiune revoluţionară pentru întâmpinarea Conferinţei Naţionale a partidului, a Congresului Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste”.

Iulie: Se transmit programe dedicate aniversării a „22 de ani de măreţe înfăptuiri în cea mai glorioasă epocă din istoria patriei – Epoca Nicolae Ceauşescu”.

August: Noi emisiuni dedicate zilei de 23 august: „Contribuţii originale, inovatoare ale secretarului general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu în dezvoltarea gândirii revoluţionare cu privire la rolul şi funcţiile conştiinţei socialiste” ; „Socialismul îl construim cu oameni şi pentru oameni!” ; „La temelia izbânzilor noastre, conştiinţa şi fapta comunistă” ; „Programul ideologic al partidului – programul unei ample activităţi de formare a omului nou”.

Septembrie: Emisiuni sub genericul „În lumina orientărilor şi sarcinilor subliniate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste”.

Septembrie: „Ţara întreagă întâmpină Conferinţa Naţională a PCR”, program special cu ocazia Conferinţei Naţionalei”.

Noiembrie: Emisiuni dedicate alegerilor de deputaţi în Consiliile Populare: „La temelia votului de la 15 noiembrie – faptele noastre de muncă!”.

Decembrie: Emisiuni dedicate zilei de 1 Decembrie sub genericul: „1 Decembrie 1918–1 Decembrie 1987” : „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – împlinirea unor aspiraţii legitime, temelie a unităţii independente şi suveranităţii naţionale”.

În ultima duminică a fiecărei luni în „Radioprogramul satelor” se difuzează concursul „Cine ştie agricultură câştigă”.

1988

Ianuarie: Emisiuni dedicate dezbaterii Raportului prezentat de Nicolae Ceauşescu la Conferinţa naţională a Partidului.

Ianuarie: După Conferinţa PCR emisiunile sunt dedicate dezbaterii „orientărilor şi sarcinilor trasate de Nicolae Ceauşescu”

Ianuarie: Sub genericul „Dăruire comunistă în muncă şi creaţie, înalta trăire patriotică – revoluţionară” se difuzează emisiuni dedicate zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu.

Ianuarie: Pentru ziua lui Nicolae Ceauşescu se difuzează emisiuni sub genericul „Epoca Nicolae Ceauşescu – epoca de glorii, epoca de fapte revoluţionare”.

Februarie: Se începe difuzarea de emisiuni menite să întâmpine „Conferinţa pe ţară a preşedinţilor Consiliilor Populare, expresie a participării maselor la conducerea societăţii, coordonata esenţială a procesului de perfecţionare a democraţiei muncitoreşti revoluţionare”.

Februarie: Informaţii, reportaje, dezbateri cu tematica: „Consiliile Populare, deputaţii, cetăţenii – angajare şi participare activă la buna gospodărire a oraşelor şi satelor în înfăptuirea programului de sistematizare a teritoriului şi localităţilor”.

Aprilie: Emisiunile se difuzează sub genericul: „Sub semnul marilor înfăptuiri ale Epocii Nicolae Ceauşescu”.

Mai: Se difuzează emisiuni dedicate Zilei de 1 Mai: „Zilei muncii, faptele de muncă ale ţării” ; „Cultivarea datoriei de a muncii – obiectiv fundamental al activităţii cultural-educativă” ; „În primele rânduri ale muncii pentru ţară” ; „Munca noastră responsabilă pentru continuă înflorire”.

Mai: Sunt realizate emisiuni dedicate Zilei Independenţei, Aniversării PCR: „8 Mai: În epoca Nicolae Ceauşescu sub flamurile partidului spre comunism”; „Partid, popor, unire, unitate”; „Partidul glorios strateg de era comunistă” ; „Independenţa şi suveranitatea naţională – idealuri împlinite şi aparate prin luptă şi munca poporului nostru”.

Iunie: Emisiuni realizate sub genericul „Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu privire la unele probleme ale conducerii activităţii economico-sociale ale muncii ideologice şi politico-educative precum şi ale situaţiei internaţionale.

Iunie: Emisiuni dedicate Zilei Copilului: „Ceauşescu – România ocrotesc copilăria” ; „Scrisori din ţară copilăriei fericite”.

Iunie: „Arc peste timp: 11 iunie 1948–11 iunie 1988 emisiuni dedicate naţionalizării, „O strălucită confirmare a concepţiei secretarului general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, privind dezvoltarea proprietăţii socialiste, continuă perfecţionare a democraţiei muncitoreşti revoluţionare”.

Iulie: Se transmite „Epoca Nicolae Ceauşescu – epoca de glorioasă istorie de măreţe înfăptuiri socialiste”; „PCR – ctitor al prezentului, făurar al viitorului”.

August: Emisiuni dedicate Zilei de 23 August: „Puternica angajare muncitorească pentru îndeplinirea planului, pentru a onora cu noi realizări sărbătoarea noastră naţională”.

Septembrie: Emisiuni difuzate sub genericul „Tezele şi orientările formulate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu – program de muncă şi acţiune revoluţionară pentru întregul popor”.

Octombrie: „Tezele Plenarei CC al PCR din aprilie” sunt prezentate în cadrul emisiunilor politice.

Noiembrie: Sub genericul „Şapte decenii de la făurirea statului naţional unitar român„ se difuzează o serie de emisiuni specifice: „Lupta pentru izbândă idealului unităţii naţionale, coloana infinită a istoriei patriei”.

Decembrie: „Partid , popor – unire, unitate. Unitatea şi coeziunea întregului popor şi jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, factor fundamental al făuririi societăţii socialiste” – emisiune difuzată în cinstea Zilei Unirii.

Decembrie: Emisiuni difuzate sub genericul „Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la şedinţa comună a Plenarei Comitetului Central al PCR şi a celorlalte organisme ale democraţiei muncitoreşti revoluţionare – document programat pentru întreaga activitate politico – ideologică şi economico-socială”.

Documentar realizat de Pușa Roth și Costin Tuchilă

Episodul 13, anii 1989 – 1993, click aici.

25 de ore de teatru non-stop

respira teatru

„Tot ce se naşte dintr-un gând curat e vrednic doar de laudă.”

William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară

Opreşte-te.

Omule.

Trecătorule.

Caută împreună cu noi o clipă de Adevăr.

Zâmbeşte.

Omule.

Trecătorule.

Târziu în noapte, măştile actorilor

se vor fi topit demult.

RESPIRĂ.

Omule.

Trecătorule.

TEATRU

Sibiu, 30–31 martie 2013, Asociaţia Culturală BIS

eveniment liber sa spunA fost un vis al unei nopţi de primăvară. La prima ediţie, în martie 2011. A fost un gând curat – acela de a serba Ziua Mondială a Teatrului, la Sibiu, un oraş eminamente cultural. A fost nebunia unor tineri (uniţi sub auspiciile unui ONG – Asociaţia Culturală BIS). O nebunie curată, pentru că cei care au pornit festivalul nu ştiau prea multe pe atunci despre bugete, finanţări, impozite etc. Erau conştienţi însă de puterea lor de muncă, de faptul că pot construi ceva într-o comunitate şi bănuiau că cel mai bun mod de a învaţa este acţionând.

Prima ediţie a fost făcută cu mult entuziasm şi cu mult voluntariat. Nu ştiam cum vor reacţiona sibienii la acest concept (anume, acela de a participa la spectacole, fără oprire, o noapte întreagă urmată de o zi întreagă). Reacţiile au fost mult peste aşteptările noastre. Sălile de spectacol au fost pline, de la deschiderea marca Horaţiu Mălăele şi până a doua seară târziu, când, în localuri, sibienii încă se înghesuiau să vadă teatru proaspăt.

A doua ediţie a însemnat un număr mai mare de spectatori şi de actori invitaţi. Pe lângă producţii teatrale independente, au fost alături de noi nume mari precum Horaţiu Mălăele, Dan Puric şi Florin Piersic. În Piaţa Mare a Sibiului, o sută de tineri îmbrăcaţi în pijamale se spălau pe dinţi la fântâna arteziană în dimineaţa zilei de duminică, 25 martie 2012, după ce în prealabil rostiseră poezie în cafenelele din Piaţa Mică a burg-ului.

Iată cum un vis, un gând nebun al unor tineri devine tradiţie şi semn al primăverii în oraşul Sibiu – maratonul teatral 25 de ore de teatru non-stop a ajuns la cea de-a treia ediţie.

Anul acesta vom cuceri spaţii noi – pe lângă Sala „Thalia” şi sala CAVAS din cadrul Facultăţii de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, vom avea spectacole şi manifestări la Biblioteca Astra (Sala Festivă, în care s-a jucat primul spectacol de teatru în limba română în Transilvania), la Teatrul pentru Tineret „Gong”, la Librăria Humanitas, precum şi în mai multe cafenele selecte, cunoscute pentru spectacolele care au loc acolo de-a lungul anului.

Vor fi opt locaţii „in-door” şi o sublimă locaţie „out-door”: Piaţa Mare. Vor fi peste 22 de spectacole şi evenimente anexe (conferinţe, workshop-uri), care se vor desfăşura fără oprire, timp de mai mult de 25 de ore.

marcel iures

Marcel Iureș

Momentul de graţie al festivalului este spectacolul Absolut, care îl are în distribuţie pe actorul Marcel Iureş. Spectacolul se va juca în închiderea oficială a maratonului, duminică, 31 martie 2013, ora 19.00, la Teatrul „Gong” Sibiu.

Deschiderea va aparţine tinerilor: la Sala Thalia se va juca o comedie de succes, care are în distribuţie actori tineri de top. Emigreişăn Drim este un spectacol al Teatrului de Artă Bucureşti, cu o tematică teribil de actuală.

Dacă în primele ediţii deschiderea i-a aparţinut lui Horaţiu Mălăele (care rămâne în continuare prietenul nostru preţios, un soi de mentor spiritual al sărbătorii noastre), anul acesta, ca un semn al temei umbrelă SIBIU SMART, am hotărât ca deschiderea să aparţină unei companii independente tinere. Este timpul ca cei mai tineri creatori să apară în faţa publicului, cu productii libere, cu teme ale acestei generaţii.

Teatrul-Gong-Sibiu

Teatrul „Gong” din Sibiu

Dintre spectacolele care vor putea fi văzute în ediţia de anul acesta, spicuim:

Zorba, un spectacol multi-premiat, o punere în scenă după faimosul roman al lui Nikos Kazantzakis, cu Ioan Mihai Cortea şi Silvian Vâlcu.

Colibri – o comedie absurdă în regia lui Florin Piersic Jr.

Dragonul de aur – un spectacol cu Alin State

Omul-pernă de Martin McDonagh – unul dintre cele mai jucate şi tulburătoare texte contemporane, pus în scenă de vârful de lance al promoţiei de anul acesta de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, Bucureşti.

De asemenea, foarte tinerii actori sibieni vor lua parte în festival cu ultima montare a Departamentului de Artă Teatrală, Romeo şi Julieta de William Shakespeare.

Un eveniment excepţional din cadrul maratonului nostru va fi premiera absolută a spectacolului Ruleta rusească, o adaptare scenică după poemul Norul cu pantaloni de Vladimir Maiakovski – „cel mai mort dintre poeţii ruşi” după cum îl numea Victor Erofeev. În rolul principal îl găsim pe actorul Ovidiu Niculescu, cunoscut publicului pentru rolul monumental din filmul de lung metraj Restul e tăcere, al lui Nae Caranfil. Actorul va fi acompaniat live de formaţia „Trupa Veche”.

Nu ne rămâne decât să vă invităm să fiţi alături de noi la această sărbătoare.

Trebuie să demonstrăm încă o dată că sibienii nu sunt deloc un public comod şi că titlul de Capitală Culturală Europeană din 2007 nu a fost o întâmplare. Doar aici, în Sibiu, avem parte de un astfel de maraton teatral plin de tinereţe, de culoare, de energie tămăduitoare. Doar aici vom putea ieşi de la spectacole o dată cu răsăritul soarelui.

Este semnalul primăverii, într-un oraş cunoscut pentru marele festival de teatru (FITS), care va avea loc în luna iunie anul acesta şi care ne inspiră dintotdeauna.

Mulţumim autorităţilor locale, partenerilor şi sponsorilor care au fost şi vor fi alături de noi.

Un lucru este cert: în 30 şi 31 martie vom împânzi oraşul cu teatru şi indiferent de vârstă, vă invităm să fiţi alături de noi.

Bogdan Sărătean

Director festival

Jin Wang și Horia Mihail în concertul de închidere a stagiunii Orchestrei Naționale Radio

Stagiunea 2011–2012 a Orchestrei Naționale Radio se va încheia vineri, 15 iunie 2012, ora 19.00, la Sala Radio, cu un concert care îl va avea ca solist pe îndrăgitul pianist Horia Mihail, ajuns la Bucureşti în această săptămână cu turneul său naţional Pianul călător. La pupitrul dirijoral se va afla Jin Wang, care ne propune ca de obicei, un program deosebit de atractiv. Concertul va începe cu Uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta” de P. I. Ceaikovski, apoi va urma Rapsodia pentru pian şi orchestră, pe o temă de Paganini, op. 43 de S. Rahmaninov, în interpretarea pianistului Horia Mihail. În partea a doua a programului vom putea asculta Suita din baletul „Pasărea de foc” de I. Stravinski.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe  www.eventim.ro.

Distins compozitor şi dirijor, Jin Wang şi-a câştigat notorietatea prin talentul său excepţional. Perfecţionându-se în dirijat orchestră la Conservatorul din Beijing şi apoi la Academia de Muzică din Viena, Jin Wang a avut şansa de a studia de-a lungul timpului cu reputaţi maeştri ai baghetei printre care se numără Leopold Hager, Vaclav Neumann, Peter Eötvös, R. Österreicher, Zubin Mehta şi Leonard Bernstein. Jin Wang a repurtat numeroase succese şi a obţinut premii în cadrul unor competiţii internaţionale dintre care amintim: „Fittelberg” – Polonia, „Muzica secolului al XX-lea” – Austria, „Budapest Television” – Ungaria, „Dinu Niculescu” – România, „Primăvara la Praga” – Cehia, „Nikolai Malko” – Danemarca, „Arturo Toscanini” – Italia. A fost invitat la pupitrul unor prestigioase orchestre precum Orchestra Simfonică Radio din Berlin, Royal Philharmonic Orchestra din Londra, Orchestra „Toscanini” din Italia, Orchestra Naţională din China, Filarmonica din Seul, Orchestra Simfonică din Singapore, Orchestra Simfonică „Yomiuri” din Tokyo, colaborând şi cu ansambluri de profil din Praga, Stockholm, Bergen, Copenhaga şi Berlin. Aprecierea de care se bucură a făcut ca Jin Wang să fie invitat al Filarmonicii de Stat din Moravia, al Filarmonicii „Janaček”, al Operei Naţionale din Finlanda şi Operei Comice din Berlin, precum şi al Orchestrei Naţionale Radio România; este director artistic al ansamblului „Schubert Sinfonietta”, iar în stagiunile 2006–2008 a fost director atât al Filarmonicii cât şi al Operei din Würzburg. Repertoriul său valorifică o variată paletă stilistică ce cuprinde numeroase opere, lucrări simfonice, vocal-simfonice, talentul său muzical îndreptându-se şi spre compoziţie – Suitele „Impresii din Tibet” sau lucrările mai recente: Variațiunile Nokia, Würzburg Night-watchman, New Year Hymn, Song from the Roof of the World cuceresc publicul european şi nu numai.

Frank Dicksee, Romeo și Julieta, 1884

Horia Mihail este unul dintre cei mai apreciaţi interpreţi români, susţinând de-a lungul timpului sute de concerte în România şi în străinătate.  Publicația „Boston Globe” aprecia „subtilitatea ritmică şi articulaţia atmosferei şi a culorii sunetului” după una dintre apariţiile sale. Horia Mihail a susţinut concerte, recitaluri solo şi de muzică de cameră în 18 ţări pe 4 continente, a putut fi ascultat la diverse posturi de radio şi de televiziune din România, Belgia, Anglia, Danemarca, Ungaria, Statele Unite şi a înregistrat cu Orchestra Naţională Radio din România. În calitate de solist concertist al Formaţiilor Muzicale Radio, Horia Mihail a susţinut mai multe concerte la Sala Radio (alături de Orchestra Naţională Radio şi dirijorii Jin Wang, Christian Badea, Gerd Schaller, Tiberiu Soare), dar şi în turnee în ţară sau la Roma în decembrie 2009, ori la Expoziţia Mondială de la Shanghai în iulie 2010. De un remarcabil succes la public s-au bucurat recitalurile solo din cadrul Anului Chopin de la Bucureşti şi Viena. La finalul anului 2010, Radio România a realizat în parteneriat cu Institutul Polonez un CD dedicat Anului Chopin în România pe care este inclus Concertul în fa minor pentru pian şi orchestră de Chopin în interpretarea lui Horia Mihail, alături de Orchestra Naţională Radio, dirijată de Christian Badea.

În 2011, artistul a susţinut un turneu naţional de recitaluri solo cu un program integral Franz Liszt intitulat Pianul călător – Pe urmele lui Franz Liszt, care a stat la baza unui CD live apărut la Editura Casa Radio, proiect pe care artistul îl va continua în anii următori. Proiectul Duelul viorilor – Stradivarius versus Guarneri l-a adus alături de violoniştii Liviu Prunaru şi Gabriel Croitoru pe scenele din șase oraşe din ţară, iar proiectul Cele trei dive, în compania elebrelor cântăreţe Ruxandra Donose, Teodora Gheorghiu şi Leontina Văduva la Iaşi, Cluj şi Timişoara. În ultimii doi ani, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte în China, Italia, Cehia, Bulgaria, Danemarca şi Germania.

În perioada 25 aprilie -7 mai 2012 Horia Mihail a participat la turneul naţional Flautul de aur, alături de Ion Bogdan Ştefănescu. Proiectele sale din anul 2012 vizează, printre altele, o a doua ediţie a turneului naţional Duelul viorilor, alături de violoniştii Liviu Prunaru – Stradivarius şi Gabriel Croitoru – Guarneri, între 12 şi 25 septembrie.

De la Catarina la Ofelia

Duminică 31 iulie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la Catarina la Ofelia. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În opera lui Shakespeare personajele feminine nu se împart nici în tipuri, nici în stereotipuri. Shakespeare le dă femeilor atât posibilitatea de a avea iniţiative cruciale într-o lume dominată de bărbaţi, cât şi de a estompa diferenţele dintre caracteristicile masculine şi feminine. În noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale sunt analizate câteva dintre personajele feminine din teatrul shakespearian, individualitatea lor și situațiile în care apar în contextul pieselor respective. Fiica unui nobil bogat din Padova, Baptista, Catarina este o Colombină mutată în palat şi transformată într-o răsfăţată îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei). Femeia îndărătnică, despotică, insuportabilă este transformată în cea mai blândă făptură de tânărul bogat şi îndrăzneţ Petruchio, nici el deprins cu manierele galante. Eroina din comedia shakespeariană trece drept o figură emblematică pentru tipul feminin în discuţie. În Cei doi tineri din Verona, Silvia și Iulia sunt două inocente cochete, dar sincere în sentimentele lor. Dramaturgul nu le construiește însă schematic, strict funcțional, ci le conferă farmecul psihologiei adolescentine. Viclenia femeii care doreşte să-şi atingă scopul nu le este străină, chiar dacă dominantă rămâne francheţea.

Comedia shakespeariană „aduce pe scenă puterea limbajului. Viaţa şi moartea reprezintă sursa bătăliei cuvintelor, ca în Zadarnicele chinuri ale dragostei. În acest cadru, femeile, toate convingătoare, joacă rolul principal: Rosalinda din Cum vă place, Porţia (Neguţătorul din Veneţia), Isabelle (Măsură pentru măsură), Beatrice (Mult zgomot pentru nimic). Ele sunt câştigătoarele vieţii şi ale dragostei, învingând ipocrizia puritană şi piedicile machiavelice. Porţia şi Isabelle salvează condamnaţi la moarte iar Rosalinda şi Beatrice denunţă chinurile dragostei. Comedia întoarce lumea pe dos pentru a face să renască armonia. Femeile se deghizează în bărbaţi. La fel ca în comediile lui Plaut, substituirea şi dualitatea sunt prezente şi la Shakespeare: gemenii (Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte), personaje duble (Cei doi tineri din Verona, Cei doi veri nobili), femeia care se substituie alteia în patul amantului nestatornic (Totu-i bine când sfârşeşte bine, Măsură pentru măsură). Sub efectul filtrului lui Oberon şi al metamorfozelor lui Ovidiu, unul devine altul în Visul unei nopţi de vară. Se descoperă astfel că magia nu este decât o stratagemă teatrală.”

Totul e vis în desfăşurarea „evenimentelor” din Noaptea magică de Sânziene (Visul unei nopți de vară). Se poate invoca – s-a şi făcut, de altfel – motivul baroc al vieţii ca vis, dar fără conotaţia mistică pe care o va avea în Secolul de Aur spaniol. Visul erotic toarnă poezia lui plină de metafore care ies treptat din tiparele tradiţionale (spada, arcul lui Cupidon, trandafirul, rana, ploaia etc.), schimbând „recuzita”: reprezentantele regnului vegetal (viorele, măceşi, brânduşe, cimbrişor, flori cu puteri magice) convieţuiesc, în spirit fantast, cu elemente de bestiar, unele, e adevărat, putând fi decodificate prin funcţia lor curativă în farmacia medievală, dar mai ales interpretate simbolic şi psihanalitic: vipere, „şerpi cu limbile-nfurcate”, arici ţepoşi, păianjeni, melci, lilieci etc. Zânele din preajma Titaniei sunt Fir-de-păianjen, Măzăriche, Fluturaş, Bob-de-muştar. Lor le răspunde grupul de personaje „reale” (dar ce este real în vis?): dulgherul Gutuie, tâmplarul Blându, ţesătorul Fundulea (Bottom), cârpaciul de foale Flaut, căldărarul Botişor, croitorul Subţirelu, nume extrase parcă dintr-un catalog, involuntar ironic, al meseriilor.

Capabilă de orice sacrificiu în relaţia de cuplu, gingaşa, muzicala Viola este „dragostea în acţiune” (A douăsprezecea noapte). Viola se deghizează în paj, cu numele Cesario, pentru a ajunge în preajma lui Orsino. Dar travestiul, obişnuit în epocă şi creator de cele mai multe ori de farsă, aduce şi o schimbare de substanţă, pasiunea florală de la început devenind patimă metafizică.

De aproape un mileniu, ideea cuplului de îndrăgostiţi este indisolubil legată de Tristan şi Isolda, povestea născută în secolul al XII-lea. În tragedia Romeo şi Julieta, Shakespeare accentuează contrastul dintre două lumi, una bântuită de ură şi patimi, cealaltă – ideală, a iubirii pure dintre doi tineri, eliberată de orice conjunctură potrivnică, inclusiv de cea, în fond atât de curentă în epocă dar universală, a duşmăniei dintre două familii. Romeo şi Julieta cred în iubire, în timp ce alte personaje văd în iubire doar partea de ridicol. Virtutea iubirii şi a morţii devine astfel semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. Cu un asemenea subiect, şi chiar păstrând codul eroticii medievale de tip cavaleresc, spectrul melodramei ar fi fost asigurat. Nu însă la Shakespeare, care conferă nu atât o psihologie aparte celor doi protagonişti, cât relevanţă psihologică întregului cadru al tragediei, ştiind să nuanţeze fiecare element compoziţional, de la cel epic la cel eminamente liric, de la nuanţa umoristică la cea fantastă sau la reflecţie.

Puternică, devotată, loială soțului său, Desdemona a fost interpretată ca tipică pentru imaginea femeii de rang nobil în secolul al XVII-lea, iar condiția ei tragică, de victimă a geloziei îi conferă un plus de gingășie și noblețe. (Othello).

Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism.

Cleopatra este una dintre cele mai complexe eroine tragice din teatrul shakespearian. (Antoniu și Cleopatra). Puterile „femeii fatale” creează aici un amestec unic de atracţie, uluire şi spaimă. E un tip de fascinaţie tragică, în care se combină farmecul oriental, exotic, cu aură magică mereu scoasă în evidenţă, cu o viclenie prozaică. Când există, sinceritatea ei este brutală. Voinţa fermă dar şi capriciul, izbucnirile dar şi perfidia extremă, rafinată parcă printr-un lung exerciţiu de stil, misterul dar şi măreţia o caracterizează în egală măsură.

Castitatea în jurul căreia planează suspiciuni nedrepte era o temă frecventă în proza italiană din epocă. Modul în care ea este tratată în Cymbeline vădeşte şi o certă influenţă a romanului cavaleresc medieval: aventuri spectaculoase, peripeţii, incidente tragice depăşite cu bine, exil, răpiri misterioase, întâlniri şi recunoaşteri filiale, lupte cu deznodământ neaşteptat. Dar toată acestă umanitate antrenată într-o acţiune care satisfăcea nevoia de trăire emoţională a publicului este puţin reliefată în comparaţie cu Imogena, personajul principal al piesei. Graţia convieţuieşte în acest personaj cu forţa spirituală, într-o proporţie reconfortantă. Arma ei este buna-credinţă şi puterea de a-şi menţine echilibrul, luptând împotriva mistificărilor şi a aberaţiilor de ordin moral.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Diferenţa dintre acest personaj şi celelalte chipuri feminine din teatrul lui Shakespeare nu constă în substanţa morală, ci în sensurile simbolice şi în psihologia specială pe care le generează. Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei. Această prezenţă florală, plutitoare a Ofeliei, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Eveniment Constantin Duţu

Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret, Stagiunea Camerală a UICCMR

Luni 28 februarie 2011, la ora 17,00, în sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti va avea loc o nouă manifestare din cadrul celei de-a doua Stagiuni Camerale a Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România, Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret, realizată în colaborare cu Biblioteca Metropolitană Bucureşti (coordonator de proiect: dr. Mirela Zafiri). Seara de luni 28 februarie este dedicată balerinului, coregrafului şi producătorului Constantin Duţu. Personalitatea sa, care a marcat ultimele decenii în arta spectacolului coregrafic, va fi prezentată de dr. Mirela Zafiri, şefa secţiei muzică de cameră a UICCMR. Invitaţi: dr. Vasile Donose, preşedinte al UICCMR, compozitorul Doru Popovici, balerinii Bianca Fota şi Alin Gheorghiu. Pe lângă amintiri şi evocări, va fi vizionat un video-portret Constantin Duţu. Bianca Fota şi Alin Gheorghiu vor fi protagoniştii unui inedit moment coregrafic. Intrarea este liberă.

Născut în 18 august 1935, la Bucureşti, descendent, prin mamă, al politicianului Gheorghe Pop de Băseşti (1835–1919), Constantin Duţu a urmat studii de balet la Moscova şi studii de management cultural în Europa Occidentală. În 1963 a absolvit Academia de Regie şi Artă Coregrafică din Moscova, unde a studiat cu renumitul profesor Leonid Faidecev. După absolvirea, în 1974, a Institutului de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, în perioada 1974–1980 a urmat cursuri de specializare în balet şi regie în SUA, Franţa, Germania, Belgia, Marea Britanie, Canada.

Contantin Duţu a făcut primii paşi în arta baletului la vârsta de 14 ani, la Teatrul CFR din cartierul Giuleşti, cu maeştrii Petre Bodeanţa, Floria Capsali şi Mitiţa Dumitrescu. Timp de peste două decenii (1954–1975), a fost balerin al Ansamblului de Balet al Operei Naţionale din Bucureşti, devenind, la scurt timp după angajare, prim-solist. A condus, ca director de balet şi director executiv, formaţia de balet a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti şi a Ansamblului folcloric „Periniţa”.

Începând din 1974, a făcut o prodigioasă carieră internaţională ca regizor, coregraf, producător. În perioada 1974–1990, a lucrat în Italia ca regizor şi producător de spectacole de balet, spectacole de revistă, realizator al unor producţii speciale, precum cele de la Canalul 5 de televiziune (director de balet), având o contribuţie deosebită la realizarea emisiunilor televizate „Buona Sera, Italia”, „Studio Uno”, „Fantastico”, „Lotteria di cappo d’ano”. A fost regizorul Grupului de balet „Fantastico”, invitat să dea spectacole la Palladium Theatre din Londra. Între 1978 şi 1985, Constantin Duţu a fost organizator al Festivalului de la San Remo. În 1982 a fost invitat să lucreze la Hollywood, timp de şase luni şi la Palladium Theatre din Londra, iar în perioada 1983–1985 a fost regizor şi producător la televiziuni din Franţa şi Portugalia.

Principalele sale producţii de balet sunt: Baletul pentru Ave Maria, interpretată de Luciano Pavarotti, Faust şi Faustina (film TV), Noaptea nopţilor fără dragoste, pe muzică de jazz (Opera Naţională din Cluj-Napoca, 1985), drama muzicală Ciuma şi Floarea Lunii (coproducător; autor: Richard Harvey, BBC, Londra, 1994), Rapsodia în albastru, Romeo şi Julieta, Întâlnire la miezul nopţii, Sing-sing (balet pe Broadway). A produs numeroase programe de televiziune în Italia, SUA, Franţa, Portugalia şi a organizat spectacolele de lumină, sunet, muzică şi modă în Piaţa Spaniei din Roma.

Constantin Duţu are o bogată şi apreciată activitate de producător de festivaluri de balet şi muzicale, concursuri, spectacole şi gale de balet, pe multe dintre acestea susţinându-le şi ca sponsor: Festivalul „San Remo Libertà”, Italia (1990), Festivalului Anual de Balet „Oleg Danovschi”, Constanţa (din 1991), spectacolele România salută Europa, prezentate în Italia (1991, 1992, 1997), Festivalul Muzical Bucureşti (1991, 1992, 1993), Festivalurile-Concurs de Dans Sportiv, Bucureşti (1991, 1992), spectacole, în Italia şi Grecia, ale grupului de balet „Studio ’92” (1991 şi 1992), Marea Gală de Balet din Bucureşti (1993), Gale de Balet în Timişoara şi Constanţa (1994), Concursul Naţional de Balet „Bucureşti ’94” (1994), spectacolele Baletului Operei Naţionale din Bucureşti în turneul artistic din Marea Britanie (1994) şi cu ocazia inaugurării manifestării „Luxemburg – Oraşul European al Culturii” (1995), spectacolele în Israel ale Baletului Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti (1997), participarea Federaţiei Române de Dans Sportiv la întrecerile din Germania (1991), Singapore (1992), Polonia (1992), Rusia (1992), Moldova (1992) şi Italia (1993), participarea română la Concursurile Internaţionale de Balet de la Varna (Bulgaria) şi Jacksonville (SUA). Din 1995 este producător general al Concursului Internaţional de Balet de la Varna.

În 1993 şi 1995 a susţinut financiar participarea unor tineri superdotaţi la Concursurile de vioară din Franţa şi Italia, precum şi la Concursul de Balet din Franţa, suportând de asemenea, costurile integrale ale turneelor artistice în România ale unor stele ale muzicii internaţionale, precum Al Bano, Romina Power, La Toya Jackson, Bonnie Tyler, Boy George, Technotronic, Jennifer Rush, London Beat, Shirley Bassey, Sandra, Gibson Brothers, precum şi a primilor balerini de la Opera „Kirov” din St. Petersburg, „Balşoi Teatr” din Moscova şi Teatrul de Operă şi Balet din Düsseldorf.

Constantin Duţu a primit numeroase premii şi dintincţii prestigioase: Medalia de aur la Festivalul de Dans de la Moscova (1957), două premii la Festivalul de Televiziune de la Montreux (Elveţia), între care Marele Premiu pentru spectacolul Faust şi Faustina, Marele Premiu al Euroviziunii la Festivalul de la San Remo, Bustul de Aur la Karlovy Vary, Marele Premiu al Cità di Amantee, Estate ’90, „Prize of Giovanni di Gerace City” (Italia) şi „Calul de Aur din Locri” (Grecia), împreună cu Baletul Operei Naţionale din Bucureşti (1991), trofeul „Ponte d’Oro”, echivalentul Premiului Oscar pentru activităţi de televiziune, ca o recunoaştere a celor 14 ani de creaţie artistică în Italia (1991), Premiul FIDOF, acordat de Federaţia Internaţională a Organizaţiilor de Festival pentru „contribuţiile remarcabile la promovarea obiectivelor de `ntărire a păcii, prieteniei şi bunei înţelegeri prin muzică şi artă” (1993, 1995), „Premiul pentru Mecenat”, acordat de Uniunea Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România pentru „contribuţia generoasă la afirmarea artei coregrafice şi muzicale româneşti în ţara şi peste hotare” (1995), Diploma de Excelenţă şi Medaliile „Brâncuşi” şi „Tzara”, acordate de Centrul Naţional Român de Acţiune Francofonă (1996), Premiul „Marco Polo”, acordat de Fundaţia „Colosseo” din Argentina. Acest premiu a mai fost acordat, printre alţii, lui Emil Cioran, George Emil Palade şi J. F. Kennedy. Constantin Duţu este Cavaler al Ordinului Militar Suveran „San Giorgio in Carinzia”, fiind primul şi singurul român care a primit acest ordin (1996). În acelaşi an a fost distins cu „Salatiera de Argint”, acordată la Roma ca o recunoaştere a întregii activităţi în Italia, iar în 1997 „Medalia de aur Rudolf Nureev” i-a fost înmânată pe scena Operei din Paris. În 2000 a fost declarat „Omul Anului” de către prestigiosul American Biographical Institute Inc. (SUA), pentru „realizările şi prestaţiile în slujba societăţii”.

Este fondator al Grupului de iniţiativă „România-Italia” (GIRI), care a adus numeroşi oameni de afaceri italieni în România, membru al conducerii Agenţiei Impresariale „Rosita”, din Italia, cu sucursale în Australia, Canada, SUA, Argentina, Malaezia şi România, membru al Agenţiei de teatru EMI, Italia, preşedinte al Centrului Naţional Român de Acţiune Francofonă, membru fondator al Fundaţiei „Prietenii Operei”, Bucureşti, membru al Grupului de Consilieri al American Biographical Institute.

Constantin Duţu este un pasionat colecţionar de picturi, icoane şi obiecte de artă.

În legislatura 2000–2004, a fost deputat şi vicepreşedinte al Comisiei Camerei Deputaţilor pentru Cultură, Artă şi Mass-Media. Constantin Duţu este membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, numit de Parlamentul României, la propunerea Camerei Deputaţilor, pentru perioada 2006–2012.

Bianca Fota a absolvit Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu” din Timişoara, în 2003, an în care a fost angajată ca balerină la Opera Naţională Bucureşti. Din 2007 este solistă a Operei bucureştene. A obţinut Premiul I la trei Olimpiade naţionale de balet ((2000, 2001, 2002). Dintre rolurile sale amintim: Odette-Odile în Lacul lebedelor, Doamna de Renal în Roşu şi negru, Zîna Vigorii în Frumoasa din pădurea adormită, rolul titular din Cenuşăreasa, creaţie cu totul remarcabilă, în coregrafia lui Mihai Babuşka.

Absolvent al Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti (1992) şi al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, secţia Coregrafie (2001), Alin Gheorghiu, unul dintre cele mai cunoscute nume ale baletului românesc de astăzi, este prim-solist al Operei Naţionale Bucureşti din 1993. În perioada 2001–2006 a fost solist la Landestheater din Salzburg, pentru a reveni, în 2007, la Opera din Bucureşti. A dansat alături de personalităţi ale lumii dansului ca Luciana Savignano, Raffaelle Paganini, Gheorghe Iancu, Adeline Pastor. A câştigat Premiul I la Concursul Naţional de Balet (1989 şi 1991), Marele Premiu la Festivalul de Dans de la Phenian (Coreea de Nord, 1998) şi a fost distins cu „Meritul Cultural” în grad de Cavaler de către Preşedinţia României în 2004. Repertoriul său cuprinde, între altele, rolurile Siegfried şi Deirfgeis (Lacul lebedelor), Prinţul Albert şi Hans (Giselle), Basil (Don Quijote), Romeo (Romeo şi Julieta), Solor (Baiadera), Vronski (Anna Karenina), Petrucchio (Îmblânzirea scorpiei), Oberon (Visul unei nopţi de vară), Escamillo (Carmen), Manfred, Kascei (Pasărea de foc).

Costin Tuchilă

Calendar: Hector Berlioz

11 decembrie 1803–8 martie 1869

Primul muzician cu psihologie abisală a fost acest francez pur sânge cu prenume eroic: Hector Berlioz. Chipul său, păstrat în destule portrete, în fotografii, într-o mulţime de caricaturi, care de care mai savuroase, ridiculizându-i în general noutatea limbajului muzical, puţin înţeleasă în Franţa, nu conteneşte să tulbure. O emoţie puternică, uşor literară, te cuprinde în faţa figurii acestui teribil „copil al secolului”, născut într-o provincie din sud-estul Franţei, Dauphiné, între Grenoble şi Lyon, în localitatea La Côte Saint-André, la 11 decembrie 1803, cu şase luni înainte de proclamarea Imperiului.

Ceea ce au sesizat toţi cei care i-au făcut portretul, este intensitatea şi adâncimea privirii. Din ochii de un albastru cenuşiu, porneşte o privire care fulgeră, în care transpare totodată profunzimea insondabilă a vieţii interioare. Semn că orice trăire însemna pentru Berlioz un consum uriaş de energii sufleteşti. Această privire halucinantă, pornită de sub fruntea ridată din anii tinereţii, pare ireală dar niciodată pierdută pe drumuri iluzorii. Dimpotrivă, chipul său degajă o forţă „sălbatică”, o voinţă neînduplecată. Părul blond arămiu, într-o coafură imensă, gata să explodeze, are o bogăţie fantastică de nuanţe, sesizată de un pictor. „Ai fi zis o imensă umbrelă de păr, ca un acoperiş ce se mişcă deasupra unui nas de pasăre de pradă; era în acelaşi timp şi comic, şi drăcesc”, notează Legouvé. Reflexul straniu al acestei figuri a fost înţeles perfect de pictorul Signol. Nasul acvilin este al inşilor apţi să învingă orice greutate, să se mobilizeze cu îndârjire după o înfrângere. Doar buzele strânse, în care se întrevede senzualitatea, trădează o suferinţă luată mereu de la capăt, un fel de predispoziţie de a se plasa în rândul învinşilor sorţii. Nu era, se pare, prea înalt, dar pieptul puternic, braţele lungi, umerii largi lăsau impresia de masivitate şi robusteţe. Păşea hotărât, era de neînduplecat, ai fi spus că nu are niciodată timp, că e veşnic în goană după ceva, că e puţin interesat să păstreze vreo convenienţă, că poate merge zile în şir pe jos fără să obosească. Totuşi, găsea timp pentru a-şi aranja îmbrăcămintea într-o notă personală, care să-l distingă rapid de ceilalţi. Gesticula abundent, în gesturile lui se amestecau ca într-o furtună exagerări, superlative bombastice, paradoxuri. Admira cu furie, nega impetuos, aflându-se într-un război numai de el ştiut. Când, în conversaţie, spun contemporanii săi, devenea brusc reţinut, aspru, aluneca într-o melancolie neagră scăldată de lamentaţii. Cunoscându-l probabil într-o asemenea împrejurare, Wagner a avut toate motivele să constate că, în sfârşit, a găsit pe cineva mai nefericit decât el.

Personalitate contradictorie ca majoritatea marilor artişti, Berlioz a dus o bătălie uriaşă pentru fiecare pas câştigat sau relativ câştigat. Eşecurile, de care nu a fost lipsit, neînţelegerile ce par astăzi hilare, aşa cum s-au revărsat în epocă asupra acestui muzician de geniu, au adâncit tocmai acea componentă aparent inflexibilă a comportamentului său. Curios, din fiecare înfrângere, acest om frământat, apt de trăiri profunde, de o sensibilitate atât de puţin comună în tot ce a scris, ieşea mai puternic, mai întărit. Energia creatoare se acumula în adâncimile acestui suflet sfâşiat. Pasiunea însemna lansare în abis. Nu îl vom putea înţelege îndeajuns dacă nu vom observa amestecul greu descriptibil în simpli termeni de de psihologie, dintre căutarea obsesivă a idealului, puterea de a-l părăsi, remuşcare, revoltă, cădere şi înălţare. Berlioz nu a fost un exaltat, oricât ar pleda în acest sens circumstanţele biografice cunoscute. Lansarea în abis, obsesiile care revin periodic, de la figura de Ofelie a marii lui iubiri, irlandeza halucinantă Harriet Smithson, predestinată şi ea blestematului contur al existenţei romantice, la dragostea sepulcrală pentru septuagenara Estelle Fornier, au întreţinut legenda acestui temperament arzător, foarte convenabilă unei anumite retorici şi orizontului stilistic în care se încadrează autorul Simfoniei funebre şi triumfale. Această existenţă proiectată ca o vâlvătaie pe cerul deceniilor de mijloc ale veacului al XIX-lea a fost mai degrabă marcată de o capacitate fantastică de introspecţie, de sondare activă a subconştientului. Marile sale partituri rămân dovezile cele mai expresive în acest sens, fie că se numesc Simfonia fantastică, Recviem, Damnaţiunea lui Faust sau Simfonia dramatică „Romeo şi Julieta”. Visul devine idee fixă la Berlioz, dar obsesia se dovedeşte fertilă în plan artistic, ea neavând niciodată aspect ostentativ ori declinând în retorică goală. Acest muzician al adâncimilor psihologice, pe care le parcurgem cu o fascinaţie care nu oboseşte indiferent cât de mult l-am asculta, este mai calculat şi mai riguros în conceperea planurilor sonore decât s-ar crede aplicând prejudecata exaltării romantice. Omul avea o tenacitate de invidiat în materializarea convingerilor sale estetice şi în viaţa de toate zilele. A fost în stare să alerge, zadarnic, o zi întreagă prin Paris pentru a-l întâlni pe Schubert, despre care aflase că se află în trecere prin marele oraş. Iubirea nebunească pentru actriţa cu ochi de foc, văzută pentru prima dată în Hamlet, pe scena Teatrului Odéon, în seara de 11 septembrie 1827, nu a avut nici o componentă morbidă. Fusese în primul rând o revelaţie livrescă, aceea a capodoperei shakespeariene jucate probabil foarte convingător şi punctul de pornire pe un drum al pasiunii cu permanentă vecinătate artistică. Berlioz îi mărturisea lui Albert Dubois că dragostea lui nu este numai una a simţurilor. Înscenarea unei sinucideri cu opium, la care a recurs pentru a înfrânge ezitările Harrietei şi pe cele religioase ale familiei ei, era un fel de orchestrare a temei sădite în adâncuri, pe care o vom descifra, în toată frumuseţea ei revoltată, în Simfonia fantastică. Cine şi ce îl puteau opri pe Hector Berlioz, la oricare dintre vârstele unei vieţi pline de evenimente pe care le-a trăit atât de intens? Căsătoria, după şase ani din care nu au lipsit episoade erotice, cu actriţa britanică, acceptând ritul protestant, nu e o simplă dovadă de perseverenţă sentimentală, nici de vanitate. E mai mult, este continuarea cercetării propriului vis, un vis al vieţii care izvorăşte misterios din profunzimi insondabile. Şi care nu poate sfârşi altfel decât în suferinţă, în remuşcare, în dramă. Căsătoria cu „cereasca Smithson”, cum a numit-o Sainte-Beuve, a fost departe de a fi una fericită. „Atâtea luni, atâţia ani de luptă pot părea, văzuţi din afară, destul de strălucitori; dar în căminul lui Hector totul fusese doar o dureroasă neînţelegere, în curând preschimbată într-un chin zilnic reînnoit. Multă vreme el nu mărturisi nimănui nimic. Prea mândru pentru a se plânge, prea orgolios ca să recunoască în faţa rudelor că văzuseră lucrurile mai bine decât el, îşi făurea nişte vagi planuri de libertate, fără însă a trece la înfăptuirea lor; dimpotrivă, ascundea pe cât putea confuzia şi dezechilibrul vieţii sale casnice. Gelozia nemotivată a Harrietei, la început măgulitoare, apoi agasantă şi finalmente bolnăvicioasă, se exaspera pe zi ce trece. Străină de viaţa profesională a soţului ei, care-şi petrecea acum zilele prin culise, i se părea mereu că adulmecă pe el un vag parfum de balerine şi actriţe. Ce făcea el pe acolo? Avea vreo metresă? Poate chiar mai multe? Îngrijorată, furioasă, neimaginând altă strategie decât cea a reproşurilor, îşi făcea curaj dând pe gât pahar după pahar, apoi se apuca să-i şterpelească scrisorile, să-i spargă sertarele; când el se întorcea acasă, îl primea cu ţipete şi scene violente care-i lăsau pe amândoi epuizaţi, tremurând în faţa copilului înspăimântat”, scrie uitatul Guy de Pourtalès în Berlioz şi Europa romantică (1939). Deznodământul se cunoaşte, fiind la rândul lui unul îndelung amânat, ca o piesă orchestrală cu false finaluri. S-a spus pe drept cuvânt că doamna Smithson „murise de mai multe ori” (Mircea Nicolescu, Berlioz, 1964). Murise ca actriţă, ca femeie din cauza alcoolismului şi a obezităţii, fusese abandonată într-un apartament din Montmartre, era aproape paralizată în ultimii ani de viaţă. Pentru firea directă, lipsită de menajamente a lui Berlioz, nu pare straniu că a putut spune la Praga, în 1846, când cineva o confundase pe Marie Recio, care îl însoţea: „Nu, aceasta este a doua mea soţie; miss Smithson a murit.” Acesta era adevărul crud şi sentimentul de vinovăţie l-a însoţit pe muzician după moartea reală a Harrietei, pe 3 martie 1854. „Harriett, citim în Memorii, a fost harpa prezentă la toate concertele mele, la toate bucuriile şi la toate tristeţile mele şi căreia din nefericire i-am rupt multe coarde.” Parisul o uitase de mult pe actriţa care îl înflăcărase altădată. Într-un singur ziar, cineva şi-a amintit că această femeie fusese „un poem necunoscut, o pasiune nouă, o întreagă revoluţie.” Fără ea n-ar fi existat probabil Simfonia fantastică şi n-ar fi existat lacoma răscolire a abisurilor conştiinţei, atât de proprie acestui spirit eminamente francez, dotat cu „iuţeala de senzaţie” pe care cronicarul de la „Allgemeine musicalisache Zeitung” o găsea caracteristică unui întreg popor, comentând cele trei concerte ale lui Berlioz de la Praga.

Cui datorează Hector Berlioz proiecţiile uriaşe de voci instrumentale pe care le găsim în multe dintre partiturile sale? Este o simplă revoluţie tehnică, de limbaj sau are şi alte semnificaţii, greu de bănuit? A vrut să surprindă sau e o concluzie artistică născută după îndelungi căutări? Nu e foarte uşor de dat răspunsuri convingătoare la aceste întrebări. Constatările nu ajung, cum nu ajung, de exemplu, nici intuiţiile, absolut remarcabile, pe care le-a avut în privinţa dispunerii stereofonice a grupelor de instrumente. Se pot face remarci tehnice, de ordin fizic, asupra compoziţiei instrumentale, a efectului pe care îl pot produce asemenea dezlănţuiri de forţe sonore asupra ascultătorului. Nu vom înţelege însă nimic dacă nu vom căuta să pătrundem în acea zonă a frământărilor sufleteşti care au modul lor imprevizibil de manifestare, unde nimic din ceea ce pare ştiut dinainte nu mai rezistă. A fost, poate, o uriaşă nevoie de a umple spaţiile goale pe care le creează o singurătate trăită paroxistic. Încercând să trecem dincolo de partea exterioară a unei biografii şi aşa îndeajuns de bogate pentru a fi tratată ca simplă înlănţuire de evenimente dintre cele mai contradictorii, vom afla un om adâncit într-o singurătate absolută. Drama lui nu a fost cea măruntă a „neînţeleşilor”, pozând în victime de ocazie. A fost o dramă metafizică începută şi încheiată cu tăria unui cutremur devastator. Bucuria, jubilaţia dar mai ales spaima teribilă au fost exprimate de Berlioz în forme instrumentale copleşitoare, „de o măreţie cumplită”, pentru a-i folosi propria expresie. După prima audiţie a Recviemului, la 5 decembrie 1837, în Biserica Invalizilor, lucrare pentru cinci sute de executanţi, care antrenează cinci orchestre şi un cor imens, compozitorul îi scria lui Humbert Ferrand: „Un sfert de ceas după ceremonie, preotul de la Invalizi plângea încă în altar, mă îmbrăţişa hohotind în sacristie; la Judecata din urmă, spaima produsă de cele cinci orchestre şi cele opt perechi de timpani care acompaniază Tuba mirum nu se poate descrie; uneia din coriste i s-a făcut rău. Zău, totul era de o măreţie cumplită.” Impresia de cataclism muzical, de revărsare de energie cosmică, descătuşată după deschiderea porţilor cereşti, e imposibil de transcris în cuvinte. „Visam o muzică de arhangheli, simplă dar nobilă, cu panaş, înarmată, înfăţişându-se radios, triumfătoare, sonoră, uriaşă, ca să vestească pământului şi cerului că s-au deschis porţile sferelor superioare”, va scrie în 1840, după Simfonia funebră şi triumfală, compusă pentru celebrarea a 10 ani de la cele „trei zile glorioase” ale Revoluţiei din 1830. Cele trei părţi aveau funcţie precisă în cadrul ceremoniei militare ordonate de de Ludovic-Filip. Marşul funebru era conceput pentru a însoţi prima secvenţă a celebrării, transportul sicrielor victimelor Revoluţiei la monumentul Bastiliei, Discursul funebru, încredinţat tromboanelor, acompania momentul coborârii acestora în criptă, Apoteoza marca dezvelirea monumentului. Nimic „narativ” şi totodată nimic exagerat expozitiv în această muzică scrisă în primul rând pentru instrumente de suflat, satisfăcând pasiunea compozitorului pentru combinarea timbrelor acestor instrumente,  folosind partide supradimensionate, cum nu mai făcuse probabil nimeni până la el, cel puţin la un nivel artistic similar. Berlioz a dirijat această fanfară imensă, de 200 de muzicieni, cu o sabie dar, se zice, efectul nu a fost chiar cel aşteptat, zgomotul asistenţei acoperind explozia muzicală. În partitură sunt notate 4 flaute piccolo, 5 flaute, 5 clarinete în Mi bemol, 26 de clarinete în Si bemol dispuse în două grupe, 2 clarinete bas, 5 oboaie, 12 corni, 8 fagoturi, 1 contrafagot, 8 trompete, 4 corneţi cu piston, 10 tromboane, 1 trombon bas (ad libitum), 6 oficleide, 15 violoncele, 10 contrabaşi (ad libitum), 8 tobe, 3 perechi de talgere, tobă mare, timpane, tam-tam, majoritatea dublate, probabil, pentru execuţia în aer liber. La 1 noiembrie acelaşi an, Berlioz va dirija un concert cu 450 de instrumentişti şi cântăreţi, un festival după gustul său pentru grandios.

„Ce avea el de spus era atât de extraordinar, de neobişnuit, de împotriva naturii – va scrie Wagner în Opera şi drama (1852) –, încât n-o putea spune direct. I-au trebuit mijloacele considerabile ale unei maşinării extrem de complicate, pentru a exprima printr-un mecanism ultradelicat emoţii antiumane. Adevărul este că orchestra lui Berlioz este un miracol de mecanică. El a desfăşurat, explorând în toate direcţiile posibilităţile acestui mecanism, o ştiinţă absolut uimitoare. Berlioz merită să fie considerat ca adevăratul salvator al lumii noastre muzicale.” Emoţiile nu sunt atât antiumane, cât, probabil, înspăimântătoare prin marea lor putere de a zgudui învelişul protector al sensibilităţii, de a dinamita posibilitatea noastră de a ne apăra un echilibru precar.

Wagner, cel iubit cu pasiune de comtemporanii mai tineri ai lui Berlioz, care, fără a fi muzicieni de profesie, au făcut din muzica lui limbajul viitorului, intuia perfect modernitatea confratelui francez. Chiar dacă Berlioz ar fi lăsat o singură partitură, Simfonia fantastică, tot ar fi fost suficient pentru a-l considera un compozitor modern. „Berlioz a fost boneta roşie pe vocabularul muzical, anexându-i terenuri încă nebătătorite”, aprecia un muzician contemporan, Jean Roy. Manifestul romantic din 1830, atât de cântata Simfonie fantastică, îşi depăşeşte cu cel puţin şase-şapte decenii epoca. Nu e o exagerare să spun că prin muzica lui Berlioz se prefigurează experienţe de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX. La sfârşitul anului „bătăliei pentru Hernani”, asistăm la o înnoire uimitoare nu numai a vocabularului simfonic, ci a concepţiei generale despre muzică. „Muzica este în acelaşi timp un sentiment şi o ştiinţă”, scrie Berlioz. Natura complexă a actului componistic exclude, pentru a da un rezultat mulţumitor, izolarea uneia sau alteia dintre cele două componente. Numai din „îmbinarea ştiinţei cu inspiraţia” ia naştere actul artistic. „Fără aceste condiţii, muzicianul nu va fi decât un artist incomplet, dacă merită să fie numit artist.” Sclipirile de inspiraţie rămân în umbră fără studiu temeinic, la fel cum „spiritele metodice, calme şi reci” dar lipsite de har nu vor răzbate niciodată. Tranşant în afirmaţiile teoretice, sever şi dotat cu un spirit polemic incendiar, răzbate niciodată. Tranşant în afirmaţiile teoretice, sever şi dotat cu un spirit polemic incendiar, Berlioz este, în planul experienţei artistice, un inovator, depăşindu-şi cu mult epoca. Este şi motivul proastei sale receptări, cu puţine – dar semnificative – excepţii.

În Simfonia fantastică, atât de semnificativ subintitulată Episod din viaţa unui artist, se afirmă o gândire muzicală complexă, de la viziune la detaliul tehnic. Nimic nu seamănă cu experienţa anterioară, totul trimite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în zorii modernismului. Nu numai programatismul muzicii este o inovaţie în limbajul simfonic al compozitorului francez, ci însăşi structura acestui limbaj. La o analiză atentă se va observa că unitatea ansamblului rezultă din emanciparea fragmentului. Fraza muzicală este tăiată, întreruptă, reluată, ca mai târziu la Rimski-Korsakov, Mahler sau la compozitorii din primele decenii ale secolului XX. Motivele se intersectează într-o manieră nouă pentru data respetivă, melodia nu este niciodată scop în sine, rareori rămâne element conducător al discursului, orice decorativism este exclus. Într-o asemenea construcţie, leitmotivul („ideea fixă”) parcurge o gamă largă de culori, e transfigurat până la nerecunoaştere. Acest curaj nebunesc are trimitere directă la experienţe viitoare. Pentru siguranţă, partitura abundă în indicaţii – de tempo, de frazare, de atmosferă, de efecte acustice, pe care compozitorul le consideră literă de lege în interpretarea muzicii sale. Citim, parcă, o partitură de secol XX. Dificultăţile cu care se confruntă interpreţii sunt adesea copleşitoare, generând reacţii diverse din partea compozitorului dirijor, de la compătimire la furie. Din Memorii aflăm multe amănunte de acest gen.

Dar aspectul cel mai modern rezidă în orchestraţie – în conceperea funcţiei fiecărui instrument şi în evaluarea unor posibilităţi până atunci neexplorate. O veritabilă revoluţie se petrece odată cu Berlioz, autor al unui excepţional Tratat de orchestraţie, publicat într-o primă variantă în ianuarie 1844. Simfonia fantastică e documentul exploziv al acestei viziuni asupra ansamblului simfonic. Şi, totodată, în comparaţie cu lucrări ulterioare, păstrează proporţii rezonabile din punctul de vedere al numărului de executanţi. Dar, inovaţiile, astăzi încântătoare, curg în partitura cântată în primă audiţie la 5 decembrie 1830, în sala Conservatorului. Orchestra simfonică preia şi exploatează efecte care, eventual, se mai auziseră doar în muzica de scenă. Multe, nici acolo. Nimeni, cred, nu mai scrisese până atunci un dialog între oboi şi cornul englez, ca în Scenă câmpenească, partea a treia a Simfoniei fantastice. Cornul englez era de altfel un instrument nou, provenit din vechiul „oboi de vânătoare” (oboe da caccia) al preclasicismului, şi încă timid folosit (Rossini îi încredinţase un solo consistent în uvertura la Wilhelm Tell, în 1829). Pentru a realiza impresia de spaţialitate, deasupra portativului pe care e notat oboiul apare indicaţia „lontano”, instrumentistul cântând în culise. Aceeaşi menţiune, în nuanţe forte, vizează clopotele în ultima parte (destul de rar respectată de dirijorii de azi). Fagoturile cântă la unison în registru acut, cu o sugestie sticloasă, marcând tensiunea metafizică a momentului (Marşul spre supliciu). Tot aici, trombonul bas coboară până aproape de limita inferioară a registrului său, cu un efect dramatic subînţeles. Parodia canonicului Dies irae e cântată de două oficleide (astăzi sunt folosite tubele) dublate de fagoturi. Este un moment de mare forţă expresivă, la rândul lui terifiant ca întreaga Noapte de sabat. Violoniştilor li se cere tot aici executarea unui pasaj „col legno” (coardele lovite cu bagheta arcuşului), procedeu relativ frecvent folosit abia în secolul XX. Înfăţişând un tunet îndepărtat, patru timpane execută un lanţ de sunete bemolate (si bemol, la bemol), lucru dificil ca tehnică instrumentală. Şi exemplele ar putea continua.

Între subiectele literare care au inspirat partituri în diverse genuri, Romeo şi Julieta ocupă un loc privilegiat. Dacă statistica nu ar fi relativă, s-ar vedea probabil ca tragedia shakespeariană îşi domină rivalele întru consacrare muzicală. Până la mijlocul veacului al XIX-lea existau nu mai puţin de cinci opere inspirate din Romeo şi Julieta, plus simfonia dramatică a lui Berlioz, compusă în 1839, în şapte luni. În À travers chants (În lumea cântului), Hector Berlioz le spulberă cu un elan tipic romantic: „Ceea ce cârpacii de librete francezi şi italieni, cu excepţia domnului Romani (care este, cred, autorul celui al lui Bellini – nu se înşela, Felice Romani este libretistul operei Capuletti e Montecchi de Bellini, premiera în 1830, n.n.), au făcut din tragedia shakespeariană întrece tot ce se poate imagina mai pueril şi nebunesc.” Într-adevăr pare hilar: în opera lui Daniel Steibelt (1765–1823) şi a modestului Dalayrac, deznodământul e fericit, spectacolul morţii fiind interzis atunci pe scenele franţuzeşti. Giulietta e Romeo de Zingarelli (1752–1837) făcea carieră încă în Franţa şi Italia, opera lui Nicola Vaccai (1790–1848) căzuse în desuetudine, Capuletti e Montecchi se juca la Paris cu decenţă, de altfel în ton cu dulcele stil al lui Bellini, căruia Berlioz îi reproşează, printre altele, instrumentaţia cuminte: lipseau timpanul şi toba mare, „auxiliare de primă necesitate” („Fiindcă drama conţine scene de război civil, orchestra se poate lipsi oare de tobă? şi se poate cânta şi dansa astăzi fără tobă mare?). Le va folosi din plin Berlioz – patru timpane în Romeo şi Julieta, ca şi în Simfonia fantastică.

Într-o măsură, Simfonia dramatică „Romeo şi Julieta”, dedicată lui Paganini şi cântată în primă audiţie la 24 noiembrie 1839 la Paris, sub bagheta compozitorului (orchestra şi corul reuneau 200 de interpreţi) este un hibrid, e drept, ieşit de sub pana excepţională a unui maestru al efectelor de culoare. Comparaţia cu Delacroix, care „îşi inventa desenul pentru culoare”, este cât se poate de exactă şi aplicabilă întregii creaţii (puţin peste 30 de titluri) a lui Berlioz. Nu în inventivitatea melodică, nici în transformarea melodiei într-un „personaj melodic”, cum aprecia un critic, ca în Simfonia fantastică sau în Harold în Italia (1834), rezidă individualitatea pregnantă a compozitorului, ci mai ales în expresia coloritului orchestral, domeniu în care rămâne un veritabil inovator. Urmăriţi chiar şi acest Romeo şi Julieta, unde vocile intervin tot cu valoare simili-instrumentală. Simfonia în şapte părţi se impune prin dramatismul maselor cromatice, prin deplasările, combinaţiile, suprapunerile de culori, totul în registrul proporţiilor uriaşe – ori numai sugerate a fi aşa. Grandioasele mase sonore ale lui Berlioz au şocat în primul rând prin expresia inedită, în epocă, a revărsărilor de culoare. Culoarea este la el destăinuirea trăirii psihologice. Or, acceptând acest punct de vedere, percepţia muzicii sale se sprijină permanent pe un fel de insolită preavizare a ascultătorului. Treptat, ajungi să înţelegi că fiecare instrument, fiecare timbru, fiecare asociaţie timbrală consumă la Berlioz un episod psihologic.

Romeo şi Julieta se pretează de minune unei asemenea viziuni. Pentru motivul fugato de la începutul simfoniei, motiv al urii dintre cele două familii rivale, sunt alese violele: sunetul mai estompat dar mai plin, nuanţa concentrată indică perfect sentimentul acestei rivalităţi aproape coşmareşti. La viori, sugestia ar fi fost ratată. Motivul este preluat de violoncele, apoi de viorile prime şi secunde. Spre sfârşitul simfoniei, îl vom auzi la cor, într-un pasaj de virtuozitate vocală. Se pot extrage nenumărate fragmente pentru a le analiza din acest unghi şi rezultatul nu ar fi o personificare a timbrelor şi efectelor de orchestraţie, ci urmărirea unui programatism psihologic, atât de întrebuinţat de compozitor. Un amplu şi masiv recitativ încredinţat alămurilor vesteşte intervenţia prinţului din Verona, flautele şi clarinetele insinuează motivul balului, scena balconului este o pânză cu tonuri pe rând transparente şi întunecate, de rar rafinament muzical. Pe urmele Balului din Simfonia fantastică, acel vals cu o atât de limpede scriitură romantică, Grande fête chez Capulet este o piesă construită într-un contrapunct deloc savant, dar de o capacitate expresivă ieşită din comun. În timp de corzile şi suflătorii de lemn intonează tema explozivă a petrecerii, instrumentele de alamă suprapun un motiv amplu, cu note lungi, sumbre, prevestind tragedia. Este o modalitate de a comunica intensitatea frământării psihologice, care află mereu în Berlioz muzicianul cel mai înzestrat pentru a o exprima. Regina Mab sau Zâna visurilor este o muzică onirică, fantezia ei cromatică plină de infinite transparenţe şi jocuri stranii având o fascinaţie greu comparabilă în istoria muzicii. Micile talgere antice folosite în acest scherzo, pe care compozitorul le văzuse într-un muzeu din Napoli (proveneau de la Pompei), punctează cu sunetul lor ascuţit şi slab această compoziţie ce depăşeşte prin mirajul ei misterios simpla feerie. Psalmodia din Convoiul funebru al Julietei este încredinţată vocilor omeneşti („Apportez des fleurs, Juliette expire”). Muzica funebră, convoiul funest se îndepărtează într-un studiu cromatic şi el rar: patru fagoturi, un corn englez şi un corn devine copleşitori prin senzaţia creată. Această asociaţie timbrală conţine mai mult decât eventuala sugestie tragică a clarobscurului. Este un fel de noapte eternă, o imagine spectrală indicată cu teribil fior de instrumentele respective. În fine, delirul morţii e punctat de duetul coardelor şi clarinetului.

Totul pare mereu nou şi atât de modern în limbajul acestui muzician care a ştiut să exprime cel mai adânc şi complex zbucium al conştiinţei.

Costin Tuchilă

Simfonia fantastică, partea I, Largo (Reverii. Pasiuni)

Simfonia fantastică, partea a II-a, Valse: Allegro non troppo (Un bal)

Simfonia fantastică, partea a III-a, Adagio (Scenă câmpenească), 1

Simfonia fantastică, partea a III-a, Adagio (Scenă câmpenească), 2

Simfonia fantastică, partea a IV-a, Allegretto non troppo (Marş spre eşafod)

Simfonia fantastică, partea a V-a, Larghetto. Allegro (Visul unei nopţi de Sabat) – Orchestra Naţională a Franţei, dirijor: Leonard Bernstein, Paris, 1976

Marş ungar din Damnaţiunea lui Faust – Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijor: Herbert von Karajan

Uvertura Carnavalul roman – Gewandhausorchester Leipzig, dirijor: Andrew Litton, 1994

Simfonia dramatică „Romeo şi Julieta” (Introducere – Lupte. Tumult. Intervenţia prinţului) – London Symphony Orchestra, dirijor: Sir Colin Davis

Simfonia funebră şi triumfală – Partea a III-a, Apoteoză. Marş triumfal în Si bemol major