Glasurile poeziei: „După melci” de Ion Barbu. O audiţie specială la Café Cărtureşti Verona din București

afis-50x70_Ion-Barbu-Dupa-melci

eveniment liber sa spunVă invităm joi, 26 martie 2015, de la orele 18.30, la Café Cărtureşti Verona (str. Arthur Verona nr. 13-15, Bucureşti), la o audiţie specială de pe albumul După melci şi la o discuţie despre personalitatea lui Ion Barbu şi actualitatea poeziei sale, alături de invitaţii noştri: criticul literar Paul Cernat, Dinu Flămând – poet, eseist şi exeget al lui Ion Barbu – şi Bogdan Ghiu, cel care semnează şi Cuvântul-înainte al acestui audiobook.

Pe 18 martie 2015 s-au împlinit 120 de ani de la naşterea poetului Ion Barbu, una dintre figurile proeminente ale literaturii române. Din galeria marilor voci poetice prezente în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române, ermeticul Ion Barbu lipseşte. Şi totuşi, poezia lui Ion Barbu s-a lăsat redescoperită, reinterpetată, revelată în mai multe rânduri la Radio România, cu vocile unor mari personalităţi ale scenei teatrale sau ale celei literare.

coperta_Ion_Barbu dupa melci

logo_casa-radioEditura Casa Radio i-a reunit pe Victor Rebengiuc, Dinu Ianculescu, Emil Botta, Ludovic Antal, A. E. Baconsky, Romulus Vulpescu, Constantin Codrescu şi Dan Nasta în audiobook-ul: După melci. 17 poeme de Ion Barbu rostite în premieră la Radio între 1965–1969, apărut în Colecţia „Biblioteca de Poezie Românească”. Pe acest album se regăsesc, printre altele: După melci, Joc secund, Riga Crypto şi lapona Enigel, Oul dogmatic, Uvedenrode, Isarlâk, Umanizare, Selim.

După melci de Ion Barbu este o premieră absolută a Editurii Casa Radio. Această culegere de prime înregistrări radiofonice (realizate imediat după dezgheţul politic, între 1965 şi 1969) din opera lui Ion Barbu este un dublu eveniment: corpus-ul de poeme împrumută vocile unor importante personalităţi culturale româneşti. Dar volumul de faţă este şi o preţioasă carte de artist: Tudor Banuş a intrat într-un fin dialog, mult visat, cu lirica lui Ion Barbu.

„…Cine n-ar putea fi zguduit de vocea şamanică a lui Emil Botta, în contrast cu calmul intelectual al lui A.E. Baconsky şi, ca încununare a pasionalităţii colocviale a lecturii-interpretare, a lui Romulus Vulpescu, primul editor, să nu uităm, după expierea comunistă, al lui Ion Barbu?

Experienţa sonor-existenţială pe care o prilejuieşte prezentul disc este unică, extrem de intensă, atingând înălţimea a ceea ce am numit drama ontologică a poeziei. Inexpiatul, neîmpăcatul Ion Barbu este recuperat postum de către prieteni poeţi şi actori-poeţi, care îi împrumută (în toată ambiguitatea genitivală a acestui verb) glasul lor şi care abia aşa, delegat, postum, mai mult decât tiparul, îl salvează. […] Lecturile, glăsuirile, la propriu, ale lui Victor Rebengiuc, de exemplu, ar trebui să fie alăturate, complementar, manualelor şcolare, pentru că poezia este în primul rând glas, oralitate, matematică imanentă vorbirii.” – Bogdan Ghiu, fragment din Vina şi vocile poeziei. O experienţă pedagogică, cuvânt-înainte.

Partener media: Radio România Cultural; mai multe detalii pe www.edituracasaradio.ro.

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Editura Casa Radio

Dar unde sunt zăpezile de altădată?

Celebru a rămas versul-refren din Ballade des dames du temps jadis de François Villon (c. 1431–dispărut în 1463): „Mais où sont les neiges d’antan?” Iată prima strofă, cu ortografia din franceza veche: „Dictes moy où, n’en quel pays, / Est Flora, la belle Romaine, / Archipiades, ne Thaïs, / Qui fut sa cousine germaine, / Écho, parlant quand bruyt on maine / Dessus rivière ou sus estan, / Qui beaulté ot trop plus qu’humaine? / Mais où sont les neiges d’antan?” În ortografia actuală: „Dites-moi où, n’en quel pays, / Est Flora la belle Romaine, / Archipiades, ne Thaïs, / Qui fut sa cousine germaine, / Echo, parlant quand bruit on mène / Dessus rivière ou sur étang, / Qui beauté eut trop plus qu’humaine? / Mais où sont les neiges d’antan?”*)

Chiar, unde sunt doamnele de altădată? Și mai ales unde sunt zăpezile de altădată? Dacă vă e dor de zăpezile de altădată, vă invit să vedeți grupajul de imagini de mai jos.

Dar până la… „zăpezile de altădată”, de care nu prea mai avem parte, transcriu această strofă în trei versiuni românești. Rămâne ca dvs. să optați pentru una dintre ele: „Pe ce meleaguri, unde mi-s / romana Flora, cald încânt / Archipiada şi Thaïs / ce-s vere bune prin orând? / Echò ducând orice cuvânt / spre larg, în zvoană murmurată, / frumoasă coz? Dar unde sînt / zăpezile de altădată?” (Balada doamnelor din alte vremuri, traducere de Neculai Chirica); „Spuneţi-mi, unde, în ce plai-s / frumoase Floare din râmlane, / Archipiada spun, şi Thais, / ce-au fost mlădiţe cosânzene? / Echo ce auie-n poiene, / de chemi la iaz au pe tăpşan, / ce-avea frumuseţi nepământene?… / Dar unde-i neaua de mai an?” (Balada doamnelor din vremea de odinioară, traducere de Romulus Vulpescu); „Ci spune-mi unde,-ce cuprins / E Flora, râmleanca frumoasă; / Archipiada şi Thais, / și Echo, dintr-un freamăt scoasă, / cântând pe râuri şi-ntinsori / dumnezeieşte de frumoasă?… / Dar unde-s marile ninsori?” (Balada doamnelor de altădată, traducere de Dan Botta).

Costin Tuchilă

*) În traducere literală: „Dar unde sunt zăpezile de anul trecut?” În franceza veche, antan (din latină: ante – înainte, annum – an) însemna anul trecut. Grație versului lui Villon, i s-a conferit acest sens extins, poetic, de timpuri trecute, cu nuanța melancolică a unor vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată – sens care a ajuns până în limba de astăzi.

Georges Brassens, „Ballade des dames du temps jadis”