Daniel Relenschi şi pictura 3D

daniel relenschi Interactiune - Primul tablou 3D cu obligativitatea unui  punct de perceptie facut vreodata

portrete rubrica liber sa spunCu sau fără voia noastră, încet-încet, trebuie să recunoaştem că facem parte din lumea virtuală care cucereşte în fiecare zi teren dar şi foarte mulţi adepţi. E adevărat că aşa ne informăm mai repede, e adevărat că prin această metodă cunoaştem şi oameni deosebiţi, artişti aflaţi la începutul carierei dar şi consacraţi, însă, cred eu, cel mai important este că printr-un singur click putem afla ultimele noutăţi, putem citi cărţi, putem intra în muzeele virtuale, putem cunoaşte creaţia unor artişti pe care cu greu i-am descoperi, dacă nu am avea această posibilitate. Aşa l-am cunoscut pe Daniel Relenschi, un tânăr artist botoşenean, care, se pare, este primul artist român care pictează 3D. De la desenul pe asfalt, evident, folosind tehnica 3D, tânărul a continuat să picteze în această manieră, cu mână sigură, cu talent şi sensibilitate.

Daniel-Relenschi

Daniel Relenschi

Când vorbim despre talent, despre talentul unui tânăr, ne gândim aproape instinctiv la moştenirea  pe care a primit-o de la familie şi evident vine întrebarea pe cine din familie moşteneşte artistul respectiv.

Daniel Relenschi s-a născut în Dorohoi, județul Botoşani, într-o familie de artişti: tata, Constantin, era solist vocal într-o trupă folk, iar mama, Doina, pictor. Viitorul artist a desenat din copilărie, deşi această etapă a vieţii este caracterizată prin joc, iar primii ani de şcoală înseamnă căutare. Mama sa desena şi picta, fratele mai mare la fel, iar Daniel, mezinul familiei, a perseverat, considerând că desenul este ţinta sa. De la desenele şcolare la designul vestimentar, Daniel Relenschi a continuat cu pictura, ajungând primul artist român care pictează 3D. Viaţa lui este o poveste, ca şi viaţa fiecăruia dintre noi, dar Daniel are avantajul talentului său şi a noutăţii formulei tehnice pe care o foloseşte în tablourile sale. Este motivul pentru care am convenit să publicăm parcursul vieţii acestui tânăr, dar foarte talentat artist plastic.

Daniel Relesnchi Vedere catre Salzburg

Daniel Relenschi, Vedere către Salzburg

„De mic o urmăream pe mama cum picta. Lucra la fabrica de porţelan din Dorohoi ca pictor-creator (până atunci a adunat în palmares nenumarate premii la concursuri naţionale de pictură), dar avea şi proiecte individuale pe care le lucra acasă şi aşa, urmărind ce face mama, am aflat ce-mi place să fac. La numai 3 ani am făcut un desen după o icoană a bunicii Adela, mama mamei. În mare parte copilăria mi-am petrecut-o cu bunicii la ţară, în armonie cu natura. Apoi a venit pentru noi o perioadă mai dificilă, tata a decedat când aveam 9 ani, mama a renunţat la pictură, dar eu am continuat să desenez, datorită orelor de desen din şcoală, dar şi a colegilor care mă solicitau zi de zi. Unii, pentru a lua note bune, îmi cereau să le fac planşe pentru a le dona şcolii la diverse discipline.

La liceu am luat prima mea diplomă cu «Premiul special pentru pictură» la un concurs local organizat cu ocazia Zilelor «Mihai Eminescu», participând cu un portret ce-l reprezenta pe poet.

Buna seara! ulei pe panza

Bună seara!, ulei pe pânză

Am absolvit Liceul Textil, clasa de design vestimentar, de aici şi înclinaţia către modă. Contrar aşteptărilor, am continuat studiile universitare la Facultatea de Jurnalism, aparent, în totală discordanţă cu pictura. Lucram încă din timpul liceului la un mic salon unde vindeam schiţele-crochiuri cu 5 lei bucata, apoi m-am angajat ca designer de manufactură la Casa Giulia Botoşani, unde am deprins tehnicile «ModaFlora». De aici am plecat la Iaşi, la Irina Schrotter, iar în locul meu a venit mama, pentru care lucrurile începeau să se îndrepte, lucrând astfel într-un mediu propice unei firi sensibile şi creative.

La Irina Schrotter am lucrat pentru serie, câteva luni, ca designer de manufacturi, dar am realizat că de fapt îmi doream altceva, aşa că am rămas colaboratori, dar m-am angajat cu acelaşi job la Nanette-Casa Coutoure în Iaşi. Din motive de sănătate, a trebuit să mă întorc la Botoşani, unde am reînceput colaborarea cu Casa Giulia, dar în acelaşi timp am readus în prim-plan o colaborare mai veche cu Fabrica Shock Suceava, unde am ajuns să mă angajez ca designer principal. Au venit şi alte colaborări la designeri cunoscuţi ca Adriana Agostini, Ersa Atelier, Liza Panait, dar poate cea mai însemnată e cea cu doamna Doina Levintza. În anul 2008, toamna, am renunţat la colaborarea cu Shock în favoarea picturii, datorită căreia am reuşit să realizez un proiect important «Botoşanii de altădată», expoziţie care mi-a adus multe satisfacţii. De atunci, principala mea activitate este pictura. Comenzile pentru pictură au venit din momentul în care am promovat arta mea. În Suceava, la demisolul fostei Case a Căsătoriilor se afla Da Vinci Ristorante, unde există o expoziţie permanentă cu reproduceri după lucrările maestrului, şi datorită acestui fapt am primit o comandă pentru un castel din Germania, la Neuburg an der Kammel, unde am făcut două lucrări de mari dimensiuni. Am lucrări la Botoşani, Timişoara şi Bucureşti, în galerii de artă, însă cele mai multe se află în colecţii particulare.

daniel relenschi pictura 3D pe asfalt

pictura 3D de daniel relenschi

În ultimul timp am realizat o lucrare 3D pe asfalt şi astfel am devenit primul pictor 3D din România. Realizând o pictură 3D având ca tehnică obligativitatea unui punct de percepţie, am aflat că este prima realizată în această tehnică. Am continuat să lucrez pe diverse planuri, încercând să promovez cât mai intens arta mea, pentru că altfel nu ar avea sens efortul. Important e ca ea să ajungă la cei cărora le-o dedic, oamenilor.

E nevoie ca artiştii care fac artă cu responsabilitate şi sunt şi persoane decente, să fie în atenţia tuturor. Trebuie să fim exemple viabile şi cu impact benefic asupra opiniei publice, asupra celor care află informaţiile din media. Sunt un clasic, dar totodată aduc ceva nou. Un cuvânt bun care mi-ar descrie munca ar fi Inovaţia. Vechi dar nou, cu un aer de maturitate, vreau să impun respect şi să dărâm mitul artistului sărac.”

Frumoasă profesiune de credinţă, Daniel Relenschi! Menirea noastră este să sprijinim arta şi, implicit, artistul, chiar dacă secolul acesta este unul al neliniştilor, al paşilor grăbiţi, al amestecului nefiresc de valoare şi non-valoare. Daniel Relinschi este un artist al cărui ţel în artă este Inovaţia, dar, aşa cum el însuşi mărturiseşte, îmbină clasicul cu modernul.

Pușa Roth

Lucrări de Daniel Relenschi

Daniel Relenschi Adorarea naturii, ulei pe panza

Adorarea naturii, ulei pe pânză

daniel relenschi flori

Portret Matt Kelly de Daniel Relenschi

Portretul lui Matt Kelly

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Portrete

Pictură pe site-ul Liber să spun

Concert aniversar Mădălin Voicu la Sala Radio

Formaţiile Muzicale Radio îl sărbătoresc pe dirijorul Mădălin Voicu, la împlinirea a 45 de ani de activitate artistică. Concertul Orchestrei Naţionale Radio de vineri, 10 februarie 2012, ora 19.00 îi este dedicat şi îl va avea la pupitru chiar pe sărbătorit, care ne propune un program integral Beethoven. În deschiderea concertului va fi interpretat Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 61, avându-l ca solist pe violonistul Valery Oistrakh, care concertează pentru prima oară alături de Orchestra Naţională Radio. În continuare vom audia Simfonia a V-a în do minor, op. 67.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Descoperind tainele muzicale prin intermediul viorii, Mădălin Voicu a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, unde a studiat cu George Manoliu şi Cornelia Bronzetti. Ulterior Mădălin Voicu avea să studieze şi dirijatul, de-a lungul timpului fiind îndrumat în arta dirijorală de muzicieni de prestigiu precum Sergiu Celibidache, Carlo Zecchi, Corneliu Dumbrăveanu, Hans Swarowsky. Mădălin Voicu a fost dirijor al Filarmonicii „Oltenia” şi al Filarmonicii din Ploieşti, invitat permanent al orchestrelor de profil din ţară şi a întreprins numeroase turnee în Anglia, Austria, Argentina, Belgia, Brazilia, Germania, Grecia, Elveţia, Luxemburg. A susţinut concerte alături de Orchestra de Cameră „Bucureşti”, înfiinţată de către distinsul violonist Ion Voicu, iar din anul 2001 Mădălin Voicu este membru de onoare al Academiei Franceze de Ştiinţe, Arte şi Litere. Alături de activitatea artistică, Mădălin Voicu s-a dedicat între anii 1990–1995 unei intense activităţi didactice, la pupitrul Orchestrei Conservatorului din Izmir. O altă latură a personalităţii sale este reprezentată de implicarea în viaţa politică, în calitate de deputat şi membru al Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mass Media a Camerei Deputaţilor, totodată îndeplinind funcţia de Secretar general al UNESCO pentru România. În prezent Mădălin Voicu este Preşedinte de Onoare al Romilor din România. Este un promotor al tinerelor generaţii de muzicieni, iar prin intermediul Fundaţiei Internaţionale „Ion Voicu” realizează o serie de concerte, numeroşi artişti precum Florin Ionescu-Galaţi, Gabriel Croitoru sau Cosmin Bănică fiind răsplătiţi cu premii din partea Fundaţiei.

Având un nume cu rezonanţă ce aminteşte de iluştrii săi bunic şi tată, Valery Oistrakh şi-a consolidat o carieră artistică solidă, concertând pe importante scene din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Germania, Rusia, Canada, Italia, Australia, Spania şi Japonia. Talentul său muzical se exprimă atât prin intermediul viorii cât şi prin cel al violei, abordând cu succes lucrări reprezentative dedicate celor două instrumente.  Aprecierea de care se bucură Valery Oistrakh transpare din multiplele colaborări avute, în calitate de partener de muzică de cameră, cu maestrul Yehudi Menuhin, Jorg Demus şi totodată colaborând cu Cvartetul „Amadeus”. Numeroase orchestre filarmonice precum cele din Sankt Petersburg, Moscova, Orchestra Simfonică din Berlin, Orchestra simfonică londoneză, Orchestra Simfonică Naţională a Scoţiei, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, orchestrele simfonice din Vancouver şi Toronto au avut prilejul de a colabora cu muzicianul, în diverse concerte apreciate de critica de specialitate. Dintre muzicienii cu care a mai avut prilejul de a colabora menţionăm pe: Kurt Masur, Gennady Rozdestvensky, Gyorgy Lehel, Saulius Sondeckis, Vladimir Fedoseev, Marco Parisotto. Valery Oistrakh este profesor la Conservatorul Regal din Bruxelles, este invitat să susţină cursuri de master la Academiile de muzică din Austria, Belgia, Italia, Turcia, Germania şi Japonia, iar din anul 1999 este profesor invitat al Conservatorului „Mozarteum” din Salzburg.

Calendar: Wolfgang Amadeus Mozart

220 de ani de la moarte

27 ianuarie 1756, Salzburg–5 decembrie 1791, Viena

Pătrunderea în intimitatea creaţiei este de cele mai multe ori un gest de pură curiozitate. Anecdotica îşi intră în drepturi şi, oricât ne-am feri de ea, nu o putem ocoli. Numai că această lansare în cunoaşterea „secretelor” actului creator – a secretelor „superficiale”, căci, mă întreb, cine ar putea spune că a descifrat misterul creaţiei? – se poate transforma într-un auxiliar al receptării şi chiar al interpretării critice. Adepţii analizei desprinse de orice referire biografică (nu în sensul prozaic, desigur) riscă să privească opera de artă ca pe un produs cu totul abstract. A elimina până şi elementele de psihologia creaţiei te poate conduce la o analiză strict tehnică, utilă, dar care nu poate mărturisi întru totul personalitatea distinctă a unei opere şi a unui creator.

Nu numai în istoria muzicii sunt notorii exemplele de elaborare rapidă. Dacă acesta nu trebuie să devină neapărat un criteriu de apreciere (ar fi absurd), la fel de adevărat este că el nu poate fi pus între paranteze. Când rezultatul nu e „mecanic”, când opera de artă este una excepţională, spontaneitatea se transformă într-o caracteristică importantă a personalităţii creatoare. Numele care revine imediat în discuţie este cel al lui Mozart. Cazul este de altfel cu totul aparte şi continuă să uimească astăzi, aşa cum i-a uimit pe contemporanii săi.

Într-o piesă excelentă – după care s-a realizat un film excelent – Peter Schaffer prezintă un Mozart puţin dispus să respecte codul eleganţei aristocrate (suntem în epoca perucilor pudrate), un Mozart zburdalnic, sfidând rigiditatea unor maniere greoaie. Un om a cărui spontaneitate indigna conformismul contemporanilor cantonaţi într-un hieratism cvasimedieval. Amadeus înlătură fardul convenţional, punând în valoare temperamentul unui creator pentru care spiritualitatea unei replici valora mai mult decât posibila ei consecinţă neplăcută.

Întreaga existenţă a lui Mozart confirmă o asemenea imagine. Comunicarea se realiza la un alt nivel. Spontaneitatea, uluitoarea dezinvoltură pe care muzica lui Mozart o transmite mereu ascultătorului, veneau de la o fiinţă aflată deasupra oricărei urme de obtuzitate (comportamentală, morală, artistică). Aura angelică în care – iarăşi convenţional – obişnuim să înveşmântăm chipul mozartian reprezintă transformarea unei candori, metabolismul secret al îngerului coborât pe pământ. Aerul de nonşalanţă sub care se ascund drama, curiozitatea, gluma, ironia dublată de suferinţă, surâsul amar, dar şi tonul debordant, valul de încredere şi sinceritate: toate, reflexe ale aceluiaşi fascinant personaj răsfrânt în oglinzi rococo.

Alături de rapiditatea fenomenală cu care compunea, celeră a rămas şi capacitatea improvizatorică a lui Mozart. Muzica ţâşnea fără nici un efort iar spontaneitatea aceasta uimea şi, deopotrivă, aprindea rugul invidiei. Entuziasmul s-a aliat, de la bun început, în ochii contemporanilor cu sentimentul că asistă la o minune. Copilul Mozart, „Wolferl”, cum îl alinta tatăl său, Leopold, producea în cel mai înalt grad impresia pe care geniul o lasă muritorilor de rând: de la admiraţie la stupoare drumul nu e lung, iar darul excepţioonal e luat uneori drept ciudăţenie.

Să ne întoarcem cu 249 de ani în urmă. Suntem în sala de festivităţi a oraşului Salzburg, restaurată în 1914 şi numită astăzi Mozarteum, în noaptea de Anul Nou, 1762. Copilul Mozart are 6 ani fără 27 de zile. Două mii de locuitori ai minunatului oraş tirolez asistă la concertul de Anul Nou, obicei care, în aceste vremuri pustiitoare, nu s-a peirdut, din fericire, întru totul. Un concert solemn, cu orchestră, orgă, cor. Un concert pentru oameni mari, întrerupt la un moment dat de o linişte puţin pământească. Micul muzician cu perucă pudrată, ca pentru păpuşi, care nu depăşise vârsta la care, vrând să fixeze pe portativ şiruri de note, se mânjea copios cu cerneală, îşi începea cariera publică. La vioară, apoi la orgă (la orgă, la nici şase ani!), Mozart improvizează strălucit în noaptea de Anul Nou care înseamnă, pentru contemporanii săi, cel dintâi privilegiu. Un băieţel cu perucă şi pantofi cu catarame albe înalţă spontan o muzică de o seninătate, de o transparenţă cum nu se mai auzise. Două mii de oameni înţeleg, stupefiaţi, că dialogul cu îngerii e alfabetul acestui copil de şase ani.

Finalul întâmplării, care a produs prima şi probabil cea mai puternică uimire în faţa geniului mozartian, nu e lipsit, în alt sens, de semnificaţie. Cea mai înaltă străfulgerare a naturii muzicale se înfăptuise. Amănuntul este notat de Brétigny în La Famille de Mozart. Luat în braţe de tatăl său, Leopold, micuţul Wolfgang Amadeus îi şopti: „Tată, vioara trebuia altfel acordată, cu un sfert de ton mai sus decât clavecinul.”

Spontaneitatea şi harul improvizatoric ieşite din comun sunt în directă relaţie la Mozart cu memoria sa fabuloasă. Ele au avut în mod cert şi o explicaţie fiziologică. Profesorul Ovidiu Varga notează în volumul În căutarea lui Mozart: „Medicii au constatat şi consemnat cu surprindere că pulsul lui Mozart era de două ori mai mare decât cel normal, iar urechile sale aveau o conformaţie neobişnuită.” S-ar putea spune deci, fără să greşim, că muzicianul trăia de două ori mai repede decât omul comun. Întreaga lui existenţă rămâne un argument în acest sens. Atributele geniului se pot explica şi în acest fel, dar numai într-o anumită măsură. Ceva rămâne întotdeauna inexplicabil – şi fascinează.

Ca şi mai târziu Liszt şi George Enescu, o piesă auzită o singură dată putea fi memorată perfect timp îndelungat. Chiar şi când era vorba de propria improvizaţie, nu prima, nici ultima, eventual la capătul unui recital întreg sau după un spectacol. Celebră a rămas o întâmplare din 1783. La una din Academiile (aşa se numeau concertele date la orele după-amiezii) din acest an, Mozart a improvizat nu mai puţin de 10 variaţiuni pe tema unei arii la modă din opera Pelerinii la Mecca de Gluck. Or, variaţiunile pentru pian pe tema ariei „Unser dummer Pöbel meint”, cu numărul 455 în catalogul Köchel, improvizate în acea zi de 23 martie 1783, au fost notate pe partitură după un an şi jumătate!

Uşurinţa lui Mozart de a compune pare neverosimilă. Cred că ea nu poate fi despărţită de evoluţia fericită a copilului-minune. Secretul ar fi de căutat în acest „amănunt”, care conferă personalităţii mozartiene un loc special. Nu sunt foarte puţine în istoria muzicii cazurile de maturizare precoce. La Mozart s-a vorbit însă de o dublă reversibilitate a timpului: „Copiii geniali aduc în manifestările lor o maturitate de gândire, o pondere, pe care o găsim doar în creaţia artiştilor maturi. Este o anticipare a gândirii creatoare ce apare mai devreme, ca un fruct timpuriu. Odată maturizat, compozitorul pierde candoarea tinereţii. Devine, sub aspectul seriozităţii pe care i-o conferă vârsta, ceea ce realmente este – un om matur.

Dar la Mozart nu este aşa. El păstrează şi la maturitate o candoare, o prospeţime, o tinereţe şi o lumină, care nu sunt ale vârstei mature, ci ale copilăriei, deşi sub aspect componistic, sub raportul măiestriei artistice, totul este de o netăgăduită perfecţiune. Întreaga sa creaţie e străbătută de un suflu inefabil al unei copilării întârziate. Nu cunoaştem copii-minune la care acest fenomen să se fi repetat. Ce mai păstrează Beethoven, Liszt sau Chopin din candoarea copilăriei?

Această dublă reversibilitate a timpului, pe care o întâlnim la Mozart, credem că este ceea ce într-adevăr îl caracterizează. Pe de o parte, aduce în copilărie minunile unei maturităţi creatoare ce ar fi trebuit să survină cu vreo 15 ani mai târziu; pe de alta, opreşte parcă timpul în loc, scriind la maturitate o muzică limpede, pură, izvorâtă dintr-un fond sufletesc de tinereţe veşnică, nealterată cu nimic, nici de vicisitudinile unei vieţi nefericite, nici de ani.” (Theodor Bălan, Copilăria unor mari muzicieni, 1970).

Candoarea inefabilă a muzicii lui Mozart (deşi termenul de candoare se cuvine acceptat cu precauţie) ar putea fi pusă în legătură cu intensitatea emoţională şi cu o anumită naturaleţe a exprimării muzicale. Acestea ar explica, fie şi numai parţial, rapiditatea fenomenală cu care compunea Mozart, scriind şi orchestrând direct în cerneală. Scena antologică din piesa lui Peter Schaffer, în care Salieri este cutremurat de partiturile fără ştersături ale rivalului său, văzând în aceasta un semn al divinităţii, se sprijină pe elemente biografice certe. Sunt atestate de biografi câteva împrejurări care elimină orice îndoială în privinţa rapidităţii componistice. Mozart scria muzică „dintr-o suflare”, aşa cum alţii vorbesc. Episodul Don Giovanni se înscrie printre acele secvenţe mult comentate, reţinute în istoria omenirii ca recorduri care nu refuză să-şi dezvăluie secretul, care tulbură încă prin lipsa de explicaţie în ordinea comună a lucrurilor. Dar această fascinaţie ar trăda o viziune parţială, îngustă, de cadru cinematografic scos din context, daca eludăm împrejurările anului 1787, cele care aveau să aducă, pe fondul unui lanţ de întâmplări amare, cea mai fericită perioadă din viaţa atât de tristă a lui Mozart. Fără o întrezărire a situaţiei psihologice, vorbim în van.

Nu există oraş care să-l fi iubit mai mult pe Mozart ca Praga. Şi, reciproc, oraş în care să se fi simţit mai răsfăţat şi, poate, mai plin de bucuria creaţiei. După sfârşitul anului 1786 şi începutul celui următor, dramatice, a urmat, în fine, în viaţa lui Mozart o perioadă luminoasă, în ciuda bolii (congestie pulmonară) din vara lui 1787. Triumful operei Nunta lui Figaro la Praga abia dacă putea compensa înlăturarea ei brutală, în plin succes, de la Burgtheater din Viena şi batjocura ridicolei sume de 450 de florini plătiţi pentru 16 spectacole. În ianuarie 1787 Mozart are intenţia de a se expatria în Anglia, unde i se oferea aceeaşi demnitate pe care o avusese Händel. Tragediile se ţin lanţ: moartea unuia dintre copii, moartea tatălui (28 martie) şi remuşcările puternice, datorate neînţelegerilor din ultimii ani. Singurul fapt luminos era comanda unei opere noi, venită din partea Teatrului Nostic din Praga (devenit, în 1798, Stavovské Divadlo – Teatrul Stărilor Sociale, apoi, în 1948, Teatrul Tyl şi din 1990, numit din nou Stavovské Divadlo), unde Nunta lui Figaro se juca cu entuziasm. Bondini, directorul operei pragheze, oferea de altfel un preţ foarte bun: 100 de ducaţi aur.

Început atât de tragic, anul 1787 avea să se încheie triumfal pentru compozitorul salzburghez. Dar nu constituie oare contrastele puternice una dintre trăsăturile caracteristice ale fulgerătoarei sale treceri prin această lume? Şi, în altă ordine de idei, ele nu sunt absente nici din opera lui Mozart. Nu lipsesc, de altfel, nici din Don Giovanni, capodopera anului 1787 şi una dintre capodoperele întregii creaţii mozartiene. Rapiditatea fenomenală cu care a compus-o este, pe lângă semnul harului divin, şi urmarea acumulării de tensiuni tragice din prima parte a anului şi a descătuşării în euforia minunatului oraş şi a extraordinarilor admiratori din Boemia. Vila Bertramka şi Palatul Schinzberg conservă – atât cât pot conserva două „înfăptuiri omeneşti” – miracolul. Vila „de loisir” a familiei Dušek este amenajată astăzi ca muzeu. În acordurile uverturii la Don Giovanni, bunul gust, rafinamentul şi sobrietatea introduc vizitatorul în febra creaţiei mozartiene. Aici s-a născut în mare parte „dramma giocoso” care fixează pentru eternitate complexitatea unei tipologii. Amintirile sopranei Josepha Dušek, interpreta rolului Donna Elvira, referitoare la „momentul” praghez şi la premiera lui Don Giovanni, la fastul şi exuberanţa acelor zile, dublate de o spontaneitate specifică autorului lui Così fan tutte, sunt o sursă autorizată. Şi, vorba unui biograf, doamna Dušek, care a trăit 105 ani, a avut destul timp pentru memorii…

Discreta vilă Bertramka, în care doar plafoanele decorate în stil rococo pot contrazice atmosfera generală de simplitate, nu este – oricât am dori, sentimental vorbind, vrăjiţi de autenticitatea fragmentului de biografie mozartiană pe care îl conţine (de la instrumente muzicale la şuviţa de păr expusă) – martora acelui incredibil record din ajunul premierei la Don Giovanni.

Totul fusese încheiat în ziua de 28 octombrie 1787, chiar şi repetiţia generală, la care asistase şi libretistul Lorenzo da Ponte. Lipsea un singur lucru, nu tocmai ocolit de importanţă: uvertura. Ea s-a născut în câteva ore din noaptea de 28–29 octombrie. Probabil între 3 şi 7, într-o cameră din Palatul Schinzberg. O partitură desăvârşită, unică în creaţia mozartiană destinată teatrului. E singura lui operă care începe în tonalitate minoră: re minor. În acest Andante introductiv ar putea fi regăsită – de ce nu? – secvenţa tragică a începutului de an 1787, a cărui toamnă pragheză se află printre puţinele momente exultante din existenţa lui Mozart. Este evident că într-un timp atât de scurt, compozitorul nu a revenit asupra partiturii, de care se leagă un dublu record, căci a urmat, se ştie, turul de forţă al copierii ştimelor pentru toate instrumentele orchestrei, pănă seara, la ora premierei. Ceea ce ar fi realizat un expeditiv copist de note în cel puţin două zile, Mozart e reuşit cam în 12 ore. Seara, pupitrele orchestrei au primit caligrafia capodoperei, căci Uvertura la „Don Giovanni” rămâne eă însăşi o pagină de excepţie. Cu Mozart la pupitru, instrumentiştii teatrului praghez au cântat-o la „prima vista”. Acest „detaliu” trece pe planul secund, deşi reprezintă la rândul lui o probă de virtuozitate. Cele aproape 300 de măsuri ale uverturii consfinţesc – alături de atâtea altele – documentul esenţei supraomeneşti încarnată în fulgerul unei vieţi de nici 36 de ani.

S-ar putea cita, din biografia mozartiană, şi alte situaţii în care textul muzical, uneori complex şi de maximă dificultate, se aşternea pe foaia cu portative dintr-o singură trăsătură de condei. Cheia acestui „exerciţiu” miraculos e imposibil de redus la ceea ce numim îndeobşte inventivitate şi spontaneitate. Şi, probabil, imposibil şi inutil de explicat, renunţând la orice interpretare fantezistă.

Costin Tuchilă

 „Don Giovanni”, Uvertura şi începutul actului I. Orchestra Operei din Zürich, dirijor: Nikolaus Harnoncourt. Solişti: László Polgár (Leporello), Rodney Gilfrey (Don Giovanni), Isabel Rey (Donna Anna), 2002

10 Variațiuni pe tema ariei „Unser dummer Pöbel meint” de Gluck, KV 455 (I)

10 Variațiuni pe tema ariei „Unser dummer Pöbel meint” de Gluck, KV 455 (II) – Sung Hoon Mo

Uvertura operei „Nunta lui Figaro” – Metropolitan Opera, dirijor: James Levine, 1985