Repere singulare ale artei lirice mondiale – Florica Cristoforeanu

Întotdeauna am afirmat faptul că reprezintă o datorie mai mult decât sacră a prezentului acţiunea de promovare a valorilor trecutului cultural românesc aruncate pe nedrept în uitare, valori care s-au afirmat în timp ca nişte adevărate borne spirituale singulare, având şansa extraordinară din partea destinului de a scrie istorie de-a lungul şi de-a latul globului pământesc şi de a deveni veritabile părţi constitutive ale Panteonului cultural al întregii noastre umanităţi creatoare. Florica Cristoforeanu reprezintă în acest amplu context anterior trasat unul dintre reperele fundamentale ale spaţiului liric autohton şi mondial, deopotrivă, care şi-a construit mesajul propriei sale vieţi într-o gamă personală ce poate fi tradusă, prin cuvinte, astfel: „Trăieşti, respiri, iubeşti, exişti numai şi numai prin muzică!”

Florica Cristoforeanu (16 mai 1887, Râmnicu Sărat–1 martie 1960, Rio de Janeiro)

Personalitate complexă a timpului său, una dintre vocile unice ale cântului operistic autohton şi universal, dacă e să ne raportăm la particularitatea specifică a glasului acestei mari artiste a lumii, anume aceea de a stăpâni cu uşurinţă absolut toate registrele vocale feminine, plecând de la ceea ce defineşte muzical palierul sopranei şi ajungând până la rarisimele sunete ale neobişnuit de gravei voci de contralto (aceasta din urmă destul de puţin întâlnită în sfera interpretării lirice feminine de orişiunde), omul de cultură Florica Cristoforeanu a cucerit în timp, prin sonoritatea caldă a timbrului său, nu o singură lume distinctă, ci mai multe asemenea lumi ale segmentului delicat al operei lumii. Nu numai măiestria sa interpretativă binecunoscută publicului larg, dar şi maniera individuală de a străluci ca artist pe marile scene lirice ale mapamondului au impus-o pe Florica Cristoforeanu în ţări precum Italia, Spania, Danemarca, Norvegia, Argentina, Chile, Brazilia ş.a., care i-au recunoscut fără tăgadă statutul de interpret liric remarcabil al unui spaţiu muzical complex redat auditoriului divers într-o dimensiune cu totul şi cu totul aparte, ca şi cum el, spaţiul acela artistic, s-ar fi născut pentru prima dată atunci.

Florica Cristoforeanu și Nae Leonard în opereta Studentul cerșetor de Karl Millöcker

Plecată la început de secol XX din urbea ei natală, un orăşel de provincie (altădată capitală de judeţ) de pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, Râmnicu Sărat, Florica Cristoforeanu avea să devină în scurtă vreme un interpret de operă deosebit de important în perimetrul cultural românesc privit în ansamblul său. Devenită întâia prim-solistă a Teatrului de Operetă din Bucureşti, marea noastră artistă a debutat cu un scurt recital vocal în chiar mica sa localitate de provenienţă, Râmnicu Sărat, la începutul anului 1907, an în toamna căruia destinul a împins-o cu hotărâre direct pe impresionanta scenă a Ateneului Român, în faţa unui extrem de exigent public bucureştean. La puţină vreme după acest început plin de succes în arta lirică românească, cea care avea să îi deschidă însă cu largheţe şi cu generozitate porţile, dăruindu-i adevărata consacrare internaţională într-o serie de teatre lirice de pe teritoriul boem al vestitei peninsule italice, dar şi de pe acela al continentului european ori sud-american – loc unde şi-a aflat, de altfel, şi sfârşitul, la 1 martie 1960, îngropată fiind în pământul marii metropole braziliene Rio de Janeiro –, va fi grandioasa operă a lumii. Dacă am încerca să decodificăm testamentul artistic lăsat de Florica Cristoforeanu eternităţii, testament deprins din întreg discursul său vocal unic şi capabil a ne oferi azi o definiţie explicită a ceea ce a construit această ilustră cântăreaţă lirică în toată cariera sa remarcabilă, atunci probabil că el ar suna răspicat în următoarea manieră: „Există muzică, există valori. Ajută muzica să se pună în valoare! Fă-ţi cunoscută vocea în lume prin arta cântului, devenind tu însuţi o valoare a lumii prin aceasta!”

Despre Florica Cristoforeanu puţini mai ştiu astăzi câte ceva. Mentalul tinerelor generaţii a înregistrat, din păcate, o distanţare extrem de accentuată nu numai faţă de personalităţile fascinante ale operei româneşti şi mondiale în genere, dar şi în raport cu întreg segmentul muzical clasic ajuns a fi considerat în timpurile contemporane nouă ori vetust, ori destinat doar anumitor pături de iniţiaţi împătimiţi şi nicidecum publicului larg indiferent de vârsta, pregătirea profesională ori de statutul acestuia. Nimic mai eronat. Polarizarea tinerilor prezentului în jurul istoriei personale a unor nume mari ale artei cântului românesc şi universal printr-o serie de activităţi muzicale diverse, care să fie axate tocmai pe direcţionarea gustului acestora înspre domeniul anterior menţionat, constituie doar unul dintre pilonii deosebit de necesari pentru a reuşi să fie continuat şi de aici înainte firul întrerupt al diacroniei sferei lirice româneşti sub aspectul percepţiei individuale şi colective a tinerilor, o sferă culturală integrată de-a lungul vremilor cum nu se poate mai bine în patrimoniul universal de valori al omenirii. Plecând de la aceste considerente fundamentale constituite în legătură cu actul în sine al cunoaşterii evoluţiei reale a dimensiunii interpretative lirice naţionale, putem considera fără urmă de îndoială faptul că ceea ce a dezvoltat Florica Cristoforeanu în prima parte a secolului al XX-lea în cadrul discursului său vocal atât de pregnant reliefat prin seria creaţiilor sale de gen construite cu migală şi profesionalism desăvârşit – fie că vorbim aici despre magnificul rol Carmen din opera omonimă a lui Bizet, despre nu mai puţin cunoscuta Salomee straussiană ori despre Manon-ul lui Massenet şi lista poate continua cu alte şi alte partituri specifice – se înscrie în totală măsură într-o semiotică a cântului operistic plin de o muzicalitate aleasă, unde sensul artistic se diseminează într-un câmp interpretativ personal delimitat cu conştienţă de către artistă, ca şi cum aceasta şi-ar concepe arta proprie în spaţiul unei matematici cu adevărat pure, bazată pe semne caracteristice şi fixe, de care nu se mai poate desprinde spiritual cu niciun chip în momentul crucial al genezei actului scenic.

Salomeea

De ce am ales să scriu aceste rânduri despre Florica Cristoforeanu? Simplu. Pentru că am avut parte de o serie de „întâlniri” de-a lungul timpului cu spiritul acestei mari interprete lirice, „întâlniri” care mi-au născut în inimă ceva straniu, dar plăcut, iar în minte dorinţa de a ajunge să îi pot evoca înt-o bună zi personalitatea complexă, zi, iată, care a sosit abia acum. Trebuie spus că prima mea intersectare culturală cu cântul Florica Cristoforeanu s-a produs pe la vârsta de 8-9 ani, în şcoala primară, în urma unei vizite cu colegii de clasă şi învăţătoarea, d-na Rusu Lucreţia, la Muzeul din oraşul meu de baştină, Râmnicu Sărat. Ei bine, acolo, în atmosfera ce mi se părea destul de solemnă atunci, existenţa unui disc învechit de vinil, din fiinţa căruia răzbătea cu greutate în liniştea sălii sunetul hârâit al unei partituri muzicale clasice, mi-a marcat pentru totdeauna sufletul. Ani la rând apoi m-am tot gândit la muzica aceea destul de greu audibilă în acel moment din cauza vechimii respectivei plăci circulare de redare a sunetelor, simţind mereu o durere ascunsă în inimă fiindcă glasul miraculos al interpretei noastre ilustre şi creaţiile ei unice nu mai puteau fi ascultate în integralitatea lor, aşa cum ar fi trebuit, de fapt. Pentru mine, fiecare „întâlnire” pe care mi-a oferit-o destinul cu această mare artistă a lumii a făcut să îmi tresare sufletul într-un mod cu totul şi cu totul aparte. Părea a fi o formă discretă de metacomunicare între două spirite aflate în dimensiuni complet diferite, dar care trebuiau probabil să interfereze cumva în vreme. Interesant a fost faptul că, la mulţi ani după acea secundă magică, profund răvăşitoare din punct de vedere emoţional pentru spiritul meu hipersensibil, s-au mai derulat alte câteva asemenea interferenţe demne de menţionat. Întâmplător sau nu, după Revoluţia din Decembrie ’89, arterei situate perpendicular pe strada unde eu am văzut lumina zilei cu ceva timp în urmă, i s-a modificat numele din „23 August” în „Florica Cristoforeanu”. Iarăşi am tresărit de o emoţie stranie. Apoi, Casa de Cultură din Râmnicu Sărat a căpătat din anul 1996 numele marii noastre cântăreţe lirice, iar zilele trecute am văzut – şi salut în mod deosebit acest fapt remarcabil – că s-a hotărât de către Consiliul Local al urbei natale a interpretei, Râmnicu Sărat, constituirea Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, un prilej aparte pentru ca acest orăşel de tranzit poziţionat în nord-estul extrem al Bărăganului românesc, ce face legătura între Muntenia şi Moldova, să devină un veritabil focar de cultură prin manifestările sale diverse, inclusiv prin cele legate de numele marii noastre interprete de operă. De aceea, mă gândesc că realizarea în viitorul foarte apropiat – şi vreau să cred că nu voi rămâne la stadiul de cetăţean inocent prea multă vreme în acest sens –, cu fonduri obţinute din varii surse, chiar si europene, a unui Festival Internaţional de Canto clasic „Florica Cristoforeanu” – ce ar conferi micului oraş provincial o deschidere internaţională de care are absolută nevoie acum, ajutându-l să devină în scurt timp, aidoma multor localităţi de pe mapamond cunoscute prin numele personalităţilor lor de marcă şi prin acţiunile specifice legate de acestea, un reper geografic important în circuitul valoric internaţional al segmentului artei lirice a lumii – nu va rămâne doar un vis personal profund utopic. Este momentul ca Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” să se desprindă acum, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea marii noastre interprete de operă, de simpla dimensiune locală a fostei Case de Cultură municipale şi să devină un renumit centru cultural european demn de celebrul nume ce îi este dat să îl poarte pentru totdeauna.

Teatrul Colón din Buenos Aires, în care a cântat Florica Cristoforeanu

Născută în acelaşi an cu Cella Delavrancea şi Florica Musicescu, 1887, Florica Cristoforeanu a propus, la fel ca şi celelalte două reprezentante de marcă ale muzicii clasice, un discurs interpretativ original şi viguros al artei cântului mondial, reliefându-i acesteia din plin bogăţia universului ei poetic desfăşurată expresiv în tempo-ul cadenţat al unei estetici interpretative singulare, pe care numai marii artişti o pot exprima în maniera lor individuală aparte. Se ştie că aspiraţia fiinţei umane către un plan superior al cunoaşterii s-a manifestat în toate timpurile istoriei umanităţii. Marea cultură a lumii şi muzica, în special, prin limbajul ei cu grad generos de adresabilitate publicului de pretutindeni, au născut în Fiinţa umană din toate epocile umanităţii coordonatele veritabile ale frumosului, binelui şi adevărului, atunci când ele au fost puse, bineînţeles, în slujba acestei semantici înalte, pozitive. De aceea, a te exprima pe sine însuţi sau însăţi ca entitate umană irepetabilă vreodată prin intermediul unui act cultural anume – muzical, în speţă – presupune existenţa unei uriaşe forţe stimulative, ce ajunge să îl elibereze pe Om din chingile unei realităţi extrem de dure şi să-i ofere acestuia prilejul de a ieşi din propriul său interior – de regulă, ermetic – pentru a se deschide spiritual Celuilalt într-o manieră estetică aparte, contribuind, astfel, la ridicarea schelelor unui construct artistic de excepţie, precum a fost şi cel căruia i s-a dăruit o viaţă Florica Cristoforeanu – arta interpretării lirice.

Magdalena Albu

5 august 2012

Ascultă

Aria „Mon cœur s’ouvre à ta voix” din opera „Samson şi Dalila” (actul al II-lea) de Camille Saint-Saëns – Florica Cristoforeanu (în italiană)

Elena Cernei – perfecțiunea artei lirice

Un uomo universale reprezintă expresia complexă a esenţei omului superior. Ea implică în sinele său acea tuşă puternică de renascentism individual, specific fiecărei personalităţi umane în parte, care invită peste timp, cu simplitate şi cu convingere, la desăvârşirea fiinţei umane prin forţa exemplului şi prin continuitatea sa firească mai departe. Fiindcă omul are pentru viitorime datoria evoluţiei personale. Decadenţa individuală şi, implicit, cea societară trebuie scoase, aşadar, din vocabularul obişnuit al existenţei şi anulate definitiv cu orice preţ din parcursul înainte al istoriei omenirii, pentru ca fiecare urmă fină a sa nu face altceva decât să ucidă, inconştient şi în mod treptat, umanul şi raţionalul aşezate amândouă în mod complementar în fibra interioară a fiecăruia dintre noi.

Elena Cernei (1 martie 1924–27 noiembrie 2000)

Muzica aleasă, putem spune fără tăgadă, este acea înşiruire unică de trăiri şi de sunete, care se generează şi se combină unele pe altele cu o voluptate a firii greu de descris în cuvinte. „Trecătoare este orice clipă a acestei arte şi asa trebuie să fie… În apariţie si dispariţie, în faptul de a deveni şi de a fi trecut, se ascunde puterea biruitoare a sunetului şi a sentimentului. După cum acestea două se contopesc cu altele, se ridică, se coboară… pe frânghia bine întinsă a armoniei, după legi veșnice, indisolubile, şi pe urmă acţionează din nou, tot astfel fac şi spiritul, curajul, dragostea şi speranţa noastră”, scria la 1800, în Calligone, Johann Gottfried Herder, marele spirit german al Epocii Luminilor şi al omenirii, student al filosofului de la Königsberg, Immanuel Kant, şi născător al fundamentului ideatic al miscării „Sturm und Drang”, care a construit cu soliditate temelia culoarului preromantic. Şi tot Herder continua în aceeaşi lucrare a sa: „Cui nu i-au rămas în suflet, zile întregi, de neuitat, tonurile, cui nu i-au rămas mişcările pătimaşe ale unei voci care lega cu căldură tonul, gesturile şi cuvântul? O legătură atât de intimă există între gest şi ton, între voce și sentiment, încât, în clipa când am auzit-o, am şi dat crezare cântăreţei că toate acestea sunt proprietatea cea mai proprie a inimii sale; am crezut în ceea ce ne comunică ea atât de miraculos, de firesc. Acum ele sunt, spunem noi, cuvintele ei, sunetele ei; artistul a oferit doar prilejul ca fiinţa care însufleţeste cântecul să-şi dezvăluie sufletul…”

În Eboli din Don Carlo de Verdi

Pentru istoria artei lirice a vremurilor de până acum şi a celor ce vor veni, se poate afirma, în contextul la care facem referire aici, faptul că una dintre cele mai mari interprete ale lumii, mezzosoprana Elena Cernei, se încadrează mai mult decât perfect în semantica generoasă a sintagmei atotcuprinzatoare mai sus amintite. Pe Elena Cernei aveam s-o întâlnesc, printr-un dar al Providenţei, pe holul Conservatorului bucurestean, exact acum zece ani, la începutul toamnei lui 1999. Fusese invitată în fata studenţilor şi a profesorilor, pentru ca să îşi povestească viaţa. Nu puteam şti atunci că discuţia noastră avea să fie pentru mine prima, dar şi ultima, din nefericire, din tot parcursul acestei vieţi. Pentru că, peste numai un an, inegalabila noastră artistă lirică avea să îşi construiască definitiv un alt fel de interfaţă-portativ în cheie personală, dar una către eternitate, o eternitate care mie mi-a săpat în suflet un vid lăuntric imens. Nu mi-am putut imagina cu niciun chip în secunda aceea faptul că legenda impunătoare şi marmoreană din faţa mea, cu un chip aidoma statuii din piatră a Sfinxului egiptean, avea drămuit atât de strașnic de către soartă propriul său interval existenţial. Acum înţeleg de ce, privind şi din acest unghi de vedere trist, Elena Cernei îmi părea o fiinţă aproape ireală, total diferită de lumea ce gravita gălăgioasă în jurul său, prin ţinuta şi prin aerul sau încărcate de un calm superior, pe care îl arunca cu o măsură necuantificabilă vreodată în sufletul meu. Părea ca interpreta în acele momente, cu graţie şi cu geniu, un alt personaj operistic binecunoscut şi nicidecum propria-i viaţă.

În Amneris din Aida de Verdi

A încerca să definești o personalitate clocotitoare şi profundă, precum cea a Elenei Cernei, e totuna, cred, cu a te apleca în taină şi în liniste ca să desluşeşti misterul piramidelor stravechi. Pentru că, această magnifică creatoare de operă a adus interpretării lirice mondiale o conotaţie desăvârşită, pe care a construit-o cu o sensibilitate şi cu o inteligenţă deosebite în retorta variabilei dominante denumite generic de noi timp. Pentru ea, acul ceasornicului sorţii a început să ticăie cu putere la începutul de martie al anului 1924 şi şi-a oprit, din nefericire, ultima bătaie la final de noiembrie 2000. Unii ar spune mult, alţii nu ar spune așa, cert este că, în cele șapte decenii şi jumătate de ani pământeşti, pe care i-a hărăzit bunul Dumnezeu, Elena Cernei a dăruit totul muzicii. S-a dăruit pe sine însăşi, aş putea spune, şi nu greșesc cu absolut nimic. Dacă ar mai fi sălășluit printre noi, anul acesta, la cei 85 de ani pe care i-ar fi împlinit, sunt convinsă că ar fi apărut la fel de maiestuoasă şi de plină de mister pe scena Operei Române sau pe cea a Conservatorului bucureştean şi ar fi încercat să cânte exact că în toamna lui 1999, dar de data aceasta integral, „Stride la vampa”, cunoscuta arie a Azucenei, ţiganca înecată în deznădejde, după ce şi-a aruncat în foc propriul copil, din opera Trubadurul a lui Giuseppe Verdi.

Alexandre Cabanel, Samson și Dalila, 1878

Dacă Irina Arhipova, faimoasa mezzosoprană a Rusiei, a fost cea mai mare „Carmen” a lumii, atunci Elenei Cernei a fost cu siguranţă cea mai grandioasă „Dalilă” a tuturor timpurilor. Îi aud şi acum, când scriu aceste rânduri, sensibilitatea unică a vocii sale grave din „Mon coeur s’ouvre à ta voix” sau „Printemps qui commence”, cu care vibra aerul şi sufletul celui ce asculta şi prin care a transformat, practic, total, însuşi modul de interpretare a operei cu caracter biblic a compozitorului romantic francez Camille Saint-Saёns. „Dalila” Elenei Cernei e un personaj unic, deloc mitic, remodelat afectiv şi cu o structură metamorfozată aparte. În el găseşti ceea ce autorul nu a dorit să aşeze, găseşti blândeţea interpretativă a cântăreţei, profunzimile trăirilor proprii. Fiindcă marea noastră artistă lirică mângâia cu sufletul său deosebit fiecare partitură muzicală cu o responsabilitate şi cu o precizie ieşite din comun, de matematician extrem de riguros. De altfel, în modul său de a interpreta, Elenei Cernei crea un spaţiu pur al sunetului, crea o universalitate a momentului, unde vibraţia inteligenţei emoţionale si disecţia fină a miezului partiturii îşi defineau în mod unic parametrii săi specifici, aşa cum, poate, numai Marta Alboni, cea mai de seamă voce de contralto a secolului al XIX-lea, Haricleea Darclée, Monserat Caballé sau Renée Fleming au reuşit să o contureze în diverse epoci ale istoriei interpretative a muzicii de operă.

Elenei Cernei avea în privire o melancolie, care i-a desăvârşit întreg conturul personalităţii sale artistice într-un mod cu totul şi cu totul singular. Pot spune că tristeţea ochilor săi dezvăluia într-un fel mai mult decât sugestiv sensul răvăşitor al unei romanţe, oricare ar fi fost ea. Doar cel ce-a suferit a devenit, pentru mine, expresia desăvârșită a trăirii sale lăuntrice. Aici întâlnim, dintr-o dată, un Ceaikovski cu miez puternic si adânc vibrat, care, ca şi Saint-Saёns, nu rămane el însuşi. Prinde viaţă, renaște într-un mod profund personalizat, prin detaliul infinitezimal al glasului marii noastre artiste, care a impus cântului de operă mondial, prin distincţia interpretării teatral-vocale, o nouă revoluţie a felului de a aduce sunetul din interiorul fiinţei interpretului în afara sa și de a-l aşeza în sufletul celui ce ascultă cu un singur scop, anume acela de a face Lumină acolo, de a lămuri sensuri şi de a rescrie adevărata semantică a spiritului omenesc. Pentru că Elenei Cernei a scris istorie, confundându-se cu muzica până la desăvârşire şi până la sublim. A încercat să îi redefinească esenţa şi a reusit în totalitate. A reconturat orizonturi şi a anulat limite impuse. A spart convenţii şi a creat un nou drum. A năpustit asupra noastră vibraţii şi a făcut-o într-o manieră greu egalabilă vreodată. Şi, cu toate acestea, Elenei Cernei nu a dorit vreun moment să îşi înceapă călătoria prin spaţiul inefabil de dincolo de aici, până nu a articulat, aşa cum numai ea a știut întotdeauna acest lucru, ultima notă a perfecțiunii sale interpretative… Denumirea piesei? Forţa destinului…

Magdalena Albu

14 noiembrie 2009

 Ascultă

 Elena Cernei, Aria Dalilei, „Mon coeur s’ouvre à ta voix” din „Samson și Dalila” (actul II) de Camille Saint-Saёns, Metropolitan Opera New York, dirijor: Kurt Adler. Samson: Ludovic Spiess

Elena Cernei, Seguidilla din „Carmen” (actul I) de Bizet, 1970

Elena Cernei, Aria lui Orfeu, „J’ai perdu mon Eurydice” din „Orfeu și Euridice” (actul III) de Gluck, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București, dirijor: Constantin Bobescu, 1962