Memo

Ștefan Luchian, Lăutul

„Unu şi cu unu / Iei întâi săpunul / Doi şi cu trei / Şi-un burete iei / Patru, cinci, hop-hop / Vin cu un prosop / Şase şi cu şapte / Trec apoi la fapte / Opt, cu apa caldă / Repede te scaldă / Nouă şi cu zece/ Şi cu apa rece / Fac neapărat / Un copil curat!” – Georgeta Moraru.

După ce am găsit această poezie, imn al igienei, am urcat în podul casei şi am mai luat o bucată mare de săpun din care am tăiat cu fierăstrăul (atât de tare este) o bucată pentru o vecină, iar restul l-am dus la baie să fie aşezat la vedere. Miroase frumos săpunul de casă, miroase a curat şi a proaspăt, mi-aduce aminte de cearşafurile mamei de pe vremea copilăriei, spălate şi apoi uscate la vânt. Uite aşa, am găsit prilej să „poposesc” câteva clipe în lumea copilăriei, lume de care cu greu ne amintim, prinşi în vârtejului grijilor cotidiene.

Fără să vreau, am ajuns iar la istoria săpunului şi continuăm să o urmărim prin veacuri. Căderea Romei a însemnat intrarea în întunecatul Ev Mediu, când s-a înregistrat un declin substanţial în folosirea săpunului pentru igiena personală. Popoarele au fost decimate de ciuma izbucnită în timpul domniei lui Justinian. Lipsa igienei a dus la înrăutăţirea situaţiei, generând răspândirea molimei. Chiar şi după ce, în secolul al XI-lea, producerea săpunului devenise o afacere înfloritoare în Marsilia, Genova şi Veneţia, iar în secolul al XII-lea în Anglia, locuitorii Europei Centrale se opuneau cu înverşunare folosirii acestui produs. Această teamă nu a dispărut pe deplin nici acum, deşi săpunul „dă năvală peste noi”. Se observă mai ales vara, când nici măcar de apă caldă nu prea mai e nevoie. Ce să facem, când „frica păzeşte bostănăria”, vorba proberbului!

În Evul Mediu, mulţi se temeau că îmbăierea corpului prea des – mai mult decât o dată pe lună sau, în unele religii, mai mult decât o dată pe an – ar fi periculoasă pentru sănătate, dacă nu chiar fatală!

În secolul al XIII- lea se fabrica săpun în Franţa, iar 100 de ani mai târziu, Anglia intra şi ea pe piaţa europeană a săpunului. Săpunurile pe bază de ulei de măsline produse în Spania, Italia şi sudul Franţei erau de o calitate superioară celor fabricate din seu, în Anglia şi nordul Franţei. Aceste săpunuri erau adecvate spălării textilelor, iar cele pe bază de ulei de măsline erau preferate pentru igiena personală.

În anul 1791, chimistul francez Nicholas Leblanc a patentat fabricarea sodei calcinate din sulfatul de sodiu (denumit şi sarea lui Glauber), care este obţinut din sarea obişnuită. Acest procedeu oferea posibilitatea producerii unei cantităţi mari de sodă calcinată de calitate, fără a se tăia hectare întregi de pădure. Singurul neajuns al formulei descoperite de Leblanc era cantitatea mare de produşi secundari toxici. Douăzeci de ani mai târziu, chimistul belgian Ernest Solvay a descoperit un procedeu prin care hidroxidul de sodiu (NaOH) putea fi produs prin acţiunea unui electrod asupra apei de mare (Na + H2O), iar produsul secundar avea doar un singur atom de hidrogen. Acest lucru înseamna o sursă ieftină şi curată de leşie pentru producătorii de săpun.

Este interesant să ne reamintim că în Franţa şi Anglia taxele pentru săpun din perioada imediat următoare războaielor napoleoniene erau atât de ridicate, încât populaţia se vedea nevoită să-şi produca propriul săpun.

Baronul Justus von Liebig, un chimist german, a mers până acolo încât a afirmat că averea unui popor şi gradul său de civilizaţie pot fi judecate în funcţie de cantitatea de săpun consumată!

Vasile Grigore, Femeie la toaletă

Abia pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX igienei i s-a dat o atenţie mai mare, curăţenia personală fiind considerată benefică atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea mentală.

Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat o creştere fără precedent a cererii de săpun, cerere pe care manufacturierii n-o mai puteau acoperi. Companiile industriale au început producerea în masă a detergenţilor din produse pe bază de petrol. Acestea sunt săpunurile pe care le găsim astăzi în magazine.

La mijlocul anilor 1970, Ann Bramson a scris o carte cu titlul: Săpunul: cum să-l produci şi să te bucuri de el şi a dat într-un fel semnalul pentru renaşterea producerii manuale a săpunurilor fine. Aşa că, doamnelor şi domnilor, se poate face săpun şi în bucătăria de la bloc, important este să dorim să facem acest lucru. Eu sunt un om curios din fire şi mi-am încercat norocul. Am reuşit.

Pușa Roth

Memo

Mă uitam pe internet la săpunuri şi aş fi vrut să cumpăr cât mai multe, cu diverse mirosuri, săpunuri naturale cu scorţişoară, cimbru, merişor, lămâie, cocos, levănţică şi câte şi mai câte amestecuri, că nu ştii cu ce să te speli ca să miroşi cât mai frumos. Mi-am adus aminte cum făcea bunica săpun, apoi mama care preluase şi ea obiceiul de a face săpun de casă. Nu am putut rezista tentaţiei şi am încercat şi eu să fac săpun la fel ca bunica şi ca mama, deşi am folosit cantităţi mici, de teamă că o să ratez produsul final. Grăsime, sodă caustică, apă şi… pelin. Am mai pus câteva flori, aşa de răsfăţ, şi am făcut săpun. Nu arăta grozav, dar mirosea a proaspăt, ceea ce m-a determinat să uit uneori de maşina de spălat şi să trec la tehnica veche: cea a spălatului cu mâna. Asta de dragul săpunului făcut de mine!

Gândindu-mă la vrute şi nevrute, încercând să-mi aduc aminte de vreo istorioară legătă de săpun, „am dat” peste o poezie superbă, scrisă de Tudor Arghezi, pe care a intiulat-o Băşica de săpun și pe care am să v-o „povestesc” şi dvs., aşa, ca să ne aducem aminte de copilărie şi de baloanele de săpun cu care ne jucam.

„O să-ţi povestesc din cer”,

Zise umbrela din cuier.

– „Eu aş vrea ceva să spun

Din azur”, zise băşica de săpun.

– „Am şi eu un cuvânt, –

Zise răzătoarea de ciubote, – despre pământ.

– „Despre lumină n-am isprăvit”,

Zise dintr-o cutie un chibrit.

– „Când o să vorbesc şi eu, –

Zise tigrul de cârpă, – tremură cerul cu Dumnezeu.”

A făcut bunica săpun, a făcut şi mama, am încercat şi eu, dar cine oare a inventat acest minunat ingredient, atât de necesar în viaţa de zi cu zi? Se spune că cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr. şi provine din vechiul Babilon. Această afirmaţie se bazează pe faptul că a fost găsit un cilindru ceramic îngropat în pământ, inscripţionat cu detalii despre fierberea grăsimii şi a cenuşii, care conţinea o substanţă similară săpunului. Un document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers, descrie o substanţă asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu anumite săruri alcaline şi folosită pentru spălat şi tratarea unor boli ale pielii.

Legenda spune că denumirea de „săpun” provine de la locul numit Muntele Sapo din vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec le curăţa rufele mult mai bine decât numai cu apă.

Pliniu cel Bătrân

Din însemnările lăsate de istoricul roman Pliniu cel Bătrân*), reiese că în secolul I d. Hr. săpunul era cunoscut, fiind preparat din sodă şi grăsimi animale. Acest săpun nu avea însă un miros plăcut, iar pentru a estompa acest miros romanii care îşi permiteau utilizau apa de flori, care imprima un miros plăcut corpului.

Romanii aveau cunoştinţe despre fabricarea săpunului, confirmate pe de o parte prin descoperirile de la Pompei, iar pe de altă parte prin prima menţionare documentară despre spălarea corpului cu săpun, datorată doctorului Galenus**), în secolul al II-lea d. Hr.

Galenus

Alt medic al timpului, Priscianus, a menţionat pentru prima oară termenul de „saponarius” („manufacturier de săpun”), pentru a denumi o nouă meserie. Deşi băile publice din Roma antică erau foarte populare, romanii foloseau la început, pentru a-şi curăţa corpul, un amestec de ulei de măsline şi nisip foarte fin, care se îndepărta apoi de pe corp cu un instrument special, numit strigil. Săpunul a început să fie popular în Roma numai în secolele următoare.

Dintre popoarele antice, romanii şi egiptenii erau cei mai pretenţioşi cu igiena corporală, la egipteni existând şi o motivaţie religioasă. Ei considerau că un corp murdar exprimă lipsa de smerenie în faţa zeului, chiar dacă sufletul este curat. Se spălau cu săpunuri din argilă amestecată cu cenuşă, care avea o putere mare de curăţare a pielii, iar pentru un miros plăcut, după spălare, foloseau uleiuri cu diferite arome. Herodot spunea despre egipteni că dădeau mai multă importanţă igienei decât aspectului exterior. Săpăturile arheologice atestă că mijloacele de încălzire a apei precum şi instalaţii pentru duşuri se foloseau cu un secol î. Hr.

Baie romană

Trecem de la antici la contemporani şi am să vă povestesc o întâmplare destul de tristă, în opinia mea, care arată că şi în mileniul trei săpunul poate fi un lux pentru unii oameni. Pe scurt. Cu ceva timp în urmă, am intrat într-o farmacie din Târgovişte să cumpăr nişte medicamente. În faţa mea era o doamnă care voia să cumpere tot nişte medicamente şi farmacista i-a spus că are un bonus din partea farmaciei, nu mai ştiu contextul, punând-o să aleagă între o pastă de dinţi şi un săpun. Pe chipul femeii a apărut un zâmbet larg la auzul veştii şi a cerut imediat săpunul. A simţit că o privesc, s-a întors şi mi-a spus: „Pasta de dinţi e un lux pentru mine, săpunul e necesar. Îmi prinde bine că nu mai aveam, dar nici bani să cumpăr.” Pasta de dinţi era ceva mai scumpă decât săpunul, dar femeia nu s-a gândit la asta, ci la simplul fapt că va avea săpun la baie. Poate că n-ar fi lipsit de sens, să reamintesc că bunica a făcut săpun de casă, la fel şi mama, apoi am încercat şi eu o dată, aromându-l cu pelin.

Pușa Roth

*) Pliniu cel Bătrân (în latină: Gaius Plinius Secundus sau Plinius Maior) s-a născut în anul 23 d. Hr. la Novum Comum (Como, Italia) și a murit la data de 24 august 79 în Stabies (în latină: Stabiae). Singura operă care s-a păstrat este Istoria Naturală (în latină: Naturalis Historiae), o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de neprețuită valoare, cu detalii despre ştiinţele naturale, antropologice, artă, medicină, cosmologie, botanică, prelucrarea metalelor, fiziologie, zoologie și mineralogie din acea perioadă.

**) Claudius Galenus din Pergam, sau Galen, altă variantă: Galenos (129–200 sau 216) a fost ultimul mare medic al antichității. Considerat unul dintre fondatorii anatomiei și farmacologiei moderne, Galen a efectuat mai multe operații îndrăznețe, cum ar fi cele asupra ochiului și creierului, operații ce vor fi reluate abia în zilele noastre, deci două milenii mai târziu!

Astfel, în cazul cataractei, el introducea, în spatele cristalinului, un fel de seringă, pe care o retrăgea ușor pentru a îndepărta opacitatea acestuia. Cea mai mică eroare ar fi condus la orbirea pacientului.

Ajuns la maturitate, datorită reputației câștigate, i se permitea să efectueze testări pe animale vii (vivisecții) sau pe cadavre (disecții). Printre obiectivele urmărite, putem aminti: studiul măduvei spinării și a funcționării rinichilor. Unul din animalele folosite cu predilecție era macacul (Macaca sylvanus, o maimuță specifică Gibraltarului). Dintre descoperirile sale, putem enumera: a demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica urinară, cum se credea până atunci. A identificat corect 7 din cei 12 nervi cranieni. A descoperit valvele inimii. A observat faptul că tuberculoza este o boală contagioasă. A observat că turbarea poate fi transmisă prin intermediul câinilor. A dovedit că prin artere și vene circulă sânge, nu aer. În ceea ce privește concepțiile sale, Galenus a încercat să se situeze deasupra tuturor școlilor și teoriilor medicale, criticând multe din erorile acestora: „Îi consider sclavi pe cei care își zic hipocratici sau praxagoreici sau se consideră că aparțin vreunei alte autorități, dar am ales tot ce era mai bun din fiecare școală.” Galenus a fost unul dintre promotorii metodei experimentale în cadrul investigației medicale. El recomandă tuturor medicilor să practice disecția, atât ca modalitate de a face noi descoperiri, cât și în vederea îmbunătățirii abilităților chirurgicale. Totuși, rămâne tributar teoriei celor patru umori: sânge, bilă, limfă și splină. Le considera influențate de cele patru elemente: aer, pământ, foc, apă. Omul ar avea patru temperamente, iar boala ar fi cauzată de dezechilibrul celor patru.