Pantazică

casa de tara

portrete rubrica liber sa spunViaţa satului are legile ei, secretele ei, lumea ei cu toate obiceiurile strămoşeşti, dar şi cu cele împumutate de la „veneticii” apăruţi ca din senin prin casele mai vechi sau mai noi, ultimele apărute ca ciupercile după ploaie, fiecare cu arhitectura ei, cu poziţia dorită de proprietar, adică cu faţa la stradă, cu spatele sau în pieziş.

Dar nu despre case vreau să vă povestesc, ci despre un personaj din lumea satului, de Pantazică. Îl cunosc pe Pantazică de pe vremea când locuia cu părinţii lui, cu Leana şi Mazarache, ea o femeie corpolentă şi gospodină, el un omuleţ mic şi tăcut. Mazarache nu ieşea din vorba nevestii, care avea grijă de căsuţă, un fel de cuib, o cameră mare, o bucătărioară şi o magazie. Pantazică era băiat frumos, înalt, cu părul negru dat cu briantină, dar mai leneş de felul lui. L-a luat de bărbat o femeie mai în vâstă decât el – ea l-a luat – Vasilica, fumătoare înrăită şi dansatoare din buric. Vasilica s-a dus repede, părinţii lui Pantazică au plecat şi ei acolo unde vom pleca toţi, iar Pantazică a găsit-o pe Leana, leneşă, plângăcioasă şi cam certată cu igiena. Leana umblă cu o paporniţă pe care o cară pe un băţ, aşa cum cărau odinioară ţăranii marfa la piaţă. Pantazică nu intră în vreun magazin, n-are nevoie, că Leana se ocupă de asta, plângându-se de toţi şi de toate. Încet, Pantazică cel frumos a început să se îngraşe, a luat obiceiurile nevestii, ale Leanei, vine duminica la biserică să primească pomană, e prezent pe la toate praznicele, e tăcut, iar picioarele leneşe din fire au început să-l lase. Îl văd dimineaţa pe Pantazică mergând aplecat şi privind cu mare atenţie în jur. M-am întrebat ce caută, dar am aflat curând că Pantazică culege resturi de ţigară şi face altele din tutunul adunat, şi se bucură de ele după ce a găsit suficiente mucuri.

portret de pusa roth liber sa spun

În tinereţe, Pantazică râdea cu poftă, acum Pantazică doborât de greutatea propriului său trup nu mai priveşte cerul, cred că nu mai visează la nimic, ci priveşte preocupat trotuarul pentru a-şi satisface dorinţa de fumat, o plăcere mică, dar importantă pentru el. La fel ca şi părinţii lui, are tot un cuib de casă, dar ea nu mai e la fel de îngrijită, ci seamă cu proprietarii: cu Leana şi cu Pantazică.

Pușa Roth

Cocoşatul

casa de tara cu corcodusi

portrete rubrica liber sa spunÎl cheamă Dan, dar fiindcă are gheb în spate, oamenii l-au poreclit Cocoşatul. E un om micuţ, trecut de 60 de ani, cu planuri mari, fără acte, adică fără identitate, fără bani, fără casă, fără, fără… A stat pe la multă lume, dar omuleţul are mândrie, nu vrea să i se comande ceva. Face ce poate, şi poate puţin fiindcă e neputincios. Acum locuieşte într-o casă în care plouă ca afară, casa nu are tavan, a căzut de la ploaie, iar igrasia a cuprins totul. Nu se pune problema de curent electric, apă curentă, toaletă (nici cea din curte nu mai e!), adică de o fărâmă de civilizaţie. Singur în curte, s-a apucat şi a defrişat hăţişul ce cuprinsese fiecare colţişor, a cules corcoduşele şi merele pentru ţuică, fiindcă e mare amator, dar proprietăreasa, femeie rea şi fără scrupule, când a văzut că totul e curat, a hotărât că nu mai poate să-l ţină, pretextând că vinde casa. Este adevărat că bietul Cocoşat uită să se spele sau nu consideră că e necesar, iar femeia vicleană a găsit motivul pentru care el nu mai poate locui în casa ce stă să cadă.

Viaţa sau soarta, mai bine zis, l-a plimbat din casă în casă, dar „n-a făcut pureci niciunde”, fiindcă el este de fapt un inadaptabil. Umblă cu un căruţ în care îşi pune „zestrea” şi caută alt acoperiş. După ce s-a aşezat, începe să ţeasă planuri, ce face el iarna stând la căldurică şi ascultând radioul. Dan are o sapă pe care o consideră cea mai bună din lume, o ascute şi desapa câteva ori pe zi, este unealta cu care îşi câştigă pâinea cea de toate zilele şi de care vorbeşte ca despre o fiinţă. A încercat să facă şi o mică grădină plantând câteva fire de roşii pe care le-a cam abandonat, deşi bietele plante se încăpăţânează să crească. Dacă cineva îl nemulţumeşte din te miri ce, Cocoşatul încearcă să te convingă că acel om nu trebuie primit în curte. Dacă nu te convinge, se supără şi abandonează munca, riscând să rămână flămând, fiindcă oamenii, cunoscându-i metehnele, evită să îl cheme la lucru. Cocoşatul are gură mare şi bârfitoare şi spune tot ce a văzut la lumea la care a lucrat, dar mai şi inventează sau i se pare lui că aşa ar fi. Acum va trebui să plece, iar viaţa lui, se poate spune, este un şir lung, mult prea lung, de eşecuri. Uimitor este că nu şi-a pierdut optimismul şi speră că într-o zi va avea o pensie, fiindcă a lucrat zece ani în mină, bani cu care îşi va căuta liniştea. Nu ştiu dacă e adevărat sau este doar o vorbă ca să creadă lumea că nu s-a născut cu sapa-n mână, însă m-aş bucura dacă bietul om, cu toate metehnele lui, şi-ar găsi liniştea şi ar avea vreme să se bucure de un strop de libertate. Nu ştiu cum e să n-ai niciodată o certitudine, dar să ai puterea să visezi la o zi, oricât de îndepărtată ar fi, în care să vină poştaşul cu banii de pensie şi să simţi că eşti cineva, un om cu identitate sigură, un om pe care statul îl recompensează pentru anii munciţi!

De când l-am cunoscut pe Dan mă gândesc la un personaj celebru, la Akaki Akakievici Başmacikin, din Mantaua lui Gogol. Pe Akaki, visul de a avea o manta nouă l-a însufleţit, iar atunci când visul a devenit realitate, a păşit dincolo de mahala, s-a crezut cineva, a ieşit la lumină şi lumina l-a ucis. Nu suprapun identităţi, nu transfer ficţiunea peste o realitate, este doar un exemplu, o conexiune a două destine. Sau cum spunea bunica: „Poate aşa i-a fost scris”.

Pușa Roth

ART-EMIS, decembrie 2012

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei ART-EMIS Academy, magazin artistic-literar şi de opinie din Stuttgart, Germania.

Selectăm din cuprins:

Impasul de Acad. Dan Berindei

În lunga mea viaţă, am întâlnit nu rareori momente de cumpănă în mersul ţării. Dar, ca niciodată, astăzi sunt martorul unor grave poticniri, care afectează ceea ce pentru mine va fi totdeauna patria şi viitorul ei. Parcă s-a ieşit dintr-o ordine firească, parcă am fost scoşi de pe lungimile de undă ale comportării şi dezvoltării noastre.

Greutăţile sunt mari şi nu numai pentru noi, căci întreaga lume este în frământare şi într-un proces de mutaţii. Pretutindeni, se constată complicaţii şi se încearcă ieşirile din impas. În mod firesc, reacţiile sunt colective, nu sunt simple acţiuni individuale, ci implică solidaritate, colaborare. Sunt înregistrate reacţii spontane, care nu reflectă doar nemulţumiri împotriva unor stări de lucru, ci exprimă şi un mod anume de a percepe şi de a reacţiona asemănător. Fiecare colectivitate umană în cauză este însufleţită de convingeri fundamentale comune, care sunt rezultatul unei lungi vieţuiri, a păstrării tradiţiilor şi a cultivării unor reacţii menite s-o apere ca un puternic scut şi să-i păstreze trăsăturile fundamentale, specificul. Fără îndoială că, la un moment dat, va avea loc un proces din ce în ce mai profund de apropiere între popoare, dar acesta nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii, fireşti, neforţate, neinteresate şi nu doar de însuşire mecanică, comandată şi oportunistă a unor atitudini. Citește mai departe.

Alex Vâlcu între realism jurnalier şi metonimie lăuntrică de Maria Diana Popescu

Fantastic surprinzător al realului, scriitorul Alex Vâlcu consemnează împrejurări şi tipologii dintre cele mai diverse şi le trimite la Editura Amurg Sentimental, cu titlul Amintiri din mileniul II. Aşezată de la prima pagină sub semnul declamaţiilor memorialistice, cartea străpunge coaja întîmplărilor, amintirilor şi lăuntrului, conducînd cititorul înspre nucleul lor esenţial, în acelaşi timp oferindu-i o viziune din interior asupra unor teme inteligibil alese. Amintiri din mileniul II, izvorâtă dintr-o puternică afectivitate, îi oferă posibilitatea să construiască liber acea psihologie alimentată de francheţea simţirii, de dezmorţirea ironiei, de acţiunea plină de tonalităţi ludice şi de modalităţi originale de colportaj. Animaţia narativă, dialogul şi fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere, creează o anume deschidere între realismul jurnalier şi metonimia sufletească.

Interesul pentru lectura cărţii se dilată pe parcurs, precum mişcarea punctului pe traiectoria spiralei căutându-şi centrul, în speţă, relatările pline de savoare, izbutind evidenta atingere a centrului. Una dintre temele clasice, care vine în epica sa împreună cu o astfel de tipologie, este tema raţiunii ca o constrângere, căreia îi adaugă, la antipod, comicul drastic sau emoţionant, nuanţarea plasticităţii, subiectivismul, jocul arbitrar cu forma şi limbajul, cu idei, digresiuni şi imagini. Această scindare a eului în viaţă şi în cuprinderea ei, în fiinţarea reală şi în jucarea fiinţării ca dorinţă şi crez, în simţire şi în intelect analitic, construiesc de fapt experienţa sa creatoare. Alex Vâlcu nu numai că a trăit într-o lume dublă, dar a trăit dublu în simţire, oglindindu-şi permanent eul în alt eu, cu tot ceea ce regretă, ironizează sau binecuvântă. Citește mai departe.

Carmen Simon Flack, Melancolie

Uităm prea des de Remus Tănasă

Vorbeam cu un prieten despre unele lucruri ale vremii de azi și-am rămas întru totul în uimire când el nu putea pricepe și nici nu admitea că noi, mai înainte de orice, suntem un popor de țărani. România este, în genere, un sat mare, cum spunea într-o zi la Radio un scriitor, pentru că singura celulă vie pe care rezidă țara este, mai presus de orice, satul. Orașele noastre, în marea lor majoritate sunt niște sate camuflate – și de aceea ele se zbat într-o totală neputință de creare de valori sociale. N-avem decât să privim viața trândavă a orașului românesc pentru a ne da seama că el nefiind încă „oraș” în concepția largă apuseană, și, din nefericire, nemaifiind nici vechiul sat patriarhal, această viață este mai dinainte condamnată la o tristă sterilitate. Așa că, atât societatea, cât și Statul, nu-și pot pompa seva de viață decât din rețeaua de celule sociale, împânzite peste fața țării, satele. O cuminte și înțeleaptă sociologie de acolo ar trebui necontenit să pornească, o pricepută administrație ar trebui să se așeze pe această temelie, iar acțiunea ei de organizare și de conducere acest obiectiv mai ales ar trebui să-l aibă, o serioasă legiferare acolo ar trebui să-și exercite acțiunea, căutând ca, prin o cunoaștere cât mai aprofundată a nevoilor de acolo, să le canalizeze și să le satisfacă cât mai integral, prin dispozițiuni legale care să meargă direct la ținta urmărită, școala ar trebui să aibă cât mai îndeaproape în vedere viața satului, biserica, nici vorbă, același lucru, literatura și arta de acolo ar trebui să-și pompeze vlaga și sensul, într-un cuvânt, sângele trebuitor existenței noastre naționale de nicăieri nu trebuie așteptat să vie decât din marele și nesecătuitul rezervor obștesc, pentru ca din nou, îmbogățit cu ceea ce fiecare aduce de la sine în același sens, să se reîntoarcă în aceeași inimă, într-o nesfârșită pompare, care înzdrăvenește și ține viu întregul organism. Citește mai departe.

Sistemul bancar și crizele capitalismului de Vasile Balboja

Principalii piloni ai capitalismului, în fază incipientă, au fost proprietatea privată şi libertatea de acţiune (iniţiativă). Era liberalismul pur teoretizat de renumiţii economişti englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Piloni care, pe lângă alţii, i-au asigurat prosperitatea o perioadă destul de lungă. Dar după ultimul război mondial lumea s-a schimbat radical. Încet, încet locul capitalismului clasic (care includea şi colonialismul) a fost luat de dominaţia capitalului, chipurile, investit în alte ţări (exportul de capital). S-a zis „un capitalism cu faţa (mai) umană”, fără sclavi, fără colonii, dar cu metropole financiar-bancare. Tot bogate. Un astfel de capitalism care pompează fonduri uriaşe în întreaga lume presupune dominaţia băncilor. Şi astfel sistemul bancar mondial a devinit atotdominator (prin intrumentele sale F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D. şi altele). Sincron şi sisteme bancare naţionale. Factorul decisiv în dezvoltarea şi echilibrul unei ţări nu îl mai constituie industria, agricultura, comerţul ci stabilitatea şi potenţa sistemului bancar. Atotputernicia sistemului bancar cvasimondial părea inexpugnabilă. Camăta, cămătari dar mai ales bancheri păreau noţiunile cheie ale neocapitalismului. Citește mai departe.

http://www.art-emis.ro/