Sorin Preda, povestirea încheiată înainte de a-și începe o filă nouă

sorin_preda a incetat din viata

Peste nici o lună, Sorin Preda ar fi împlinit 63 de ani! Doamna neagră, aceea care loveşte fără să aleagă, a vrut însă altfel… Ieri Sorin Preda s-a stins brusc. Era în drum spre şcoală, spre Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, profesiunea de dascăl al viitoarelor generaţii de gazetari fiind una dintre pasiunile sale de o viaţă. O viaţă devotată scrisului şi cinstirii cuvântului îndelung măiestrit.

Cu Sorin Preda mai pleacă din această lume a noastră, atât de pătimită şi de rea, unul dintre scriitorii unei ilustre generaţii printre care se prenumără Mircea Nedelciu şi Constantin Stan şi ei mutaţi la cele veşnice, aşa după cum el, dimpreună cu Constantin Stan, se alătură în lumea veşniciei cu minunaţii scriitori Pavel Perfil şi Laurenţiu Olan, două nume de referinţă ale literelor româneşti cu care am avut onoarea de a fi coleg în redacţia „Scânteii tineretului”. Am făcut anume această menţiune pentru că, spre mâhnirea mea, constat că din unele consemnări consacrate evocării prietenului nostru lipseşte o asemenea menţiune. Şi e păcat, fiindcă ziarul „Scânteia tineretului” nu a fost doar „organul central al CC al UTC”, ci a fost şi va rămâne o adevărată şcoală de gazetărie şi o tribună de afirmare a unor nume de referinţă ale literaturii române. Fănuş Neagu, Radu Cosaşu, Ion Băieşu, Smaranda Jelescu, Vartan Arachelian, N. D. Fruntelată, Romulus Lal, C. Stănescu, Mihai Pelin, Carol Roman, Iustin Moraru, Ioan Adam, Mihai Ungheanu, Lucian Avramescu, Monica Zvirjinschi, Ion Cristoiu, Corneliu Ostahie, Ştefan Mitroi, Mihai Coman, Ion Andreiţă, Silvia Zabarcenco, Eugen Mihăescu sau Dan Mucenic sunt numai câteva asemenea personalităţi scriitoriceşti de marcă al căror destin s-a legat de trecerea lor prin redacţia „Scânteii tineretului” şi nu îmi aduc aminte să îi fi auzit sau să îi fi citit pe unul dintre ei să se plângă de asta. Dimpotrivă, fiecare dintre ei avea amintiri frumoase şi un gând senin pentru ceea ce a deprins întru slujirea cuvântului potrivit pe măsura a ceea ce sufletul năzuieşte să îi dea spre întruchipare.

sorin predaVenind în redacţia „Scânteii tineretului” odată cu mai mulţi alţi colegi tineri, Sorin Preda şi-a câştigat repede şi, mai ales, pe deplin, preţuirea noastră, a celor mai mari decât el (mai mari ca vârstă, desigur) şi, spre cinstea sa, nu a dezminţit aşteptările. Dimpotrivă, Sorin Preda a crescut frumos şi a reuşit să împletească într-un tot armonios activitatea gazetărească şi meseria de scriitor, aşa încât portretul personalităţii sale nu poate să fie creionat decât socotindu-le dimpreună.

De aceea, dacă sunt convins că o antologie a reportajului românesc va trebui să reţină, fără doar şi poate, scrierile lui Sorin Preda la locul pe deplin meritat, cât priveşte creaţia sa literară propriu-zisă, sunt la fel de convins că ea îşi are locul său definitiv pe un raft al aleşilor. Aşa încât este, cred, de datoria criticilor literari să dedice scriitorului şi publicistului Sorin Preda exegeza meritată. Spun toate acestea asta pentru că ar fi păcat să nu dăm scrisului lui Sorin Preda dreptul la dăinuire pe care el şi l-a cucerit.

Cum se întâmplă, însă, de multe ori, numele scriitorului, gazetarului şi profesorului Sorin Preda a intrat în istoria orală a culturii noastre de larg consum nu prin ceea ce el a construit temeinic şi durabil, ci prin istorisirea despre o anume notiţă „sibilică” apărută cu nu multă vreme înainte de acel însângerat sfârşit de decembrie 1989. Spre cinstea lui, Sorin Preda nu a marşat la feluritele intenţii premonitorii pe care i le-au atribuit scornitorii de legende de larg consum. Era, el, Sorin Preda, un om al echilibrului, al discreţiei şi bunei cuviinţe şi nu pot să cred că, vreodată, l-ar fi cutreierat o asemenea idee.

Dureroasă întâmplare, cartea sa de debut, din 1981, se numeşte Povestiri terminate înainte de a începe. Din păcate, Sorin Preda şi-a încheiat povestea vieţii înainte de a începe o altă povestire, aşa cum numai el ştia să ne depene.

Binecuvântată fie-i amintirea!

Şerban Cionoff

A. M. Press, 27 noiembrie 2014

Ilie Purcaru, cel de neînlocuit

pro honorem ilie purcaru gazetarie serban cionoff

cronica de cartePentru că André Gide a apucat să zică o dată: „J’appelle «journalisme» tout ce qui sera moins interessant demain qu’aujoud’hui”, multă lume crede că jurnaliştii sunt doar nişte nume de o vremelnică notorietate, care dispar în noaptea uitării la fel de repede ca şi ştirea pe care au scris-o sau au difuzat-o. Este, la mijloc, o mare confuzie între adevăratul ziarist – ca „istoric al clipei”–  şi urmaşii lui Paparazzo, personajul pitoresc din pelicula lui Fellini La dolce vita”, încrâncenatul vânător de imagini-bombă cu şi despre vedete. Care vedete, de multe ori, nu sunt decât nişte eternităţi de-o clipă. Până la urmă, este vorba, iar şi iar, despre raportul din succes şi valoare, dintre notorietate şi prestigiu sau, în ultimă instanţă, dintre produsele de serie, la modă şi creaţia durabilă.

Un nume de ziarist care a evadat de sub povara prescripţiei lui Gide este, fără doar şi poate, Ilie Purcaru. Personaj captivant, spirit scotocitor, inventiv şi mereu în contra tabu-urilor oficializate prin inerţia gândirii unice. Când se va scrie cu adevărat o istorie a presei române, dincolo de prejudecăţi mai vechi sau mai noi şi de partizanate intolerante, Ilie Purcaru îşi va avea, cu siguranţă, un loc al său, bine stabilit, iar lecţia sa de presă va rămâne deschisă pentru cel ce se va apleca asupra ei cu dorinţa de a învăţa ceva…

Până atunci, nu pot decât să salut frumoasa iniţiativă a confratelui Ioan Barbu de la Râmnicu Vâlcea de a edita volumul „Pro Honorem. Ilie Purcaru. Cine sunt – istoria unei vieţi”, apărut la Editura „Antim Ivireanul”, pe care îl consider a fi un remarcabil omagiu adus lui „Neneailie purcaru volum dedicat ioan barbu Iliuţă”, la împlinirea a opt decenii de la naştere. „În noiembrie 2013, ar fi împlinit 80 de ani”, scrie Ioan Barbu în emoţionantul Cuvânt înainte al cărţii. „Ilie Purcaru-omul şi scriitorul de care ne este dor.” Şi mai departe:” Ne-am gândit să-l omagiem cu volumul Pro Honorem. Ilie Purcaru (n. 5 nov. 1933 la Râmnicu Vâlcea–d. 10 octombrie 2008, la Bucureşti).”

O surpriză, în înţelesul cel mai frumos al cuvântului, avem, sunt sigur, citind textul autobiografic Cine sunt, un text scris, după propria mărturisire, la rugămintea fiicei sale, Anda. Un text fluent şi convingător, fără cine ştie ce revelaţii fulminante şi, mai ales, fără dorinţa de a epata cu care felurite notorietăţi efemere se auto-propun, acum, a fi fost nu doar în miezul unor evenimente decisive, ba chiar şi în epicentrul lor. Trăind, scriind şi lucrând într-o perioadă atât de densă şi de contorsionată de istorie românească (dar nu numai românească), aşa după cum este cea dintre începutul anilor ’50 ai vecului trecut şi până spre sfârşitul primului deceniu al celui în care am păşit, Ilie Purcaru a trăit felurite şi nu totdeauna şi fericite experienţe, de care, rememorându-le, se desparte cu seninătate, cu înţelepciune, mai ales, fără resentimente şi porniri vindicative. Dar- – lucru mare în ziua de azi! – şi fără a-şi supralicita meritul de a fi fost prezent într-o împrejurare sau alta. De-ajuns să mă refer, de pildă, la scandalul iscat după ce, împreună cu alţi colegi de redacţie de la „Scânteia tineretului” a chefuit pe terasa de la ]Turn”, peste drum de Sala Palatului, unde, pe deasupra, s-au cântat şi nişte cântece periculoase. Ispravă care, bineînţeles, nu putea trece neobservată nici pentru ochiul şi timpanul „organelor” şi nici pentru vigilenţii partinici, cadrele de nădejde ale momentului. Vă daţi seama ce ar fi scos de aici un amator de auto-martirizare imagistică spre a-şi etala „dizidenţa de fotoliu”? Dimpotrivă, Ilie Purcaru povesteşte totul cu superioară detaşare, dar şi cu o subtilă undă de ironie. E ceva în toată istorisirea sa care aduce aminte de Opinia publică sau chiar de Mielul turbat ale lui Aurel Baranga. Adică o mică schiţă de moravuri în tuşe neiertătoare.

model de jurnalism ilie purcaru

Ar fi însă nedrept, pentru Ilie Purcaru, şi, în acelaşi timp, incorect, pentru noi, dacă i-am reduce mesajul profund şi trainic şi lecţia de gazetărie trăită şi asumată doar la un şir de întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante. De aceea, socotesc a fi un merit deosebit al cărţii acela că a încorporat în cuprinsul ei atât câteva texte semnificative pentru travaliul reportericesc al lui Ilie Purcaru, cât şi o seamă de mărturisiri ale unora dintre cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i fi în preajmă (fiindcă privilegiu a fost !). Îmi este greu să aleg o evocare sau alta, aşa încât nu pot decât să las cititorului plăcerea de a pătrunde într-un univers spiritual unic şi plin de tâlcuri frumoase. Şi, cu siguranţă, după ce va fi citit aceste depoziţii sufleteşti, titluri de gazete – de la ]Ramuri” la ]Tribuna româniei” şi, de ce nu?, chiar „Scânteia tineretului” – ca şi numele unor Marin Sorescu, Eugen Barbu, Paul Anghel, Malvina Urşianu, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu sau Fănuş Neagu, vor căpăta, datorită harului unic al lui Ilie Purcaru, alte, noi, înţelesuri.

Aşa după cum sunt convins că fiecare dintre evocările cuprinse în carte va adăuga portretului gazetarului de excepţie dimensiuni mai puţin cunoscute ale poetului, eseistului şi prozatorului Ilie Purcaru conturând mai bine o personalitate de excepţie.

Nu aş putea încheia aceste sumare notaţii fără a face o menţiune specială la un text a cărui valoare de document moral mi se pare demnă de reţinut. Mă refer la amplul interviu pe care mai tânăra colegă de breaslă, Alice Diana Boboc, l-a realizat cu Ilie Purcaru şi care are ca motto una dintre puţinele profesiuni de credinţă direct exprimate ale acestuia: „Eu sunt reporterul-reporter, puţin idilic, puţin ludic, mai cu duhul blândeţii.” Am reţinut şi vreau să consemnez acest interviu pentru că el este un model de dialog între două personaje distincte, adică între o tânără lipsită de inhibiţii dar şi de prejudecăţi – un om care ştie „ce” şi „cum” să întrebe – şi eroul său, un om care, la rândul său, ştie „ce” şi „cum” să îi răspundă. În acest fel, interviul menţionat – ultimul pe care Ilie Purcaru l-a acordat înainte de stingerea sa nedreaptă – este o dovadă că lecţia sa de gazetărie îşi dovedeşte temenicia.

În tot, cartea aceasta rămâne o emoţionantă şi convingătoare mărturie despre omul Ilie Purcaru, despre gazetarul Ilie Purcaru şi despre scrisul său, ceea ce, cu siguranţă, ne va interesa, mâine, la fel de mult ca şi azi.

Şerban Cionoff