„Don Carlo” de Verdi la Sala Radio

alonso sanchez coelho 1531 1588 prințul don carlos de asturia

Alonso Sanchez Coelho (1531–1588), Prințul Don Carlos de Asturia

eveniment liber sa spunSeria manifestărilor închinate lui Verdi cu ocazia bicentenarului nașterii compozitorului (10 octombrie) va fi deschisă de Orchestra Națională Radio prin prezentarea, în formulă de concert, a operei Don Carlo, importantă creație a compozitorului, ocazie de a aprecia o lucrare rar interpretată în România.

Vineri, 25 ianuarie 2013, ora 19.00, la Sala Radio, veți asculta povestea dramatică abicentenar verdi lui Carlos, prinț al Asturiei, a cărui iubire se îndreaptă către cea care va deveni soția tatălui său, Filip al II-lea al Spaniei, în contextul încheierii unui tratat de pace.

Bazată pe tragedia istorică a lui Friedrich Schiller, Don Carlos (1787), istoria desfășurată pe fundalul secolului al XVI, va fi readusă la viață grație interpretării unor apreciați soliști vocali români: Sorin Drăniceanu (Filip al II-lea, regele Spaniei), Daniel Magdal (Don Carlos), Ionuț Pascu (Rodrigo, marchiz de Posa), Horia Sandu (Marele Inchizitor), Carmen Gurban (Elisabeta de Valois, regina Spaniei), Andrada Roșu (Prințesa de Eboli), Octavian Vlaicu (Un călugăr), Rodica Vică (Tebaldo), Liviu Indricău (Contele Lerma).

Concertul se va bucura de participarea Corului Academic Radio, condus de Dan Mihai Goia. Întregul eveniment se va desfășura sub bagheta dirijorului de origine italiană David david crescenzi don carlo verdiCrescenzi, muzician cu o variată activitate artistică în Italia și România.

Tradiția operei în concert este deja binecunoscută publicului meloman al Sălii Radio, Orchestrele și Corurile Radio prezentând la fiecare început de an valoroase pagini ale genului liric. Astfel, în ultimii ani au fost programate: Simon Boccanegra (2001), Macbeth (2003) şi Stiffelio (2007) de Verdi, Mozart şi Salieri de Rimski-Korsakov (2003), Gioconda de Ponchielli (2004), Puritanii de Bellini (2005), Adriana Lecouvreur de Cilea (2008), Herodiada de Massenet (2009), Ora spaniolă şi Copilul şi vrăjile de Ravel (2011), Werther de Massenet (2012).

Artist prezent pe scene internaționale în tripla sa ipostază de pianist, dirijor de cor și orchestra, David Crescenzi este absolvent al Conservatorului „Gioacchino Rossini” din Pesaro, urmând apoi studii de specializare la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano.

A colaborat cu Teatrul „Carlo Felice” din Genova, Teatrul „San Carlo” din Napoli, Filarmonica daniel magdalMarchigiana, Filarmonica „Banatul” din Timișoara, Orchestra Simfonică „G. Rossini” din Pesaro, Orchestra Operei din Zagreb, Orchestra de Cameră din Bologna, Filarmonicile din Alessandria si din Piemonte, Orchestra Teatrului Reggio din Parma.

Dintre operele pe care le-a dirijat amintim: Elixirul dragostei de G. Donizetti, Contract de căsătorie, Bărbierul din Sevilla, Il Signor Bruschino de G. Rossini, Tosca de G. Puccini, Aida, Bal mascat și Rigoletto de G. Verdi.

În prezent David Crescenzi este dirijor invitat permanent al Operei Române din Timișoara, alături de care a efectuat și două turnee în Quatar, în anii 2002 si 2003.

elisabeth de valois juan pantoja 1565

Juan Pantoja,  Elisabeta de Valois (1565)

Creație în genul grand-opéra, Don Carlos, inițial pe un libret în franceză de Camille du Locle și Joseph Méry, în cinci acte, a fost scrisă pentru Opera din Paris, fiind montată în premieră la Salle Le Peletier, în 11 martie 1867. În același timp a fost pregătită și varianta în italiană, Don Carlo, cu câteva tăieturi și modificări, traducerea libretului de Achille de Lauzières, premiera acesteia având loc la Londra, la Covent Garden (4 iunie 1867). În Italia Don Carlo s-a cântat pentru prima dată la 27 octombrie 1867, la Teatro Comunale din Bologna. Opera a fost revizuită în 1871 și 1882–1883.

Costin Tuchilă

Un rege Lear evreu

Duminică, 11 noiembrie 2012, ora 19.00, la Teatrul Evreiesc de Stat din București (str. Iuliu Barasch nr.15) va avea loc spectacolul Un rege Lear evreu de Iacob Gordin, regia: Grigore Gonţa. În distribuţie: Constantin Dinulescu, Leonie Waldman Eliad, Nicolae Botezatu, Natalie Ester, Mircea Drîmbăreanu, Geni Brenda, Marius Călugăriţa, Alexandra Fasolă, Darius Daradici.

Teatrul Evreiesc de Stat valorifică un text puţin jucat în perioada din urmă, dar absolut major al teatrului idiş, prezentând în premieră piesa care a întemeiat faima de dramaturg a lui Gordin. Scrisă în 1892, Un rege Lear evreu este o parafrază plină de forţă şi originalitate, un pic îndulcită, după Shakespeare, în care Gordin creează nişte roluri complexe şi situaţii pline de dramatism adaptându-le pentru publicul său într-un fel specific. Preluând în linii mari trama şi personajele shakespeariene importante (Reb David – Lear; Teibele – Cordelia; Sami – bufonul; Iafe – Kent etc.), Gordin le situează într-un mediu evreiesc, mutând totodată şi accentul de pe politica de stat pe mărirea, respectiv decăderea unei familii.

Constantin Dinulescu

Iacob Gordin, contemporan cu Avram Goldfaden, a fost al doilea mare nume în teatrul idiş în faza lui de început. Considerat a fi un reformator al acestui teatru şi cel care a adus pe scena de limbă idiş naturalismul şi realismul, prolificul dramaturg (a scris aproape 80 de piese) s-a născut la jumătatea veacului al XIX-lea, la Mirgorod, în Ucraina şi a practicat în tinereţe, ca şi alţi colegi ai săi de breaslă, o serie de meserii ce nu reuşeau să-i asigure decât o existenţă precară, lucrând ca zilier la muncile câmpului, ca docher la Odesa, ca ziarist şi învăţător sau producându-se ca actor în trupe ambulante. Situaţia nestatornică din ţară, ameninţarea pogromurilor şi a poliţiei ţariste l-au determinat să emigreze în America, unde s-a stabilit la New York, la începutul anilor 1890. După debutul din 1891 cu Siberia, i se va juca un an mai târziu, în 1892, piesa care i-a întemeiat faima de dramaturg: Der yidisher kenig Lir (Un rege Lear evreu), care i-a prilejuit totodată marelui actor şi prietenului său Jacob Adler (cel care de altfel îl şi îndemnase să devină autor dramatic) un rol memorabil. Regele Lear pare să fi exercitat asupra lui o fascinaţie cu totul deosebită. Fiindcă în 1898 el se reîntoarce la Shakespeare pe care-l îndrăgea într-atât, scriind o altă remarcabilă dramă a sa, Mirale Efros sau Di yidishe kenigin Lir (O regină Lear evreică), care, ca şi prima, s-a jucat decenii la rând pe scenele teatrelor de limbă idiş. Această piesă se află şi ea în repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat.

William Dyce (1806-1864), Regele Lear și Bufonul în furtună

Gordin a fost ceea ce se poate numi un autor preocupat mereu de aspectele mai serioase ale vieţii, valoarea fundamentală pe care o promova în piesele sale fiind aceea de mentshlekhkeyt (omenie), înţeleasă ca onestitate şi credinţă față de familie şi comunitate. Iacob Gordin, care se adresa unui public intelectual mai elevat şi scria, fără a respinge totuşi melodrama, cu o exigenţă ce refuza căderea în facil – printre altele, el le cerea regizorilor şi actorilor să-i respecte textele fără a le aduce modificări şi fără a le «asezona» cu ingredientul unor populare cuplete (aici s-a dovedit poate puţin prea strict) – s-a inspirat în numeroase piese ale sale din autori aparţinând dramaturgiei universale (Schiller, Grillparzer, Hugo, Tolstoi).

Printre alte piese care au consolidat faima lui Iacob Gordin, şi dintre care unele au fost jucate în decursul anilor şi la Teatrul Evreiesc de Stat, mai cităm: Dumnezeu, om şi diavol; Pogrom; Necunoscutul; Hasie, orfana; sau Sonata Kreutzer (cunoscută şi sub numele de Fericirea furată). S-a stins, la un an după Avram Goldfaden, spre sfârşitul primei decade a secolului al XX-lea.

Carlo Gozzi și basmul teatral

Duminică 26 iunie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Carlo Gozzi și basmul teatral. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Percepţia asupra operei contelui cu ascendenţă, pe linie maternă, într-o veche familie croată, poate fi sintetizată în două atitudini relevante pentru însuşi destinul teatrului său. Istoricii literari italieni nu îl includ pe Carlo Gozzi (1720– 1806) printre autorii exponenţiali ai dramaturgiei din Settecento, dominată de Vittorio Alfieri, Pietro Metastasio şi Carlo Goldoni. Din acest punct de vedere, restrictiv şi învecinat cu clasificările didactice, pentru că priveşte în mod rigid ilustrarea speciilor consacrate (tragedia, melodrama, comedia), Gozzi nu prezintă mult interes. Dimpotrivă, istoricii teatrului, pentru care criteriile de evaluare vizează în primul rând arta scenică şi mai puţin literatura dramatică propriu-zisă, îi acordă un loc cel puţin la fel de important cu acela al contemporanilor săi, observând că aceste fiabe teatrali (basme sau feerii teatrale) trebuie eliberate de prejudecata că s-ar înscrie în lunga serie de „schelete” dramatice, care aveau valoare doar prin bogatul material scenic adăugat de actori şi aceasta în contextul limitat al genului commediei dell’arte, văzut ca un fel de fatalitate istorică. Nu suntem încă foarte departe de această percepţie, foarte activă timp de un secol şi jumătate, în ciuda spectacolelor contemporane cu piese de Carlo Gozzi. Iar influenţa certă pe care basmele teatrale gozziene au avut-o asupra romanticilor, spiritul lor poetic ce depăşea considerabil veacul al XVIII-lea, un secol mai degrabă sărac în privinţa poeziei, rămânea mai mult o problemă ambiguă de metabolism literar, decât o evidenţă pentru reevaluarea autorului lui Turandot. La o privire sumară, totul ar intra astfel într-un fel de trecut clasificat, bun numai pentru curioşii care mai au răgazul de a şterge praful. Teatrul lui Gozzi dovedește suficiente resurse pentru a fi reinterpretat în spirit modern. Dovadă și montarea din 1970 a basmului teatral Turandot, la Teatrul Național Radiofonic, sub formă de muzical.

Fantezia autorului Femeii şarpe răspunde oricărei epoci care vede în poveştile sale teatrale o modalitate de evadare într-o lume unde totul pare posibil: metamorfozele cele mai neaşteptate, poezia gestului simplu dar şi grotescul abundenţei de gesturi, parcurgerea neverosimilă a spaţiului şi a timpului; umanizarea incredibilă a monstrului dar şi transformarea îngerului în demon; rezolvarea oricărei enigme dar, în paralel, schimbarea firescului în enigmă; critica unei realităţi recognoscibile totuşi în cea mai sofisticată plăsmuire. Dacă Gozzi se revendică în mod cert dintr-un baroc trecut prin gustul popular, el este în egală măsură un romantic rătăcit cu bună ştiinţă printre măşti.

Colaborând cu doi libretişti pe care îi aprecia, Giuseppe Adami şi Renato Simoni, creatorul Toscăi, Giacomo Puccini, transformă la începutului deceniului al treilea al secolului al XX-lea povestea prinţesei Turandot, piesă din 1762, într-o ficţiune lirică în care pasiunea schimbă convenţia basmului.

Opera terminată de un elev al lui Puccini, Franco Alfano, demonstrează pe de-o parte universalitatea convenţiei impuse de commedia dell’arte: măştile binecunoscute, Pantalone, Truffaldino, Brighella, Tartaglia, devin burleşti demnitari chinezi: Ping, Pang, Pong, mare cancelar, mare administrator, mare chelar. Pe de altă parte, probează faptul că finalul, fie şi al unui basm sângeros, rămâne deschis, libretiştii lui Puccini continuând printr-un surplus de teatralitate povestea lui Gozzi: sclava Liù (Adelma, în piesa veneţianului, eliberată de cruda Turandot) se sinucide spectaculos, în faţa lui Calaf şi a celorlalte personaje iar strania, glaciala Turandot nu numai că aceptă căsătoria, dar poate fi capabilă de iubire. Tălmăciri romantice?

Asistând la Veneţia la spectacole cu piese de Gozzi, Goethe scria în Călătorie în Italia: „Am înţeles cât de iscusit a îmbinat […] măştile cu figurile tragice”. Mai mult decât atât, în Wilhelm Meister apare numele lui Gozzi iar bufoneriile drapate în metafore, aşa-numitele lazzi ale scriitorului veneţian, se regăsesc până şi în Faust. Cu licenţe poetice în practică, cu rigoare în teorie, romanticii germani au manifestat admiraţie constantă pentru autorul Monstrului albastru. Preluările, adaptările lor cu circulat curent nu doar în veacul al XIX-lea, ci au devenit puncte de pornire pentru întoarcerea la Gozzi din secolul al XX-lea. În 1802, Schiller face o adaptare a lui Turandot. Weber scrie muzică pe scenă pentru versiunea schilleriană. La distanţă de un veac, regizorul austriac Max Reinhardt pune în scenă la Berlin, în 1911, piesa lui Gozzi; această montare devine libretul operei Turandot de Ferruccio Busoni, cu premiera la Zürich, în 11 mai 1917. La Gozzi se poate întâlni, fără nici o exagerare, şi sugestia de poetică modernă de care romanticii nu erau străini: „Măştile sale prozaice, improvizând în cea mai mare parte a timpului, semnifică prin ele însele ironizarea părţii poetice”, spunea August Wilhelm von Schlegel într-una din faimoasele sale Prelegeri despre literatura dramatică, în primul deceniu al secolului al XIX-lea.

Pentru contemporanul nostru Jean Starobinski, romanticii germani trăiau un veritabil extaz în faţa feeriei gozziene, combinaţie de comic şi tragic, fiind „actul unei fantezii libere ce încearcă să depăşească şi să refuze aspectele triviale ale unei lumi decăzute.”

Pușa Roth, Costin Tuchilă, fragment din textul emisiunii Carlo Gozzi și basmul teatral