Nea Fănuș nu a rămas închis în uitare!

 fanus-neagu-portret-de-serban-cionoff

amintiriMultă, dureros de multă dreptate mai are statornicul meu prieten, Lucian Avramescu! Şi, ceea ce este cel mai rău, ruşinos de multă dreptate…

Scrie, aşadar, poetul cel nici până acum dedulcit la ritualul pervers al economiei de tarabă şi la efemeridele fiţoase care vor să dea cu tifla eternităţii că „bramburita noastră democraţie nu ne mai lasă răgaz pentru aducere aminte”.

Aşa este! Iată, s-au împlinit, în luna mai, trei ani de când Fănuş Neagu s-a mutat la ceruri şi nu ştiu câţi s-au învrednicit să îi mai pomenească numele. „S-a mutat” e doar un fel de a spune, fiindcă locul lui Fănuş Neagu a fost, este şi va rămâne aici, printre noi, printre generaţiile care cred şi încearcă, fiecare după puterile sale, să facă ceva pentru „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.

fanus-neagu-in-drum-spre-braila-1987

Fănuș Neagu în drum spre Brăila, 1987

Cu siguranţă, alţii sunt cei ce sunt chemaţi să facă o analiză a operei sale literare şi să îi reconfirme, la fiecare nouă lectură, locul în patrimoniul nostru spiritual. De aceea, în ceea ce mă priveşte, voi încerca să scriu câteva modeste slove despre o capodoperă a geniului creator unic şi inimitabil al lui Fănuş Neagu: Nea Fănuş! Personaj de epocă şi veritabil om al vremii sale!

Fără doar şi poate, cine a avut şansa astrală de a-l fi întâlnit pe Nea Fănuş este, cu adevărat, un om care nu a trăit degeaba! L-am întâlnit întâia oară pe Nea Fănuş cam pe la jumătatea anilor ’70 ai veacului nu demult încheiat. Mă aflam şi eu, alături de alţi câţiva colegi din redacţia „Scânteii tineretului” – Adrian Vasilescu, Horia Alexandrescu, iar, după aceea, Laurenţiu Olan, Corneliu Ostahie şi Mihai Milca – într-un birou de la etajul III din corpul B al Casei Scânteii. Birou în care, prin nu ştiu ce potriveală, se aflau laolaltă şi secţia Propagandă şi secţia Sport ale cotidianului de tineret. Nea Fănuş venea în birou măcar o dată pe săptămână şi, fireşte, nu ne căuta pe noi, cei de la propagandă, ci direct pe Vasile Căbulea, cronicarul sportiv al redacţiei. Vechiul său fost coleg de la Școala de literatură, pe care îl şi alinta cu nişte duioase vorbe-n dungă, ca de pildă „cea mai frumoasă babă din generaţia mea” sau, mai des, „clarvăzătorul Căbulea”, aluzie directă a multele dioptrii pe care le aveau ochelarii lui Vasile. Ca să nu vină cu mâna goală, aşa cum îi plăcea să ne spună, Nea Fănuş îl aducea pe Titi (Constantin) Teaşcă, zis Piticul, celebrul antrenor de fotbal al timpului. Câteodată, ne trecea pragul şi Cornel Dinu, de la Naţionala de fotbal, zis şi Procurorul, care avea o rubrică săptămânală şi, pe deasupra, era şi finul de căsătorie al lui Nea Fănuş. Care, la rândul său, şi tot ca să nu vină cu mâna goală, îl convoca pe hâtrul nostru secretar de redacţie Dan Dumitrescu. Aşa încât ce urma, nici că este greu de bănuit. Regal de istorisiri, de vorbe cu tâlc, de bancuri şi de cimilituri „cu cheie”.

fanus-neagu-cronicar sportiv

Vena, aşadar, Nea Fănuş (cu sau fără Titi Teaşcă sau Cornel Dinu), se aşeza în fotoliul din centru birouluI şi, stimulat de aromele palincii pe care moţul Căbulea o ţinea bine dosită de ochii şi, mai ales, de gâtlejurile co-militanţilor, se punea să-şi deşerte traista cu poveşti. Nu a fost, atunci, nimic de mirare pentru ca, de vreme ce tot coabitam în aceeaşi odaie, nouă, celor de la secţiile de propagandă, respectiv de sport, să ni se dea şi un nume. Nume pe care, bineînţeles, ni l-a scornit tot Nea Fănuş: „Secţia capul şi picioarele”. Şi aşa a rămas!

Din istoria vie a „Scânteii tineretului” ştiam că, mai în urmă cu nişte ani, Nea Fănuş fusesemari scriitori fanus neagu chiar redactor al ziarului, dimpreună cu mai multe nume consacrate ale literaturii române, Ion (Guţă) Băieşu sau Radu Cosaşu fiind două dintre cele mai cunoscute. De aceea, vizitele sale nu prea erau lucru de mirare, ci mai degrabă nişte vizite lejere, cu şuete piperate şi cu ironii de primă clasă.

De obicei vizitele lui nea Fănuş se produceau fie lunea, când îşi aducea „cronicile afurisite” la „România literară”, fie joia când hebdomadarul Uniunii Scriitorilor ieşea de sub tipar. Aşa încât noi, cei de la „Secţia capul şi picioarele” fie că ascultam textele în avanpremieră (luni), fie că ne delectam cu ele de îndată ce ele ieşeau din rotativa Casei Scânteii. Operaţiune nu lipsită de şarm şi de delicii aparte de vreme ce, fiind cu adevărat nişte cronici afurisite, acestea intrau în malaxorul cenzurii de unde ieşeau pe alocuri uşor… asezonate din punct de vedere politico-ideologic. Dar nu prea mult şi nici prin părţile lor esenţiale. După ce, prin 1975 sau 1977, Ceauşescu a desfiinţat Cenzura ca instituţie (pardon Direcţia Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al R. S. România, sâc!) şi a introdus… autocenzura, lucrurile au intrat pe un făgaş mai scurt. Nea Fănuş venea direct cu pasajele cenzurate şi îşi vărsa năduful între noi. „Băi, l-am auzit suduind odată cu mult foc, noi suntem ţara bacşişurilor. Dă-i tu, lui Ceauşescu, un pachet de Kent şi să vezi că îl ia.”

portarul necula raducanu zis tamango

Rică Răducanu

Dar, de departe, cea mai tare poveste din astea „cu vorbă-n dungă” şi trimiteri „sus de tot, adică la cabinetele I şi II”, de ţi se făcea părul măciucă, a scris-o Nea Fănuş atunci când Rică Răducanu a plecat de la Rapid la Sportul studenţesc fiind admis, dacă nu mă înşeală memoria, la o facultate din cadrul ASE (parcă ISE i se spunea la vremea aceea). Ţin minte ca acum vitriolantul fragment din cronică şi care, mare minune, a apărut întocmai aşa cum a fost scrisă de Nea Fănuş pe ultima pagină a „României literare”: „După Ştefan Bănică, Răducanu e cea mai neagră dovadă că în cartierul nostru (cartierul Giuleşti, bineînţeles!, n.n.) s-a mai născut un intelectual. În fiecare dimineaţă, Tamango (porecla la modă a Ricanului, n.n.) poate fi văzut urcând în pas voios calea care duce la Căminul Cotroceni, fosta casă a invalizilor.(Este vorba de aşa numitul Cămin studenţesc 303, n.n.) «Ce-ai făcut, Ricane – l-am întrebat –, de ce ne-ai părăsit?» «Nu mai puteam, domnule – mi-a răspuns gânditorul – fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu fără doctorat şi mă arăta lumea cu deștiul.»”

rica raducanu ovidiu ioanitoaia stefan banica

Rică Răducanu, Ovidiu Ioanițoaia, Ștefan Bănică

Nu contest, unui mai tânăr cetitor, care nu cunoaşte vremile trecute decât din cele povestite, dar şi acelea mult schimbate şi chiar amputate convenabil pentru motive asupra cărora nu vreau acum să mai zăbovesc, asemenea istorisiri nu sunt mare ispravă. Totuşi, revenind numai la cea evocată mai înainte, şi pentru o mai corectă înţelegere a isprăvii, voi mai spune doar că această „Cronică afurisită” a lui Nea Fănuş a fost scrisă şi tipărită în perioada în care „tovarăşa academician doctor inginer” era din ce în ce mai copleşită de titluri şi medalii româneşti şi străine. Citiţi, vă rog, dumneavoastră, pasajul „nu mai puteam, domnule, fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu şi mă arăta lumea cu deştiul”, raportaţi-l la actualitate şi… vedeţi ce vă iese!

Ar fi, toate acestea, doar câteva motive ca şi eu să susţin ideea atât de generoasă a dorului de Nea Fănuş, care dă suflet admirabilei poeme în proză pe care i-a închinat-o Uriaşului Blond prietenul şi colegul meu de gazetărie, Lucian Avramescu.

amintiri despre fanus neaguÎntr- un singur loc mă despart de „fratele Lucică”, adică acolo unde scrie că, astăzi, Nea Fănuş „a rămas închis între cărţi şi, dimpreună cărţile sale, în zilele noastre, în uitare.”

Nu cred şi nu voi crede asta! Dimpotrivă, aveam nevoie de cronicile lui Nea Fănuş, aşa afurisite cum sunt şi au rămas ele, dar nu numai pentru fotbalul nostru, ci, al dracului de mult, pentru toate meciurile anodine si mai ales pentru partidele trucate pe care unii se fac a le juca, inclusiv cu ajutorul arbitrilor morali şi instituţionali dintre care mulţi ar merita nu doar cartonaşul galben, ci direct eliminarea din teren. Şi nu o eliminare pe o etapă-două sau cinci, ci categoric din viaţa civic-competiţională.

Chiar dacă – mai bine spus, tocmai pentru că – vorba lui Nea Fănuş: „Dă-i tu lui… un pachet de Kent și să vezi că îl ia” a suferit nişte revizuiri, pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale. Sau, poate, tocmai de aceea!…

Şerban Cionoff 

Carol Roman, acel gazetar care a crezut și crede în ceva…

Carol-Roman-Debut-in-ceata-coperta

cronica de carteEra, la vremea când (cum vreo cinci decenii în urmă) m-am încumetat şi eu să fac primii paşi în gazetărie, bunul obicei ca, înainte de a bate la uşa publicaţiei la care vroiai să scrii, să citeşti din scoarţă în scoarţă mai multe numere la rând, aşa încât nu doar titluiri-şablon sau sloganuri îndelung repetate îţi rămâneau în minte, ci, mai ales, nişte semnături care desemnau personaje pe care, odată ajuns în redacţie, trebuia neapărat să le cunoşti. Astăzi, desigur, treaba asta nu se mai poartă, iar dacă, totuşi, se mai poartă, pe ici pe acolo, se face mai degrabă cu ţâfna ifosată a lui „Ok! ia să le arăt eu la fosilele astea cum se scrie «super-cool»”.

Aşa s-a întâmplat şi atunci când, prin 1967, am luat eu calea „Scânteii tineretului”. Odată ajuns aici, m-am dus aţă (vorba olteanului) la secţia de Morală-reportaj. Ce-i drept, nu m-am dus chiar de capul meu, ci bine îndrumat de prietenul mai vârstnic Ion Victor Bibicioiu, care îi ştia bine pe Vartan Arachelian, pe Vasile Răvescu şi pe Ştefan Gănescu, trei dintre numele pe care le întâlneam cel mai des în reportajele vii şi spumoase despre realitatea străzii. Drept pentru care gazda, Vartan Archelian, nu numai că mi-a citit compunerea cu care venisem înarmat dar, după ce a dat-o la secţia Dactilo cu indicaţia precisă „vă rog să fie bătută cât mai rapid”, m-a luat de mână şi m-a dus – tot aţă, fireşte! –, la bufetul redacţiei. Unde printre primii pe care a ţinut să mi-i arate a fost un bărbat cu ochelari, potrivit de statură, despre care mi-a spus că este Carol Roman, un ziarist de mâna întâi de la secţia externă a ziarului. De fapt, era un „fost ziarist de la secţia externă”, pentru că acesta plecase din redacţie dar prezenţa sa era printre colegi era de nedezminţit. Cum, bineînţeles că citiesm şi eu, în timp, articole iscălite de Carol Roman nu am putut decât să fiu bucuros atunci când i-am fost prezentat. Aşa a început relaţia de constantă prețuire şi încredere între Carol Roman şi subsemnatul, relaţie în temeiul căreia şi aştern, aici, câteva gânduri iscate de lectura celei mai noi cărţi dintre cele cu care Carol Roman şi-a asigurat nu doar un raft select de bibliotecă, dar mai cu seamă un public al său. Adică un public fidel, care îl caută pentru scrisul său frumos –  şi când spun „ scrisul său frumos”, am mai multe temeiuri.

carol roman

Carol Roman

Primul temei, pe care, de fapt, ni-l certifică şi nouă sa carte, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. Debut în ceaţă (Editura Balcanii și Europa, 2014) este curajul de a scrie despre o anume perioadă din istoria presei româneşti şi a României moderne. Şi de a nu face asta neapărat în tuşe negre şi numai cu un ton resentimentar, vindicativ. Cititorul a înţeles, desigur, că este vorba despre perioada neagră a începutului anilor ’50, când elita intelectuală şi politică a României era supusă unor dramatice tentative de distrugere nu doar morală ci de-a dreptul psihologică şi fizică. Nu a scăpat acestei cavalcade a stihiilor răului nici presa, aşa încât atunci când corifeii condeiului românesc luau calea temniţelor iar alţii, puţini, pe cea a exilului, a fost nevoie ca paginile de ziar să fie scrise de către alţii. Aici intervine, cred eu, nevoia unei distincţii clare şi categorice între cei care, foarte tineri fiind, redactau „cu bună credinţă , fiecare pe măsura lui”, cotidianul tineretului –  despre care, simplu şi meritat, Carol Roman spune: „Acei oameni credeau în ceva…” – şi cei care, din exces sluganic de zel sau din alte considerente umorale şi degradante nu erau decât nişte satrapi şi vânzători de neadevăruri. Nişte „manipulatori”, cum le zicem noi, azi. De aici, tâlcul titlul cărţii: Debut în ceaţă.

Şi tot de aici se naşte şi frumoasa ei tensiune ideatică, iar cititorul, în primul rând cititorul tânăr, va şti cu siguranţă să aleagă între „ce e viu şi ce e mort” în acea perioadă din istoria „Scânteii tineretului” pe care a trăit-o, intens şi sincer, Carol Roman şi despre care tot Carol Roman scrie acum. Adăugând, astfel, pagini alese unor alte volume de evocări şi portrete despre anii petrecuţi în această redacţie de excepţie, cum ar fi cele semnate de Nicolae Dan Fruntelată sau Ovidiu Marian.

Aşa se şi explică de ce pagina de carte conţine amintiri de o rară putere emoţională despre colegii săi de generaţie: Ion Brad, Teodor Mazilu, Emil Mandric, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Vasile Ranga, Lucian Rolea şi, bineîneţeles, Nicolae Labiş, „buzduganul unei generaţii”, aşa după cum a fost numit pe drept cuvânt poetul Luptei cu inerţia. După cum nu sunt uitaţi nici cei care, având „funcţii de răspundere” mai mari sau mai mici, i-au ajutat şi susţinut pe mai tinerii gazetari, printre numele cele mai des evocate cu sinceră recunoştinţă de către Carol Roman fiind Fred Mahler, Ion Mihăileanu şi (chiar!) Virgil Trofin, la acea vreme prim- secretar al UTM-ului.

Sunt istorisite întâmplări care, citite cu ochiul minţii şi al sufletului, pot spune multe despre cum se făcea pe atunci gazetăria şi despre cum reuşeau cei mai pricepuţi să se strecoare printre furcile caudine ale dogmatismului ideologic şi ale inculturii agresive. Iată-l, de pildă, pe Ion Băieşu, pe post de reporter frenetic, scriind adevărul-adevărat despre un satrap politic şi impostor sadea, adică un fost practicat declarat al hortysmului convertit în „inchizitor comunist” fără mamă, fără tată. Lucru despre care Ion (Guţă) Băieşu nu a povestit, după câte ştiu eu, şi pe care nici faimoasa lui rubrică „De la om la om” nu îl prea arăta a fi fiind el, Ion Băieşu, aşa de tare combatant. Rubrica „De la om la om” fiind şi cea de unde a pornit, Carol Roman ne-o spune acum pentru prima oară, şi ideea faimosului serial de televiziune despre Tanţa şi Costel, adică de la scrisoarea unei tinere cititoare de loc din Medgidia. Că serialul a avut un succes enorm, ăsta este un lucru de-acum bine ştiut, dar trebuie spus că un merit excepţional a revenit şi celor doi mari actori, Coca Andronescu şi Octavian Cotescu, aceia care au dat savoarea terbilă a poveştilor despre „Iubirea e un lucru foarte mare”. Fapt care l-a şi făcut pe Nea Fănuş Neagu să îi spună, verde-n faţă, autorului: „Mă, tu de-acum înainte poţi să scrii şi Hamlet, că lumea pe stradă tot pentru Tanţa şi Costel o să te salute!”

Nu aş vrea să se înţeleagă de-aici că avem în cartea lui Carol Roman doar o suită de balade şi idile; dimpotrivă, când citit despre caznele sufleteşti la care a fost supus rebelul neîmpăcat, Radu Cosaşu sau despre linşajul politic al profesorului Egon Weigl, un eminent pedagog devenit „proscrisul” pentru că avusese cutezanţa să se îndoiască de supremaţia universală a celor edictate de către „Komsomol”, atunci vom înţelege mai corect şi mai bine perioada. Aşa după cum vom înţelege şi sensul real al limitatei dar realei perioade de deschidere de după 1965, pe care, definitiv, aveau să o facă una cu pământul funestele Teze din iulie 1971.

Nu aş putea încheia aceste notaţii despre cartea lui Carol Roman fără a face măcar o sumară trimitere la portretele unor magiştri ai spiritualităţii româneşti pe care autorul a avut şansa de a-i cunoaşte şi norocul de a colabora: Tudor Arghezi, G. Călinescu, Victor Eftimiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Zaharia Stancu, Ion Popescu-Gopo sau Neagu Rădulescu sunt doar câteva nume care îmi vin acum în minte dar, cu siguranţă, cititorul va descoperi alte şi alte asemenea întâlniri memorabile.

În finalul cărţii, Carol Roman face o promisiune şi anume că va scrie ceva aparte despre perioada ce a urmat plecării sale de la „Scânteia tineretului”, perioadă în care el a rămas un statornic, fidel colaborator al ziarului care l-a consacrat. Şi cum titlul recidivei editoriale este ispititor foc, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. În balansul amintirilor…, aştept ca autorul să îşi onoreze promisiunea, promiţând, la rândul meu, să fiu primul care să scrie despre cartea sa. Asta fireşte, cu condiţia să nu îmi fure cineva… startul!

Şerban Cionoff

Un gest boieresc al unui tovarăș

amintiri serban cionoff valter roman

amintiriNu mică mi-a fost mirarea atunci când, pe un ton marţial şi fără replică, Irina, secretara redactorului-şef al „Scânteii tineretului”, m-a anunţat:

– Coboară imediat la tovarăşul Valter Roman!

La acea vreme, parcă prin 1977, Valter Roman era directorul Editurii Politice (a CC al PCR!), al cărei sediu se afla în „Casa Scânteii”, corpul B, la etajul I, redacţia noastră fiind la etajul III al aceluiaşi corp al clădirii.

Motivul invitaţiei (că să îi spun aşa) era foarte simplu: în ediţia din acea zi a gazetei publicasem o recenzie la o carte a profesorului univ. dr. Valter Roman despre revoluţia tehnico-ştiinţifică – aceasta fiind, de altfel, domeniul său predilect de cercetare –, în care făceam şi o referire la cartea lui Zbigniew Brzezinski, Revoluţia tehnotronică. Carte în care câteva dintre cărţile lui Valter Roman erau citate şi apreciate. La acea vreme, Brzezinski era consilier de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, dacă nu chiar fusese numit secretar de stat al SUA. Despre cartea sa îmi vorbise profesorul Ioan Ceterchi, pe atunci preşedintele Consiliului Legislativ, cu ocazia unui interviu pe care am avut plăcerea să îl realizez cu domnia sa. Mai mult, profesorul Ceterchi a binevoit să îmi împrumute pentru câteva zile cartea, ediţia în limba franceză, aşa încât am putut-o citi în linişte.

În ceea ce îl priveşte, profesorul Valter Roman a fost de o desăvârşită amabilitate, arătându-se bucuros de recenzie. Desigur, nu a ezitat să mă întrebe de unde şi până unde am adus vorba de cartea lui Brzezinski. Într-un final, m-a invitat ca, dacă mă interesează (asta-i bună?!) să vin spre a citi cărţi din biblioteca editurii, mai precis de la aşa numitul „fond documentar”, acolo unde se aflau, sub cheie, titluri de marcă ale literaturii politologice occidentale.

Bucuros nevoie mare, m-am dus să mă laud şefului meu direct, A. I. Zăinescu (Conu’ Alecu), redactor şef adjunct al gazetei. Nici una, nici două, acesta a decretat:

– Vreau urgent un articol de la profesorul Valter Roman!

Drept pentru care, a doua zi, la prima oră, m-am înfiinţat la cabinetul profesorului cu rugămintea să binevoiască etc., etc., etc.

Şi de data asta, profesorul a fost de o desăvârşită amabilitate, avea, chiar, un text abia dactilografiat, dar pe care nu apucase încă să îl recitească. Puteam să ratez o asemenea ocazie? Fireşte că nu! Aşa că m-am oferit să confrunt dactilograma cu manuscrisul, iar după aceea, să îl prezint autorului spre a-i da aprobarea pentru a merge la tipar.

Cum mari probleme de corectură nu au fost, textul era gata în mai puţin de o jumătate de ceas, aşa că, imediat, Conu’ Alecu a decretat:

– Intră „la zi”!

Uşor de zis dar mai greu de făcut, fiindcă între timp, profesorul Valter Roman plecase iar o altă posibilitate de a-l contacta nu aveam la îndemână.

Intreprid nevoie mare, Conu’ Alecu a decis să îi plătim autorului drepturile de autor, conform încadrării 3 C: 331 lei în mână, ceea ce în condiţiile sporului de personalitate însemna fix 331 lei x 3=993 lei!

casa scinteii

Casa Scînteii în anii ’70

A doua zi, am dus la cabinetul profesorului câteva exemplare de ziar şi, fireşte, în plic, drepturile de autor.

Nu a trecut prea mult şi m-am trezit cheimat la „tovarăşul profesor”! Dar, de unde până atunci secretara sa era numai zâmbet şi miere, de data asta afişa o mină rău prevestitoare.

– Să ştiţi că este foarte supărat pe dumneavoastră ….

Te cred şi eu! Când am intrat, profesorul era în picioare, cu ziarul deschis şi roşu la faţă.

– Tinere tovarăş, cum ai putut să faci aşa ceva? Tocmai dumneata, căruia ţi-am arătat simpatie şi încredere?

Am dat să bâigui ceva explicaţii, cum că textul era foarte bun, că nu aveam ce modificări să ceară redacţia şi câte şi mai câte…

Pe măsură ce mă pierdeam în scuze şi în justificări, profesorul dădea semne că i-ar mai fi trecut din supărare.

În final, a venit spre mine, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus:

– Citesc în ochii dumnitale că îţi pare rău de ceea ce ai făcut.

Şi a continuat tot pe un ton calm şi cald:

– Îmi promiţi că nu se va mai repeta greşeala asta?

Cum, Doamne iartă-mă, să nu promit? Am promis!

Atunci, Valter Roman a deschis seiful, a scos de-acolo plicul cu bani şi mi l-a întins:

– Asta e munca dumnitale, te rog să iei banii.

Când am ajuns în redacţie, Conu’ Alecu stătea pe jar. Bănuia că a ieşit ceva dandana şi dorea neapărat să afle cum stă treaba. Ca să îl mai fierb niţel, i-am spus cu voce stinsă şi gravă:

– Tovarăşul profesor Valter Roman a refuzat să ia banii. Uitaţi aici plicul cu toţi cei 993 de lei.

– ???

– Da, mi i-a dat înapoi, a spus că asta este munca mea.

Conu’ Alecu a sărit de trei stânjeni în sus:

– Cum adică e munca ta? Dar eu nu exist? Cine a citit textul, cine i-a dat „Bun de tipar” şi l-a trimis la publicare?

După care, cu un gest mai mult decât hotărât, şi-a luat haina din cuier şi… Hanul Prahova a scris pe noi! Iar ca să fie masa bogată, i-am mai cooptat pe Pavel Perfil şi pe alţi băieţi de nădejde…

restaurant epoca bucuresti

Am stat, acolo, câteva ceasuri bune până să lichidăm toată suma, fiindcă, deh, 993 de lei nu erau de ici de acolo. Din când în când, Conu’ Alecu mă punea să sun la redacţie şi să repet lozinca:

– Mai întârziem puţin, suntem invitaţii tovarăşului Valter Roman la Hanul Prahova, iar tovarăşul profesor ne mai reţine.

Bineînţeles că niciodată nu i-am povestit profesorului Valter Roman tărăşenia, dar asta este, de-acum, cu totul altceva…

Şerban Cionoff

Pavel Perfil, o viață în serpentine

pavel perfil

amintiriNici nu am intrat bine în noul an că, iată!, Doamna cu Coasa a venit să lovească, încă o dată. Şi nu a ales pe oricine, ci pe Pavel Perfil, pe Pafka, lipoveanul cu inimă de aur şi cu un rar har al cuvântului. Cu Pafka tributul pe care îl plătim lumii umbrelor noi, cei a căror tinereţe s a legat de fascinanta şi nedezminţita noastră citadelă de boemă numită (strict administrativ) redacţia ziarului „Scânteia tineretului”, se încarcă tot mai dureros: Mihai Ungheanu, Aurel Perva, Ion Strugariu, Alexandru Stroe, C. R. Constantinescu, Nae Militaru, C. Stan, Laurenţiu Olan, Ileana Podoleanu, Cristina Balint, Nicolae Ghelase, George Ecliserescu, Dragomir Magdin – binecuvântată fie-le, în veci amintirea! – sunt nume cu care generaţia mea a scris şi a iscălit, cu binele şi cu mai puţin binele faptelor noastre, o pagină de gazetărie adevărată pe care numai nişte viteji de după război o pot expedia prin câteva clişee ce se vor sentinţe. Scrisul lui Pavel Perfil este, el însuşi, dovada că, dincolo de toate relele ce sunt legate de acele timpuri şi aşezări de lucruri, talentul autentic răzbate şi rămâne.

Cu Pafka m-am întâlnit pentru prima oară (se putea altfel?) în cafeneaua „Albina”, vis-à-vis de serban cionoffArhitectură, una dintre acele splendide academii ale voioasei, liberei cugetări din neuitata vreme a boemei studenţeşti din anii ’65–’71, alături de „Tosca”, „Katanga”, „Turist”, „Tomis” ori „Tic Tac” şi, fără doar şi poate, de „Pisica epileptică”, locantă aflată în spatele Facultăţii de Drept, aproape de Calea Plevnei, pe care, probabil foarte curând, o vor rade buldozerele pentru viitorul bulevard ce va lega Piaţa Victoriei de Palatul Parlamentului. Descindea din Mahmudia, tărâmul tainic al Deltei şi poate de aceea paşii l-au purtat direct către Uriaşul Blond, Nenea Fănuş Neagu, el însuşi născut în Ţinutul Chirei Chiralina. Nea Fănuş a fost cel care i-a cetit prima oară slovele şi tot Nea Fănuş i-a dat, lui Pafka, cuvântul de trecere către slova tipărită, la „Amfiteatru” (seria Ion Băieşu) şi la „Luceafărul”.

Dar, anii cei mai mulţi şi mai plini de întîmplări de neuitat i-am petrecut cu Pafka în redacţia „Scânteii tineretului”, el – la secţia industrie, eu – la propagandă. Avantaj eu!, fiindcă sălăşluind în acelaşi birou cu secţia sport a gazetei, ne a fost dat marele privilegiu de a primi, cel puţin o dată pe săptămână, vizitele lui Nea Fănuş, cel care ne-a şi botezat: „secţia propagandă şi sport, egal secţia capul şi picioarele”.

fanus neaguÎn istoria nescrisă a presei acelor ani şi, desigur, a boemei sale aferente, numele lui Pafka Perfil trebuie, neapărat!, scris cu litere mari şi apăsate! Fiindcă, uriaşul şi blajinul lipovean a fost şi va rămâne, pe rând sau laolaltă, autorul şi eroul unor întâmplări de un haz neasemuit. Fiecare, în felul ei şi toate la un loc, nevinovate şi spumoase bobârnace directe către anumite Feţe grele ale prostiei cu ştaif şi ale suficienţei agresive care dominau cam multe paliere ale puternicilor vremii.

O asemenea ispravă o aflu chiar în aceste zile pe pagina unui distins scriitor, deşi trebuie să spun că este doar o variantă… apocrifă a istorisirii. În realitate, lucrurile au stat cam aşa: pe la începutul anului 1975, Pafka este trimis „pe teren” la Teleorman. După o riguroasă documentare – pentru un articol, neapărat, critic! –, urmată de o copioasă masă tovărăşească pe măsură, Pafka şi-a adus aminte că este de serviciu, cap limpede, la ediţia la zi a ziarului. Uşor de zis, greu de făcut, fie şi pentru „amănuntul” că starea euforică avansată în care Pafka se afla nu îi permitea să folosească serviciile CFR-ului. Până la urmă, s-a găsit soluţia, a fost trimis spre Capitala scumpei noastre patrii cu… un excavator!

O dată ajuns la „Casa Scânteii”, Pafka şi-a dat seama că datorită pasului său uşor legănat spre foarte ezitant îi va fi foarte greu să intre pe poarta corpului B al citadelei presei de partid. S-a urcat, atunci, în bena excavatorului, plus paporniţa cu merinde şi cu udătură cu care fusese cadorisit, arărându-i şoferului o anume fereastră de la etajul III. Care fereastră era fix cea de la cabinetul lui E. F., redactorul şef al ziarului, un om inteligent, dar, din păcate, obtuz, rigid. Lesne de înţeles mirarea (ca să nu spun altfel) insului când s-a trezit cu Pafka subit catapultat în birou. Care Pafka, în timp ce îşi culegea de pe podele merindele risipite, raporta solemn: „Să trăiţi, şefu’! Am venit la cap limpede!”

Până în zori a făcut naveta E. F. între biroul său şi camera de protocol unde Pafka fusese condus spre a se reface. A urmat, a doua zi, o şedinţă de analiză a muncii, care spre satisfacţia cvasi-generalizată nu s-a soldat cu nicio sancţiune, întrucât şeful nostru direct, poetul A.I. Zăinescu (Conu Alecu) a edictat: „Pafka a cedat nervos, din cauza dificultăţii subiectului documentării!”

Poate câtuşi de puţin întâmplător, de numele lui Conu Alecu se leagă multe dintre isprăvile găştii noastre de boemi, el fiind, prin calitatea sa de redactor şef al ziarului şi de şef direct al celor mai mulţi dintre noi, proteguitorul „din umbră” al acestor giumbuşlucării. Într-o duminică, trebuia, musai, să facem nişte planuri de muncă pentru „sus”, adică pentru secţia de presă a C.C. al P.C.R. De prisos să spun că mai nimeni nu avea chef de aşa ceva, cu atât mai puţin Conu Alecu. Drept pentru care ne-a adunat în birou, a pus pe masă portretul „Tovarăşului” şi a tunat: „Mi-e ruşine să mă uit în ochii secretarului general al partidului.” Văzând stupoarea ce se citea pe feţele noastre, a continuat în crescendo teatral: „Cum să îi răspund tovarăşului Nicolae Ceauşescu dacă mă întreabă cum justific diferenţa de salarii dintre mine şi voi decât că sunt singurul vostru cititor la câte lozinci tâmpite scrieţi?”

Aflat undeva, spre capătul mesei, Pafka a scâncit: „Şefu’, daţi-ne, mie şi lui Cionoff, diferenţa aia, că pe urmă mergem noi cu ea la Hanul Prahova, o transformăm în votcă şi vă scăpăm de complexe.” De prisos să mai spun că s-a ales praful şi de şedinţă şi de planurile de muncă!…

casa scinteii

Casa Presei (fostă Casa Scînteii)

Multe, foarte multe ar mai fi istorisirile în care Pafka este erou de năzdrăvănii şi trebuie să spun că (şi) pierderea sa este un motiv în plus să isprăvesc mai repede volumul de amintiri din şi despre boema anilor ’65–’90.

Sincer vorbind, nu ştiu ce încheiere să dau acestor cernite rânduri, drept pentru care aleg acest tulburător mesaj cu care prietenul meu, Ştefan Mitroi, a răspuns veştii despre moartea lui Pafka: „Doamne, ce ai de gând? De ce ne împuţinezi atât de repede şi în chip atât de nemilos? Răspunde? De ce?”

Acum, după o viaţă petrecută „între serpentine”, aşa cum spune şi titlul uneia dintre cărţile sale, Pavel Perfil s-a dus să se odihnească puţin. Şi poate că, acum, îl întreabă pe Nea Fănuş: „Dar pe aia, când l-am bătut în redacţie pe şeful meu de secţie, cam nătântot şef, ţi-am povestit-o?”…

Șerban Cionoff

„Literatorul”, ianuarie–februarie 2013