De la figurativ la non-figurativ

Galeria Elite Prof Art din București a găzduit în perioada 28 iunie–7 iulie 2012 expoziția de pictură Andreea Gheorghiu – Cristina Tămaș, intitulată Dincolo de cuvinte. Titlul ar trimite la intenția celor două artiste de a propune spații plastice desprinse de determinarea, să zicem, conceptuală sau, mai degrabă, rigid-conceptuală (o temă, un motiv care pot avea în spate o „poveste”), de posibilitatea de a verbaliza ceea ce de fapt nu trebuie tradus în cuvinte. Pe de altă parte, poate că și calea de la figurativ la non-figurativ pe care această expoziție l-a propus într-o formulă aparte, a contribuit la acest titlu generic.

Cu stiluri, modalități de abordare și tehnici diferite, lucrările celor două artiste au certă individualitate. Personalități artistice puternice, distincte s-au reunit în spațiul elegant al Galeriei din Cotroceni. Dar, dincolo de ceea ce se poate spune, inevitabil în cuvinte, despre universul plastic al fiecăreia, prin selecția lucrărilor și prin felul în care a fost organizată expoziția, se poate observa de îndată un raport de complementaritate. Drumul de la figurativ la non-figurativ, tratarea formei prin stilizarea detaliilor până la esențializare sau, dimpotrivă, dispariția formei, coloristica bogată lângă specularea reflexelor pe care le poate crea o singură culoare sunt doar câteva dintre elementele care susțin ideea de complementaritate. Este unul dintre motivele care mă fac să cred că alăturarea celor două pictorițe în aceeași expoziție a fost o alegere inspirată.

Acordurile cromatice puternice, de multe ori îndrăznețe, apropiindu-se uneori de viziunea expresionistă, predomină în lucrările Andreei Gheorghiu (acrilice pe pânză, ulei pe lemn): flori, peisaje, portrete, compoziții tematice etc. Teme și motive consacrate, cu o lungă istorie, sunt abordate dintr-un unghi personal, eliberat de influențe, liber și ușor abstractizat, ca în Amurg violet, Veneția, Köln. În prima, formele consacrate ale peisajului venețian se estompează până la a rămâne doar sugestii sau reflexe cromatice, dar chiar și lumina „amurgului violet” s-a desprins de orice urmă de melancolie, de lunga serie de imagini picturale pe această temă, care revine automat în mintea privitorului, ca reminiscență livrescă. Cealaltă Veneție se impune prin unghiul folosit, într-o coloristică relativ diferită: de sub arcul unui pod se vede reflexul în apă al unui palat venețian, impresia fiind că privim imaginea formată pe retină, mirajul care convoacă imaginația. În general, pictura Andreei Gheorghiu are forță și deschidere spre speculația abstractă, care de fapt conduce la un fel de reconstruire a universului imaginar.

Andreea Gheorghiu, Bărci la Ayvalik

Ca temă, Bărci la Ayvalik amintește de marii maeștri ai picturii românești, care au pictat marine (Dărăscu, de exemplu), dar are evident un mod de tratare și expresie originale, atât din punct de vedere compozițional, cât și cromatic. Lumina spațiului mediteranean la care peisajul Andreei Gheorghiu face aici trimitere este mai degrabă o invitație la reflecție, într-o atmosferă de liniște ușor stranie, decât un răsfăț solar. Apus de floare nu este doar un joc de cuvinte: floarea-soarelui a devenit, contrar poate așteptărilor noastre, o imagine a stingerii treptate, în tonuri de galben și roșu care, deși conservă încă lumina și căldura, vestesc curgerea ireversibilă. Remarcabile sunt și portretele Andreei Gheorghiu din această expoziție, portrete pe care le-aș numi tematice, fie că pornesc de la o idee, o stare sau o experiență cromatică: Lună albastră, Philippe, Pas de douleur sau Sidef, în care o culoare minerală dovedește a avea nebănuite resurse de expresivitate în ordine afectivă. Portretul intitulat Noaptea Sânzienelor sugerează caracterul magic al sărbătorii, prin privirea hipnotică a „personajului” portretizat.

Andreea Gheorghiu, Noaptea Sânzienelor

Unice prin tehnică sunt picturile în ulei pe interiorul scoarței pe copac (Opium, Sufletul copacului). Ideea de a picta pe interiorul scoarței, este cât se poate de ingenioasă – din câte știu, unicat. Nu-mi amintesc să mai fi văzut o experiență similară. Dar nu experimentul, dacă e un experiment (astăzi se poate face orice, după cum observăm pretutindeni) e cel care dă tonul aici, ci modul de realizare plastică a acestei idei îndrăznețe. (Fără conținut artistic real, experimentul nu e nimic.) Aceste două „picturi pe scoarță de copac” ale Andreei Gheorghiu se disting însă tocmai prin spațiul plastic creat surprinzător, un spațiu poate ușor misterios, care ar conduce eventual la ideea de palimpsest, dacă aceasta nu ar fi doar o impresie speculativă. Fibra care adăpostea altădată viața vegetală, secretul ei mut, în care prefacerile nu se lasă ușor de deslușit, dictează un spațiu compozițional cu geometrie aparte, înșelătoare. Dar tocmai în acest spațiu până la urmă bizar, ideile plastice dobândesc relief. Iată, ideea de narcoză, de halucinație sugerată de acești maci pe fond albastru, cu titlul Opium. Sau, în Sufletul copacului, fragmentul de scoarță, ivit grație hazardului în fața artistului, cu toate „accidentele” formei sale, ajunge să evoce întregul, arborele falnic de altădată. Dacă vreți, un fel de arheologie: dintr-o frântură se poate reconstitui imaginar unitatea pierdută.

Andreea Gheorghiu, Opium

Andreea Gheorghiu, Sufletul copacului

Și pentru că am vorbit de abstractizare, observ pasul făcut, cu bune rezultate, de Andreea Gheorghiu spre non-figurativ, într-un tablou foarte recent, care nu s-a aflat în expoziție, Ieșirea din sine, în care compoziția circulară ar putea avea semnificația „rostirii” metamorfozelor secrete ale imaginarului, surprinse de ochiul lăuntric.

În tehnică mixtă, folosind tridimensionalitatea, Cristina Tămaș stilizează în manieră proprie imagini, pornind de la peisaje, chipuri umane, obiecte, forme vegetale, devenite prilej de meditație plastică. Abstractizarea formei este, uneori, realizată cu măsură, atât cât trebuie pentru a sugera o idee sau o stare, ca în Păpușa balerină. În Ielele, Cosmos sau Camee, cu tonuri dominante de albastru și acorduri cromatice rafinate, imaginația plastică a Cristinei Tămaș, cu cât pornește de la o temă identificabilă, cu atât are, paradoxal, mai multă libertate. Din mitologia ielelor, pictorița nu reține neapărat accentele magice, folclorice, cu particularitățile lor specifice, cât latura misterioasă la modul general, cu impresia de apropiere și distanțare progresivă, totul tratat în nuanțe de verde, albastru și ocru auriu. Un verde marin, parcă, făcând să vibreze această „vegetație” imaginară. De altfel, constat că pictorița are o preferință specială pentru sugerarea vieții vegetale, secrete, chiar în forme abstracte, dar care păstrează încă un contur recognoscibil. Ca simbolistică, s-ar putea interpreta că dintr-o asemenea metamorfoză a vieții interioare se naște în fond, în imaginația artistului, cosmosul întreg.

În Camee, dimpotrivă, impresia de efigie devine suverană, cu nuanța suprapunerii straturilor minerale, subînțeleasă din tema tabloului. Desigur, pe lângă ideile pe care ele le valorifică, sugestiile mitologice, impresia ușor fantasmatică și tratarea personală, de la ansamblul compozițional la detaliu, individualitatea acestor tablouri este conferită de tehnica tridimensională: materiale diferite, combinaţii de materiale, mai exact, sunt aşternute pe pânză şi apoi colorate. Relieful realizat prin folosirea acestor materiale este de fapt o modalitate folosită ingenios, chiar surprinzător, pentru a potența jocul cromatic, alternanța fină de lumină și umbră pe care un volum sau altul o creează. Jocul volumelor se răsfrânge, uneori cu efecte neașteptate, cu dozaje fine de umbră colorată, ca în Marina reprodusă mai jos.

Cristina Tămaș, Marină

Pasul de la figurativ la non-figurativ se dovedește a fi adesea doar o chestiune de accent în lucrările Cristinei Tămaș. Exemple edificatoare în acest sens sunt seria de Domnișoare plimbându-se în parc (fără nici o concesie vreunei mode retro), Apus de soare?, Turnul singurătății mele, Ciupercă, Phoenix… din cenușă. Ultima, de mari dimensiuni, ar fi chiar o compoziție cu linii „clasice”, imaginea consacrată a păsării de foc reînviind din propria cenușă fiind însă tratată în planuri cromatice mari, cu contraste care conferă dinamica necesară.

Cristina Tămaș, Phoenix… din cenușă

Explozia cromatică din unele lucrări conduce la pulverizarea formei, dar impresia de spațialitate, de relief se păstrează, creând efectul dorit: Vulcan, un tablou de mici dimensiuni, dar care degajă o energie tulburătoare. Remarcabile prin coloristică, în game diferite, dar și prin felul în care este folosit spațiul plastic sunt, de asemenea, Insula fanteziei și Cocon.

Cristina Tămaș, Vulcan

Demne de apreciat sunt și desenele Cristinei Tămaș selectate în expoziția de la Galeria Elite Prof Art – și ele în tehnici diferite și chiar în stiluri diferite – dintre care aș remarca în mod special Credință. Călătoria mea, Pace interioară, De neuitat, Intrare.

Costin Tuchilă

Vernisajul expoziției „Dincolo de cuvinte” – Andreea Gheorghiu, Cristina Tămaș. Film de Daniel Ciobanu

 

Andreea Gheorghiu, Amurg violet

Andreea Gheorghiu, Veneția

Andreea Gheorghiu, Sidef

Andreea Gheorghiu, Apus de floare

Cristina Tămaș, Păpușa balerină

Cristina Tămaș, Ielele

Cristina Tămaș, Domnișoare plimbându-se în parc

Cristina Tămaș, Turnul singurătății mele

Cristina Tămaș, Credință. Călătoria mea

Vasile Grigore

Luni, 20 februarie 2012, în jurul orei 16.00 a încetat din viață la Spitalul Elias din București pictorul și colecționarul Vasile Grigore (n. 27 ianuarie 1935, București). Destinul a vrut ca ampla Expoziție aniversară Vasile Grigore, vernisată în 26 ianuarie 2012, la Galeria Dialog – Primăria Sectorului 2 București (str. Chiristigiilor nr. 11–13, Parcul Obor) să devină acum un OMAGIU adus marelui artist plecat spre orizonturile fără de sfârșit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Expoziția va rămâne deschisă până pe 7 martie 2012, putând fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00.

Pictor, desenator, profesor, pasionat colecționar de artă, Vasile Grigore a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” din București (1946–1953). La Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvit în 1959, i-a avut profesori pe Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Samuel Mützner și Ion Marșic. La doi ani de la absolvirea institutului, devine asistent, din 1966, lector la Facultatea de arte bucureșteană, apoi conferențiar, și profesor universitar (până în 2005). Debutează în anii studenției, participând la Expoziția anuală de stat în 1957. În 1961 primește Bursa „Frederic și Cecilia Cuțescu Storck”, acordată de Consiliul Popular al Capitalei. 1963 este anul primei expoziții personale, deschisă la Galeriile „Simeza” din București, prilej pentru Alexandru Ciucurencu de a-l recomanda călduros în Catalogul expoziției:

„Artă izvorâtă dintr-o inimă şi gândire sinceră şi dezinteresată, plină de bucurie, tinereţe şi dragoste de viaţă. O pictură expresivă, simplă şi clară. Un cântec al formei şi culorii născute printr-o inteligentă observaţie şi interpretare a vieţii. Pictură luminoasă, senină, de bun gust, frumos compusă şi bine pictată. Îţi face plăcere s-o priveşti. Pictura sa vădeşte personalitate şi se va impune.”

Această caracterizare și judecata de valoare exprimată aveau să se adeverească în timp. Pictura lui Vasile Grigore nu numai că s-a impus destul de repede în peisajul artelor frumoase românești; originalitatea artistului care pictează de la început folosind forme sintetice, uneori foarte simple, în tușe largi și acorduri cromatice puternice, cu reminiscențe fauviste, este neîndoielnică. Vasile Grigore nu seamănă cu nimeni în pictura românească, amprenta sa stilistică este personală, îl recunoști cu ușurință.

După cea dintâi personală, cele 31 de expoziții de autor s-au succedat într-un ritm constant, în medie la 1-2 ani (1963, 1965, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1973, 1974, 1975, 1978, 1979, 1982 ș.a.m.d.), în paralel cu participările la expoziții de grup din țară și din străinătate: 1963, 1967, 1969, 1970, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978, 1979, 1980, 1981, 1982, 1983, 1985 etc. – în România; 1965 –Budapesta; 1966 – Novi Sad, Zagreb, Belgrad, Londra; 1968 și 1984 – Franța; 1969 – Torino, Tel Aviv, Viena, Talin, Helsinki, Varșovia, Köln, Lüdenscheid, Beirut, Roma, Rijeka, Skopje; 1970 – Torino, India, Nepal; 1972 – Bamberg, Freiburg, Varșovia, Palma de Majorca; 1973 – Washington, Chicago, Minnesota, Atena, Bagdad, São Paulo, Montevideo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Caracas, Lima; 1974 – Québec, Glasgow, Atena, Phenian, Damasc, Alep, Teheran, Tunis, Cairo; 1975 – India, Pakistan, Portugalia; 1977 – Havana, Varșovia, Berlin, Copenhaga, Cairo, Lisabona; 1978 – Teheran, Praga, Ankara; 1979 – Sudan, Bratislava, Moscova; 1980 – Liège, Roma, Bari, Mantova, Perugia, Neapole; 1982 – Praga, Salzburg ș.a.

Vasile Grigore a făcut călătorii de studii în Italia și Franța. A fost distins cu numeroase premii, printre care: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici (1963), Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române pentru lucrarea Câmp cu flori în violet (1966), Premiul criticii acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Premiul Centrului Cultural „Caravaggio,” Italia (1983). În 2002 i-a fost acordat Ordinul „ Serviciul Credincios” în grad de cavaler iar în 2005 a fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti. Asociaţia Română pentru Patrimoniu i-a înmânat Diploma de excelenţă.

Vasile Grigore – scrie Octavian Barbosa în Dicționarul artiștilor români contemporani (București, Editura Meridiane, 1976) – „este un colorist care refuză disonanțele, deși tonalitățile sunt adesea contrastante. Difuziunea în lumină a tonului local le face aparent opozabile, astfel încât negrul și albul se solicită contrapunctic. Tonalitățile pure se îngemânează melodic, într-o ritmicitate continuă. Liniile apăsate ale unui desen infuzat în culoare, sparg fără să distrugă liniștea împăcată a tonalităților calde. Ele se înscriu în întinderea nedefinită a petelor de culoare, ca niște rapeluri directe la realitatea figurativă a lumii exterioare; culoarea se menține în permanență în perimetrul subiectiv al metaforei.”

Abordând temele tradiționale ale picturii (natură statică, portret, flori, nud, arlechin, chiar scena de gen tratată sintetic), dar și altele, mai puțin frecventate, în cadrul unui gen sau altul (cum este, de exemplu, o natură statică cu Stea de mare și clepsidră, 1976 sau Cupă, scoică și trandafiri, 1980), Vasile Grigore găsește mereu o expresie personală prin tratarea sintetică a formei obiectului, prin geometria care reține doar planurile mari ce permit o redescoperire proprie, o reimaginare a obiectului și valorificarea cromatică conform concepției personale. Firește, această tălmăcire poate avea și un conținut metaforic, dacă trebuie neapărat să-l căutăm. Scriind despre expoziția aniversară deschisă la Galeria Dialog, Iolanda Malamen remarca: „Vasile Grigore este un pasional nestăpânit, ce încarcă emoţional privitorul într-un mod direct şi complice. Lumea reală este pentru acest artist prolific, cu spiritul aflat într-o permanentă «alertă», un tărâm al minunilor şi al descoperirilor, un tărîm pe care îl subjugă cromatic şi-l transformă, cu uimitoare celeritate compoziţională şi cromatică, într-un adevăr armonic. Explozia de roşuri, galbenuri, verzuri sau alburile pure inundă hipnotic pânzele, solidarizîndu-le într-o naraţiune ce pare deşertică, uneori, prin fundalurile negre, inducînd o stare abisală. Stăpânind arta delicată a lirismului sugestiv şi geometria suprafeţelor, Vasile Grigore gesticulează evitând observaţia punctuală şi sporind misterul imaginar.” („Luceafărul de dimineață”, nr. 2/2012).

În albumul editat cu ocazia expoziției retrospective de la Sala Dalles, din aprilie 1985, Vasile Grigore, expoziție retrospectivă de pictură și desen, putem citi reflecții și profesiuni de credință ale artistului (Deschideri către frumusețe), un material foarte util pentru definirea esteticii sale, chiar a imaginarului său și pentru analiza critică a operei, din care citez selectiv:

„Atâta vreme cât omul va fi om, dincolo de suferinţă şi temeri, de greutăți și trecătoare mâhniri, va găsi forţa de a crea, de a da măsura nobleței lui. La temelia oricărei fapte mari stau faptele deschiderii către înălțimile frumuseții.

În artă trebuie să te fereşti de legi, de formule şi să cauţi să înţelegi cât mai repede ce este esenţial, atât în concepţie cât şi în exprimare. Să intuiești și să presimţi cea mai eficace modalitate ce te poate defini pe tine. Aceasta cere studiu, cercetare, contemplare, curaj, pasiune și multă, foarte multă muncă.

Gîndirea prin imagini ocupă aproape trei sferturi din forţa creatoare a omului. Educația prin imagine este esenţială. Memoria, fantezia, conceptul sunt produsul imaginii.

Desenul ca şi culoarea şi compoziţia nu se învaţă pe dinafară ca nişte legi. Ele pot fi doar înţelese, nu memorate, favorizând o posibilă devenire.

Mereu iau în discuţie probleme de culoare – de pictură, care s-au pus, pe care mi le pun şi eu şi se vor pune mereu. Nu încerc să clarific, nici să descopăr noul. Studiile mele vor să păstreze şi să reflecteze mai bine memoria fiorului satisfacţiei spirituale în faţa frumuseţii culorilor.

Ştim, desigur, câtă muncă şi sacrificiu se cer consumate în flacăra idealului, câtă încredere trebuie să dăm în schimbul unei clipe de artă. Câtă ordine şi disciplină, câtă probitate şi educaţie.

Repet mereu alfabetul plastic, linia dreaptă, frântă, curbă, închis, deschis, neutru, galben, roşu, albastru. Este cel mai mic alfabet, dar el cuprinde imaginea permanenței memoriei tuturor lucrurilor și a gîndurilor, este însăsi esența adevărului și contemplării naturii și omului – a spiritualului și omenescului din ele.

Pe artiștii adevărați oboseala nu i-a cuprins decât odată cu moartea trupească.

Există un spirit plastic solar. Nu este el acela care îi arată omului umbra ființei sale și tot el îl face să vadă minunile formelor colorate ale naturii?

Exersând observaţia, putem vedea dincolo de puterea ochilor.

Gândirea artistică poate deveni operă şi opera gândire, numai atunci când forţa lăuntrică devine fapt creator.

Mâinile — lauda vieţii noastre.

Privesc evantaiul degetelor şi taina alcătuirii lor în unghiuri elastice şi lungimi inegale, care îmi răscolesc imaginaţia despre frumuseţea şi rosturile lor în unicitatea armoniei omului. Mâna, o, ce minune a transfiguraţiei mentale, care exprimă imagini şi numere, acorduri cromatice şi forma marmurii în tăcerea unei capodopere. Ce destin şi împuterniciri şi subtilităţi are. Catifelată sau dură, puternică sau delicată, este al doilea portret al fiinţei noastre. Ce miraj optic au putut face cu ea Michelangelo, Rembrandt, Picasso. De la aruncarea pietrei, la un superb desen de Holbein şi la acordurile extraordinare ale unui concert de Mozart, mâna s-a metamorfozat continuu atingând perfecţiunea. Câte taine strînge în palmă omul… Ce forţe extraordinare se ascund într-o clipă a mişcării ei? Cu ea am aprins focul şi dragostea şi semnele ei ne sunt date de la naştere, fiecăruia altfel, irepetabile în infinitul numeric omenesc. Ele sunt mărturia timpului prefăcut în istorii – furişat printre degetele noastre. Cu ele ne citim vârsta şi ne acoperim ochii de lumina soarelui şi ne ascundem faţa de lacrimi. Le-am întins ca simbol al prieteniei şi iubirii şi neastâmpârul vredniciei lor este lauda vieţii noastre. Cu ce daruri şi sărutări le putem onora inegalabila lor îndemânare?

Influenţa artei este extraordinară şi nelimitată. Nu este divertisment şi nici relaxare. Ea determină, acţionează, revoluţionează spiritul şi fixează pentru posteritate nemurirea civilizaţiei.

Aş fi dorit ca măcar un singur arlechin din câţi am pictat să râdă, să cânte, să fie vesel ca un «arlechin» dar ei sunt trişti – cu toate că îi îmbrac în cele mai fastuoase şi colorate costume.

Culoarea-lumină și constrast este o esență a reprezentării naturii. Ea comunică asupra simțirii și gândirii noastre o energie binefăcătoare, contribuind la echilibrul spiritului și ființei umane, tot atât de vital ca aerul și apa.

Lumina ne dă bucuria și misterul culorilor.

Întunericul adoarme culorile.

Prima treaptă a toleranței optice în pictură o fac complementarele. Bazele rămân forțe de șoc – fiind și cel mai greu de folosit și acceptat privirilor.

Originalitatea stă în adâncurile esenței creatoare, se naște din marea trăire și înțelegere a conceptului creator.

Expresivitatea și picturalitatea culorilor nu aparțin senzației vizuale – ci fondului spiritual. Picturalitatea nu este altceva decât modificarea perpetuă, logică și emotivă din noi, a raporturilor de valori-culori ale materiei cromatice.

Erorile s-au în mulțit odată cu ambiția artiștilor de a fi originali. Noul poartă în el și calitate și eroare, doar timpul corectează și selecționează.

Prin structura mea artistică sunt un polifonic – un cromatic – așa m-am născut. Când eram copil, dealtfel și astăzi fa fel se întâmplă, îmi venea foarte greu să aleg o anume floare sau o culoare. Rupeam din grădina părinților mei nu una, ci făceam un buchet de flori diferite.

Dorința de a ajunge la nuditatea spiritului, iată himera artei secolului al XX-lea.”

***

În centrul Bucureştiului, într-o clădire de pe strada Maria Rosetti nr. 29, poate fi vizitat un muzeu realmente fascinant, în primul rând prin caracterul său de unicat în peisajul artei contemporane: Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”.

Unicat, spuneam, pentru că în cele cinci săli ale sale, la două niveluri, parter şi etaj, care comunică printr-o scară interioară, se află donaţia Vasile Grigore. Donaţia făcută statului de artistul-colecţionar însumează numai în spaţiile de expunere 500 de piese, reprezentând „un ansamblu care vizează treptat aproape toate domeniile artelor frumoase”: pictură, grafică, desen, sculptură, icoane pe lemn şi pe sticlă, artă populară (covoare, ceramică), stampe japoneze, artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală. Vizitându-l, după ce ai admirat o serie lungă de lucrări excepţionale, datorate în primul rând unor mari pictori şi sculptori români din perioada interbelică şi contemporană, ai sentimentul, tot mai rar astăzi, al gestului de mare nobleţe, un gest pentru care orice cuvânt rămâne simplă şi nesemnificativă convenţie. Directorul muzeului, Viorel Rău şi muzeograful Cornelia König sunt gazde admirabile – şi specialişti de marcă în domeniu – oferind vizitatorului toate elementele necesare pentru a pătrunde în universul atât de bogat al acestei colecţii.

„Cu ani în urmă, pe o stradă de legătură, pe atunci mai discretă, între Ştirbei Vodă şi Calea Griviţei, la etajul întâi al unei case în care arta plastică şi decorativă aleasă, lemnul lucrat, obiectele de cult sau stampele japoneze se găseau, necăutate, ci răsărite şi împlinite acolo, parcă dintotdeauna, într-un decor interior intim, fascinant, de un rafinament cum rar se mai văzuse, prin el însuşi o operă, putea fi întâlnit Vasile Grigore. Colecţia personală a maestrului Vasile Grigore constituia privilegiul celor apropiaţi, singurii beneficiari ai unui tezaur sistematizat şi coerent, ce prinsese contur pe pereţii atelierului”, citim în prezentarea Muzeului, care a fost deschis oficial în 25 mai 2004. „Vasile Grigore a selectat lucrările nu numai după criterii strict estetice şi afinităţi, dar şi după particularităţile mai mult sau mai puţin evidente ale fiecărei categorii de opere. Părea că tradiţia marilor noştri colecţionari a apus. Vasile Grigore demonstrează contrariul şi aceasta într-o manieră excepţională. Să-i fim recunoscători încă o dată.” (Acad. Răzvan Theodorescu).

„Muzeul a început din septembrie 2003 să prindă contur. Pe măsură ce lucrările bine ambalate şi transportate cu infinită grijă îi treceau pragul, spaţiul vid, pereţii obositor de albi şi goi prindeau viaţă. Intimitatea care exista în expunerea din micul apartament de bloc s-a dizolvat treptat, fiecare lucrare găsindu-şi în muzeu locul bine stabilit pe simeze, dobândind în acest fel prestanţă maximă”, scrie arhitectul Viorel Rău, care împreună cu muzeograful Eugenia Florescu, a realizat acest muzeu-unicat în câteva luni.

De la bun început se cuvine să apreciez sistematizarea impecabilă a colecţiei din punct de vedere muzeografic, modalitatea de punere în valoare a fiecărei lucrări şi piese, creând astfel posibilitatea unui periplu spiritual rafinat. Dl. Viorel Rău mi-a mărturisit că maestrul Vasile Grigore nu acceptase ca în colecţia expusă să existe, în timpul vieţii sale, şi o lucrare a sa. Cele 40 de lucrări ale pictorului urmau să fie ţinute în depozit. Acceptase cu greu doar expunerea Autoportretului şi a portretului Mamei artistului. Până la urmă, una dintre sălile de la etaj îi este dedicată.

Se află în Muzeul din str. Maria Rosetti picturi şi desene de mare valoare semnate Theodor Pallady, Natură statică cu mască şi vasul alb, Nud în fotoliu roşu, Răstignirea lui Isus (creion) şi Autoportretul artistului (desen). Despre Theodor Pallady, Vasile Grigore mărturiseşte: „Îl aşez cu credinţa timpului neiertător lângă Eminescu şi Luchian, Bacovia şi Enescu, mari români moldoveni, făcuţi din aceeaşi ţărână şi calm, din acelaşi timp al neuitării.”

Din creaţia lui Iosif Iser, poate fi admirată o Madonă orientală, din cea a lui Gheorghe Petraşcu, Peisaj citadin. Jean Al. Steriadi este reprezentat de un tablou semnificativ, după părerea mea, pentru creaţia sa: Ghicitoarea.

Din opera lui Ştefan Dimitrescu, sunt expuse Stejarul, Portretul dramaturgului Mihail Sorbul, Balcic. Pot fi admirate Nud de Nicolae Tonitza, Portret de femeie cu maramă, Spania ş.a.de Henri H. Catargi. Apoi, Buchet de flori de Dumitru Ghiaţă, Ghicitoare, Intimitate, Flori şi fructe, Casa artistului, Sere la Căciulaţi ş.a. de Alexandru Ciucurencu, două Peisaje cu case de Lucian Grigorescu.

În Muzeu se află şapte tablouri de mare valoare ale lui Corneliu Baba: George Enescu, Autoportret cu tichie roşie, Portretul soţiei artistului, Iepure pe masă gri, Natură statică pe masă, Veneţia, Nud; o impresionantă serie de sculpturi de Ion Irimescu: Autoportret, Pictorul Vasile Grigore, două Portrete de femei, Compozitorul George Enescu, Femeia cu flamură, Maternitate, Pictorul Corneliu Baba, Nud (tors), Portret, Criticul de artă Lelia Pop, Violonistul Ion Voicu.

Aceasta pentru a da doar câteva exemple, lăsând vizitatorului să descopere multe alte lucrări ale unor nume reprezentative ale artei româneşti interbelice şi contemporane: pictorii Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Ion Musceleanu, Ion Popescu-Negreni, Gheorghe Vânătoru, Ion Pacea, Traian Brădean, Ion Sălişteanu, Constantin Blendea, Constantin Piliuţă, Georgeta Năpăruş, sculptorii Miliţa Petraşcu, Corneliu Medrea, Vladimir Predescu, Constantin Popovici, Gheorghe Ionescu-Călineşti ş.a., ceramică, icoane pe sticlă şi pe lemn, obiecte de cult, stampe japoneze, mobilier în stilurile rococo, Ludovic al XV-lea, Napoleon al III-lea, covoare româneşti şi turceşti, piese de porţelan şi faianţă, toate – repet – excelent valorificate prin modalitatea de expunere.

Pe lângă acestea, există şi o „colecţie în colecţie”: o întreagă bibliotecă în primul rând de artă (cărţi şi albume) şi o colecţie de înregistrări discografice. Vasile Grigore a fost şi un pasionat meloman.

Albumul apărut în 2004 sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor, Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”, realizat de Eugenia Florescu şi Viorel Rău, stă la dispoziţia vizitatorilor, alături de un album Vasile Grigore şi volumul Pasiunile unor colecţionari de Eugenia Florescu şi Viorel Rău.

Muzeul poate fi vizitat de miercurea până duminica, între orele 9,00 – 17,00. Preţul unui bilet de intrare: 2,5 lei. În ultima zi de miercuri a fiecărei luni, intrarea este liberă.

Costin Tuchilă

 Vizitați site-ul Muzeului de Artă „Vasile Grigore – pictor și colecționar”

 și Pagina de Facebook a Muzeului

Tablouri de Vasile Grigore

Faun și scoică, 1970

Stea de mare și clepsidră, 1976

Tors și flori, 1978

Cupă, scoică și trandafiri, 1980

Nud

Frezii

Obiecte din atelier

Femeie la oglindă

Arlechin cu chitară

Pierrot

Nudul rock

Cupă și rodie

Vas cu flori

Memo

Citeam zilele trecute, pe internet bineînţeles, o poveste interesantă intitulată chiar aşa, Povestea unui nasture de Anca Şerban, apoi am găsit un alt titlu interesant, Nasturi în lanul de porumb (antologia taberei de creaţie de la Savârşin) şi aşa, pas cu pas, am ajuns şi la poezia lui Ion Pribeagu, Trei nasturi din ciclul Poezii impertinente, dar pe care nu mă sfiesc să v-o reamintesc, pentru simplul fapt că mi-a stârnit interesul (nu mai citisem nimic de Ion Prigeagu, din vara lui 2011, atunci când m-am întâlnit cu un alt mare iubitor al poeziilor acestui autor), şi poate că o să vă placă şi dvs., dragii mei cititori. Acesta este punctul de plecare pentru istoria micului accesoriu care a schimbat definitiv şi irevocabil moda lumii. Căci cine nu are nevoie de un nasture? Înainte de istorie, să lăsăm poezia să vorbească adică, să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului!

Trei nasturi

„S-a oprit tramvaiu-n piaţă

Lume multă şi pestriţă

Şi prin iureş se împinge

Şi o frumoasă cuconiţă.

………………………..

Cum avea rochiţa strâmtă

Şi cu nasturi mulţi pe spate

Vrea să urce, dar din cauza

Rochiei strânse pe trup, nu poate.

………………………..

Trece mâna-i mititică

Rosă ca un plasture

Înspre spate şi gingaşă

Ea deschide un nasture.

………………………..

Imposibil să se urce

Dar ca orişice femeie

Îşi mai trece mânuşiţa

Şi încă un nasture descheie.

………………………..

Dar cum treapta-i înăltuţă

Şi e aproape imposibil!

Ce să facă, ce să facă?

Vai, momentul e penibil!

………………………..

Mai deschide încă unul

Dar zadarnic îi e dorul

Nici acum nu poate doamna

Să ridice-n sus piciorul.

………………………..

Dar un domn ce sta în urmă-i

Fără nici un fel de formă

O apucă de contururi

Şi o saltă pe platformă.

………………………..

Doamna, roşie la faţă

Fulgerând priviri haine

Se întoarce şi îi spune

Bombănind: – Nu ţi-e ruşine?

………………………..

– N-ai dreptate cuconiţă

Zice el cu anasâna –

Dumneata te superi fiindcă

Fără vrere am pus mâna

Pe când eu tăcui din gură

Când nici nu mi-ai spus pardon

Şi mi-ai descheiat în grabă

Trei nasturi la pantalon.”

Iată, doamnelor şi domnilor, ce se poate întâmpla din pricina unui nasture! Poetul ne-a avertizat că Trei nasturi face parte din categoria poeziilor impertinente – este doar o figură de stil –, dar farmecul întâmplării, descrierea spumoasă, comicul de situaţie îi acordă „circumstanţe atenuante”. Vă propun să contiunăm cu povestea micului dar importantului nasture. Documentele atestă că obiecte asemănătoare nasturilor au fost găsite în Valea Indus din străvechiul Pakistan şi se pare că datează de prin anul 2000 î. Hr.! Aceste obiecte erau folosite ca ornamente, fiindcă la acea dată nu se inventase butoniera. Pentru a putea fi folosite, „designerii” vremii foloseau un fel de ace, broşe sau cureluşe din piele împletită. Am apelat la acest termen modern pentru vremurile acelea, deşi cineva i-a îmbracat pe oameni atunci când au venit pe pământ. Nu mai puteau umbla ca Adam şi Eva, acoperiţi doar de o frunză! Moda a apărut o dată cu oamenii. Nasturii erau confecţionaţi din os, corn, lemn, metal sau cochilii de scoică. Chiar şi grecii şi romanii îl foloseau tot pe post de „bijuterie”. Astfel că nasturele a trebuit să aştepte o „revoluţie” vestimentară şi apoi să se mulţumească doar cu rolul său decorativ.

Cine este responsabil cu această revoluţie, de despicătura prin care nasturele era petrecut prin material, numită butonieră, nu se ştie deoarece istoria nu i-a consemnat numele, din păcate. Butoniera se pare că a fost descoperită undeva în Asia. Pentru că, prin secolele XII–XIII, nasturele a pătruns în Europa, adus de cruciaţii întorşi de la locurile sfinte. Se pare că primele butoniere au apărut în Germania secolului al XIII-lea. Era „soluţia” ideală pentru „prinderea” hainelor care deveneau din ce în ce mai strânse pe corp.

Astfel, nasturii, ca orice alt obiect de lux, au devenit o modă, iar numărul lor dar şi materialul din care erau făcuţi defineau statutul social al persoanei în cauză. Astăzi ne enervăm dacă sunt prea mulţi nasturi la o bluză, cămaşă sau jachetă şi preferăm – de, omul modern! – fermoarul, chiar dacă acesta „sărăceşte” frumuseţea unui obiect vestimentar. Istoria micului nasture nu se opreşte aici. Vom continua, cu voia dvs.

Pușa Roth