Clasic versus Contemporan – Grădina Sticlarilor în Noaptea Albă a Galeriilor

GrădinaSticlarilor_NoapteaAlbăAGaleriilor_afis

Tatonarea unui nou tip de creativitate: Andrei Bălan – sculptură, soundscape • Dan Ionescu – mapping

Vineri, 30 septembrie 2016, cu ocazia ediţiei #10, Noaptea Albă a Galeriilor (NAG), proiect iniţiat şi organizat de Asociaţia Ephemair, îşi extinde programul nocturn în galerii de artă, spaţii alternative, huburi creative şi ateliere de artist din București și alte nouă orașe.

Grădina Sticlarilor vă așteaptă vineri, începând cu orele 19, pe Strada Vasile Lascăr nr. 36, București să experimentați un nou tip de creativitate. Propunerea noastră constă într-o expoziție care are ca scop transpunerea unor valori consacrate în lumina contemporană, îmbinând sculptura cu sunetul și video mapping.

Continuă lectura „Clasic versus Contemporan – Grădina Sticlarilor în Noaptea Albă a Galeriilor”

Sculptura şi cuvântul lui Nicăpetre

 sculptura-de-nicapetre

calendarL-am cunoscut pe maestrul Nicăpetre la Câmpul Românesc de la Hamilton în august 2000, când Ion Caramitru, pe atunci ministrul Culturii, i-a înmânat artistului Medalia „Mihai Eminescu”, pentru bustul lui Eminescu. Auzisem de numele Nicăpetre, dar mi-era puţin cunoscut. Frumuseţea sculpturilor de la Hamilton m-a impresionat. Mi-aduc aminte că am sunat-o la Bucureşti pe mama, regretatul critic de artă Amelia Pavel, ca s-o întreb ce ştia despre Nicăpetre. „E un artist foarte mare, mi-a spus, am scris despre el, s-a stabilit în Canada”. „Tocmai, i-am răspuns, am văzut nişte sculpturi la Hamilton şi bustul lui Eminescu m-a impresionat.” „Sigur, e un sculptor de talie universală. Rândul viitor când îl mai vezi spune-i salutări de la mine.”

mihai eminescu nica petre

Nicăpetre, Mihai Eminescu

Citesc în cartea lui Nicăpetre, DownTown Brăiliţa via ’89: „Eminescul meu nu a fost o comandă oficială, nu a fost făcut de un meseriaş, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om să fie sculptor, să mângâie cu mâinile lui această lumină dată de zei oamenilor, marmura, să fie sculptor bun care a aşteptat timpul când soarta a hotărât să apară masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.”

nicapetre

Nicăpetre (27 ianuarie 1936, Brăila–21 aprilie 2008, Toronto)

A doua apropiere de maestru a fost în octombrie 2000, când acesta i-a invitat pe membrii Cenaclului „Observatorul” la atelierul lui din Scarborough. Admirându-i pe îndelete operele, am intuit atunci ceea ce apoi citeam în cartea sa: „Sculptura mea nu este o meserie frumoasă şi bănoasă, sculptura mea este un destin.” Iar mai departe: „înălţând din nou un trunchi de copac doborât, cioplind în el gândul tău, nu redevine un pericol?” I-am transmis în acea zi însorită de toamnă salutările doamnei Pavel şi un zâmbet larg i-a apărut pe faţă: „Da, mi-aduc aminte de doamna Amelia, a scris frumos despre mine. Ce mai face?”

Apoi l-am mai întâlnit în ianuarie 2001, când, la împlinirea vârstei de 65 de ani, directorul cenaclului, Puiu Popescu, i-a pregătit o frumoasă surpriză: a făcut rost din România de diapozitivele cu sculpturile lui şi în cadrul cenaclului ţinut la tipografia unde se tipăreşte „Observatorul”, a început să le proiecteze pe un imens ecran. A fost o seară cu totul excepţională, pe care nici unul din cei prezenţi atunci nu o va uita. Nicăpetre a fost foarte emoţionat şi, privind diapozitivele, ne-a oferit, spontan, o instructivă prelegere. „Un artist n-ar trebui să-şi explice sculpturile, ci să le lase pe ele să vorbească singure; dar eu o să vă povestesc totuşi cum am ajuns la ele şi ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit.” Cum o tipografie nu e o sală de spectacol, ne-am aşezat pe tabureţi, pe rulouri de hârtie şi pe cutii.

nica petre toronto

Un beculeţ dădea lumină atâta cât să nu fie beznă totală. Sculpturile au fost comentate de autorul lor, care şi-a depănat amintiri, uneori nostime, alteori cutremurătoare. Vorbele lui ne-au captivat. Tipografia a încetat să fie tipografie, iarna a încetat să fie iarnă, timpul s-a oprit, beculeţul s-a transformat în soare şi am trăit cu toţii un moment de mare intensitate, încălziţi de farmecul de povestitor al celui care ne vorbea.

În acea zi am înţeles că marii sculptori şi-au propus să învingă legile fizicii ale materiei. Deşi Nicăpetre spunea că sculpturile trebuie să vorbească singure, fără explicaţiile artistului n-aş fi ştiut să pătrund în intimitatea dintre artist şi materie. Prezentarea a fost o lecţie de înţelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere.

Cum să nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artiştii de geniu sunt în avans faţă de contemporanii lor şi rămân deseori neînţeleşi. Dar când un asemenea artist are pe lângă talentul de sculptor şi harul vorbei şi scrisului, cum le avea Nicăpetre, se naşte posibilitatea unei mai mari apropieri între artist şi privitor.

Cartea mi s-a părut tot atât de atractivă ca şi prezentarea din acea seară, când ni s-a explicat ideea de zbor prezentă în lucrările lui Nicăpetre. Referindu-se la sculpturile în lemn, artistul ne-a mărturisit că în faţa unui trunchi de copac, prima lui idee era să-l ridice, să învingă gravitaţia, să-l facă să zboare: „În faţa bucăţii de marmură, sau de lemn, sculptorul nu vede numai forma viitoarei sculpturi, ci întreaga ei mişcare.”

După prezentare l-am zărit pe maestru şezând singuratic pe o cutie şi privind în jur. Purta un pulover gros, ţărănesc. M-am apropiat şi l-am întrebat: „Vă e drag puloverul, nu-i aşa?” A zâmbit gânditor: „Da. Cum ştiti?” „Dumneavoastră, ca sculptor, iubiţi materia, i-am răspuns, şi fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul ţesăturii cu tot. M-am gândit că iubiţi acest pulover din lână de oaie”. „Nu v-aţi înşelat”, mi-a răspuns. Citesc în cartea DownTown Brăiliţa via ’89: „Pânza de sac îmi şi place. Are o textură vizibilă, aspră, lumina cade pe ea cu un efect special, culoarea întinsă pe suprafaţa ei are o viaţă aparte.”

centrul nica petre toronto

După acea memorabilă prezentare, sedinţele de cenaclu din ianuarie au continuat să-l sărbătorească pe Nicăpetre alături de Eminescu, ocazie cu care Nicăpetre ne recita poezia lui preferată, Glossa. Odată totuşi a ales Dintre sute de catarge. Când recita era transpus ca şi cum ar fi comunicat direct cu poetul. În 2006, când Nicăpetre a împlinit 70 de ani, la cenaclul care s-a ţinut în faţa unui public de peste 300 de persoane, Puiu Popescu i-a înmânat diploma de membru de onoare al comunităţii. Printre cei prezenţi la cenaclu a fost şi celebrul muzician, naistul Gheorghe Zamfir. Ne-a vorbit şi atunci despre el, despre planurile şi speranţele lui artistice legate de sculptură, de publicarea cărţilor şi despre Centrul Cultural Nicăpetre înfiinţat la Brăila. La sfârşit ne-a dat autografe pe superbul album Nicăpetre, apărut în România, conţinând fotografii ale lucrărilor lui şi ale casei memoriale din Brăila.

Nefiind critic de artă, contactul meu direct cu cineva de talia lui Nicăpetre m-a intimidat. Mi-e greu să scriu despre marele lui talent. Prefer să folosesc un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt către Virgil Ierunca: „Fericiţi cei ce s-au născut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli şi înlăcrămaţi; cei în ale căror vine curge sângele şesurilor, dealurilor sau munţilor natali; …fericiţi cei ce-l poartă-n suflet, deşi se află departe; cei ce-orice, oricum şi oricând – nu şi-l smulg din lăuntrul lor, unde paradisul acesta pământesc şi-a pus indelebila pecete.”

Nicăpetre era purtătorul acestei peceţi. Noi, prietenii lui de la Cenaclul „Observatorul”, născuţi ca şi el în România, dar trăind departe de ţară, am avut privilegiul de a fi lângă el, de a-l asculta, de a-l citi, de a-l admira şi de a-l iubi. A plecat dintre noi fără a înceta să spere că va lucra din nou. În ianuarie 2008, când era prea bolnav pentru a veni la cenaclu, Puiu Popescu l-a sunat la celular şi cei peste 200 de participanţi i-au cântat, gâtuiţi de emoţie, „Mulţi ani trăiască!”. A răspuns trist: „Vă iubesc” şi acestea au fost ultimele sale cuvinte pentru noi, colegii, prietenii şi admiratorii lui. În fiecare an, în luna ianuarie, grupul de la „Observatorul” acordă un premiu special în memoria lui Nicăpetre. Anul acesta Premiul „Nicăpetre” a fost acordat lui Florin Zamfirescu, pictor din Toronto. În 27 ianuarie, Nicăpetre ar fi împlinit 78 de ani.

Să păstrăm un moment de reculegere în memoria lui!

Veronica Pavel Lerner

„Observatorul”, Toronto, Canada, 27 ianuarie 2014

Deschiderea Artotecii Bibliotecii Metropolitane București

artoteca mircia dumitrescu

eveniment liber sa spunPrimăria Municipiului Bucureşti, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti vă invită vineri, 17 mai 2013, ora 13.00 la inaugurarea unui nou spaţiu expoziţional: Galeria Artoteca a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti.

Prima expoziţie organizată în generoasele spaţii ale noii citadele de cultură va fi un omagiu adus poetului Nichita Stănescu prin expoziţia de grafică / sculptură a artistului Mircia Dumitrescu, intitulată Nichita azi.

Galeria de Artă vă aşteaptă pe Şos. Mihai Bravu nr. 4, punct de referinţă: Staţia de metrou Obor.

Prezentarea Machetelor Instalart/Sculptura/001

instalart

Patricia Teodorescu, Marian Zidaru, Mircea Roman, Cristian Raduţă, Gheorghe Rasovszky, Sebastian Bârlică şi Marius Leonte, adică Instalart/ Sculptura/001, prezintă joi, 21 februarie 2013, după ora 19.00, la Fratelli Espresso Bar din București, cele 7 propuneri ale sculpturilor ce vor fi expuse temporar în această vară în spaţiul Contrast, spaţiu amplasat deasupra parcării subterane de la Universitate, pentru ca mai apoi să îşi găsescă locul în Parcul de Sculptură.

Propunerile celor șapte artişti privind sculpturile/instalaţiile vor căpăta formă până la sfârşitul lunii mai, pentru ca apoi să ne putem bucura de ele timp de două luni chiar la km 0 al Capitalei. După aceste două luni, sculpturile vor fi montate permanent în Parcul de Sculptură Instalart, care va creşte, primind anual câte şapte lucrări de artă.

Începând cu acest an, Instalart construieşte un Parc de Sculptură în România, cu lucrări ale artiştilor contemporani români celebri, aşa cum găsim în Anglia (Yorkshire Sculpture Park), Franţa (Kerguehennec/Vannes), Germania (Skulpturenpark Koln) sau Olanda (Kroler Muller Museum).

Instalart îşi propune să demonstreze forţa artei tridimensionale în educaţie şi dezvoltare socială. Promovează arta contemporană/sculptură/obiect/and art. Instalart/Sculptura/001 este primul proiect Instalart care face parte din seria 001. Alături de acesta vor fi realizate în cursul anului 2013 alte două proiecte: Obiect/001 şi Land art/001.

Instalart/Sculptura/001 este susţinut financiar de Ţîrdei Law Office şi Tempos Serv. Realizarea sculpturilor este asigurată de Kaustik, Sfera Plastic Design, Inox Style, Twins Design şi FM Signs, iar partenerii şi prietenii Instalart care au susţinut acest proiect încă de la început sunt Radio Guerrilla, Zeppelin, Igloo, 24 fun, Money Magazine, Tataia, Modernism, Veioza Arte, Designist, ArtClue, Make A Point, Vice, Agenţia de Carte, Liternet, BeWhere, Arhiforum, Sub25, Aiurart, Editura Vellant, Atelier Mecanic, Club Control, Fratelii Espresso Bar, MOIR Design Concept Store.

Expoziție Marcel Voinea

marcel voinea expozitie relief pictura

Joi, 24 ianuarie 2013, la ora 13.00, la Galeria Artis din Slatina va avea loc vernisajul expoziției de relief-pictură a artistului Marcel Voinea. Expoziția este organizată de Consiliul Judeţean Olt, Muzeul Judeţean Olt, Muzeu de Artă Craiova, Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Craiova. Expoziția va fi deschisă până în 15 februarie 2013.

Marcel Voinea s-a născut la 8 iulie 1951, la Băileşti, Dolj. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj în 1977. Din 2010 este președinte al Filialei Craiova a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

De-a lungul carierei sale a avut numeroase expoziţii personale și de grup, a participat la numeroase tabere și simpozioane de sculptură şi a fost distins cu numeroase premii. Are lucrări în colecţii din ţară şi străinătate: Grecia, Italia, Franţa, Marea Britanie, Ungaria, Croaţia, Australia, Statele Unite ale Americii.

marcel voinea

Este recunoscut ca un inovator în arta plastică contemporană prin introducerea motivului dezvoltat în ciclul Personajul-Fereastră.

„La început, Marcel Voinea a fost doar sculptor, cioplindu-şi viziunile în piatră, dar cel mai adesea modelându-le în gips sau ciment. Culoarea însă l-a fascinat dintotdeauna, iar actuala serie a reliefurilor pictate pe pânză sau carton îşi are originea în adolescenţă. […] Suntem în faţa unui artist «povestitor» care ne împărtăşeşte în imagini bi şi tridimensionale, propriile sale trăiri, vise, nelinişti şi chiar atitudini.” (Cătălin Davidescu).

„Orizonturi culturale italo-române”, ianuarie 2013

bernini fontana dei quattro fiumi roma

Gian Lorenzo Bernini, Fântâna celor patru fluvii, Piazza Navona, Roma

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut ediţia din luna ianuarie 2013 a publicaţiei Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, revistă interculturală bilingvă online, director: Afrodita Carmen Cionchin. Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române. Promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.

Din numărul pe ianuarie, am selectat:

• Experienţe de traducere. Pentru „democratizarea” actului traductiv

Enrico Terrinoni, profesor la Universitatea din Perugia, aduce în atenţie problema de actualitate a „democratizării” actului traductiv. Acest demers porneşte de la impresia greşită că a traduce trebuie să fie o ecuaţie fixă, de articulat în chip univoc, în căutarea unei versiuni cu autoritate şi definitive a textului original în altă limbă. „O traducere bună trebuie să fie totodată flexibilă şi inflexibilă. Acest lucru permite medierea între culturi şi comunităţi de vorbitori, pentru a depăşi limitele individualităţii şi a atinge noi orizonturi culturale şi literare”. În româneşte de Cerasela Barbone. Citește mai departe.

felicia ristea• „Spazio Italia” la Radio Timişoara. Afrodita Carmen Cionchin în dialog cu Felicia Ristea

„Spazio Italia” de la Radio Timişoara este singura emisiune în limba italiană din ţară care se adresează vorbitorilor de italiană din România. Felicia Ristea, jurnalist şi realizator de emisiuni culturale la Radio Timişoara, ne vorbeşte despre această experienţă interculturală, ca şi despre italienii stabiliţi la noi: „Sunt impresionată de interesul sincer şi profesionist pe care îl are echipa «Spazio Italia» pentru a realiza o emisiune interesantă, antrenantă, informativă, relaxantă. Cum s-a dovedit în istoria Banatului sîntem mai bogaţi cunoscându-ne între noi, învăţând unii de la alţii”. Citește mai departe.

Timisoara catedrala

• Timişoara candidează la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021

Timișoara se pregătește pentru competiția Capitale Europene ale Culturii, care poate determina dezvoltarea și revigorarea orașului prin intermediul culturii. Un prim pas în această direcție l-au făcut timişorenii în 20 decembrie 2012, când în cadrul manifestărilor celebrative şi comemorative dedicate Revoluţiei din 1989 a fost anunțată oficial candidatura pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021. Revista noastră se alătură acestui amplu proiect printr-un demers articulat şi continuativ de promovare atât în spaţiul cultural italian, cât şi în cel românesc. Citește mai departe.

orizzonti culturali italo romeni

• Polemică: Dante şi gândirea „politic corectă” de Laszlo Alexandru

Pornind de la acuzaţia lansată de organizaţia „Gherush92”, conform căreia Divina Comedie ar conţine elemente „rasiste, islamofobe şi antisemite”, Laszlo Alexandru realizează o analiză atentă şi obiectivă, arătând că Dante îşi afirmă deschis intenţiile etice: dorinţa de a-şi îndemna cititorii la căutarea fericirii prin mijloace oneste. „Cum e posibil ca intenţiile cu care poetul a pornit la drum să fi eşuat tocmai în contrariul lor? Iar o organizaţie ce activează sub egida ONU îşi poate permite diletantismul intervenţiilor publice gălăgioase, propulsate de incompetenţa lecturilor denaturate?!” Citește mai departe.

• Doi scriitori într-un titlu: Dino Buzzati și Julio Cortázar, „Bestiario”, studiu de Anca-Domnica Ilea

O interesantă paralelă între Dino Buzzati şi Julio Cortázar. Departe de-a fi, ca Buzzati, un „moralist visceral”, scriitorul argentinian e un „intelectualist” incorijibil care a adoptat fără dino-buzzaticomplexe conotatul titlu de Bestiario pentru volumul de povestiri cu care a debutat în 1951. Ciudățenia e că autorului italian „nu i-ar fi dat niciodată prin minte”, deduce Claudio Marabini în postfața volumului buzzatian Bestiario, „să întocmească și să publice un bestiar personal”, culegerea postumă (1991) de „fragmente” și „inedite” fiind „rodul unei fericite intuiții a Almerinei Buzzati”.

Fabulosul se laudă că opune o „născocire” unei „realităţi” ce şi-ar relua netulburată domnia după interludiul „aberant” („tolerat”). O cumpănă a apelor defel nevinovată… căci echivalează, dimpotrivă, pentru „născocitor” cu un soi de autorizaţie tacită de a-şi pasa pe şest toţi demonii personali aproapelui-privitor cuibărit comod într-o poziţie „privilegiată”, amator de senzaţii tari cu linguriţa, savurând, la rându-i, în deplină impunitate ororile ce se abat pe capul acelor „făpturi imaginare”… Astfel dematerializate, ajunse „fictive” (ca atare, julio-cortazar„inofensive”), zisele pulsiuni inavuabile sfârşesc prin a-i da (autorului, dar şi cititorului) iluzia de-a fi „domesticit” însuşi Răul. Aşadar, părinţii, crezând că basmele sunt benefice pentru copii fiindcă ar fi „epurate de urâciunile vieţii”, se leagă singuri la ochi, şi încă cum!

Intuiţia nesuferită de-a nu putea anihila prin simplă „uitare” răbufnește însă în flash-uri, ca o febră recurentă. Filmele de groază – dincolo de orice judecată de valoare estetică –, nu o dată, îşi datorează succesul unui aparent clişeu: chiar la sfârşit, unul din personaje ţine să (se) convingă de statutul de „paranteză” al episodului spăimos într-o viaţă pasămite „fără incident(ţ)e”; după care, spectatorului i se serveşte, fără menajamente, un apropou sugerând repetitivitatea la infinit a grozăviei, nesăbuinţa oricărui optimism. Citește mai departe.

bernini apollo si daphne

Gian Lorenzo Bernini, Apollo și Daphne

• Sculptura lui Gian Lorenzo Bernini între tradiţie şi inovaţie, studiu de George Dan Istrate

Maestrul absolut al barocului, Gian Lorenzo Bernini, deşi născut la Napoli, era profund legat de tradiţia sculpturii toscane şi a marmurei de Carrara, nu doar pentru că o lucra, ci şi pentru că se formase în atelierul tatălui său, Pietro Bernini, toscan emigrat în sudul Italiei în 1584. La fel ca Michelangelo, Bernini a avut şansa de a creşte într-un mediu saturat de sculptură, unde va asimila secretele meseriei de la un profesor care i-a împărtăşit cunoştinţele sale profesionale, propriul tată, ducând mai departe tradiţia pe care a îmbogăţit-o cu noi elemente. Citește mai departe.

Grupaj realizat de Pușa Roth

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

 

Leopoldina Bălănuță – Ființă din ființa poeziei nemairostite azi

leopoldina balanuta

„Aştepţi ce de altă tărie ţine, / ce-i unic, puternic din cale-afară, /

trezirea pietrelor, / adâncimi întoarse spre tine.”

Rainer Maria Rilke

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii – copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte – spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia, în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa Leopoldina Bălănuță, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.

poezie leopoldina balanuta magdalena albu

Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, jud. Vrancea–15 octombrie 1998, București)

Actriţa Leopoldina Bălănuță reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii… Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse Cezar Ivănescu. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicsit să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul… Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, Leopoldina Bălănuță închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul…

ambrosius-benson-marie-madeleine-lisant c 1525

Ambrosius Benson, Maria Magdalena citind, c. 1525

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată, ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine Leopoldina un deloc ultim recital poetic din cele Şapte cântece ale morţii semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al Toamnei însinguratului:

„Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”

rainer maria rilkeAm simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-aș fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.mari actori romani leopoldina balanuta

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al Leopoldinei Bălănuță, tot ceea ce până atunci semnifica, într-un chip diferit pentru mine, Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii…

Louis Janmot Poème de l'âme 5 Souvenir du ciel

Louis Janmot, Poemul sufletului, 5, Amintirea cerului

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul”, scria nu de mult poetul Cezar Ivănescu, un Eminescu recent, nerecunoscut încă, aşa cum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa Leopoldina Bălănuță a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a fibrei poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în lucrarea sa  Tâlcuire duhovnicească la psalmi. Mergând pe firul acestei fireşti analogii, despre Leopoldina Bălănuță se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său…

terpsichore Francois Boucher Terpsichore, la muse de la poesie lyrique de chorale

François Boucher, Terpsichore

Pentru harul desăvârşit al Leopoldinei, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv, în toamna anului 1998, pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu – sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de Leopoldina Bălănuță, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis, demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral Leopoldina Bălănuță, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana Elena Cernei în muzica de operă – este vorba aici, bineînţeles, despre modelul Cernei-Poen.

Sculpture de la Poésie par François Jouffroy un des groupes de la facade de l'Opéra Garnier Paris 9e arr

François Jouffroy, Poezia, grup statuar pe fațada Operei Garnier din Paris

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!”, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet Cezar Ivănescu. Prin spiritul său de esenţă angelică, Leopoldina Bălănuță a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni…

arta rostirii leopoldina balanuta„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare Leopoldina Bălănuță, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil Leopoldina, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totodată, taole de destin…

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi”… Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de poetul Nichita Stănescu, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal – Leopoldina Bălănuță…

Magdalena Albu

10 decembrie 2012

 Leopoldina Bălănuță – Recital Eminescu (fragment), Măcin, 15 ianuarie 1996

Leopoldina Bălănuță – „Liniște” de Lucian Blaga

Leopoldina Bălănuță – Mihai Eminescu, „O, mamă…”

ART 4 you in autumn

4ART vă invită la vernisajul expoziției ART 4 you in autumn, care va avea loc vineri, 2 noiembrie 2012, la ora 18.00, la Cafeneaua Literat Coffee din București (str. Barbu Ştefănescu Delavrancea nr. 39).

Spațiile neconvenționale pentru deschiderea de expoziții devin din ce în ce mai preferate de câtre tânăra generație de artiști. Arta capătă în aceste condiții o triplă valență: cea a decorării unui spațiu, cea a dialogului dintre artistul vizual și public și, nu în ultimul rând, cea a educării vizual estetice. Toate acestea se realizează prin intermediul unei scenografii complexe punctate de ambient și modelată compozițional prin lucrările artiștilor vizuali.

La îndeplinirea acestor valențe contribuie și cei patru artiști ce formează grupul 4ART: Alina Manole, Cristian Crestincov, Răzvan Stanciu și Petre-Emanuel Ghergu. Cei patru tineri au în palmaresul lor multiple participări la expoziții de grup, dar și expoziții personale, în Capitală și nu numai.

Alina Manole, Dans

Alina Manole, un artist vizual cu un parcurs clar și firesc, dovedește o stăpânire a spațiului plastic, spațiu care îi completează armonios viața proprie. Completă – prin pregătirea profesională – și complexă – prin abordarea multiplelor domenii ale artei, de la graphic design la pictură de șevalet, Alina Manole uimește de fiecare dată publicul prin compozițiile sale și prin abordarea cromatică ce însoțește fiecare subiect sau fiecare serie de lucrări. Complexe prin tratarea lor, lucrările artistei sunt armonios echilibrate de tușele cromatice ce creează un stil matur, inconfundabil. Toate acestea sunt însumate și potențate de omul Alina Manole, cea care alătură sensibilitatea umană cu stăpânirea domeniului, rezultatul fiind unul cât se poate de original pentru arta contemporană roânească.

Cristian Crestincov, Gârbovitul

Cristian Crestincov este singurul, dintre cei patru, care abordează lumea artelor de la bidimensional – schițele proiect – la lucrările finite, tridimensionale. Sculptura este universul lui. Universul în care forma, căci ea este cea supusă metamorfozei continue, prinde contur sub mâna lui Cristian Crestincov. Lucrările sale reprezintă echilibrul între figurativ și abstract, încadrându-se în arta modernă contemporană. Linia, forma, raportul dintre lumină și umbră și cel dintre plin și gol devin elemente de baza în arta sa. Toate aceste elemente, alături de creativitatea și ideile ce invadează melodios spațiul artistului, îl definesc pe omul Cristian Crestincov prin sensibilitate și o continuă evoluție.

Răzvan Stanciu, Casa Mița Biciclista

Răzvan Stanciu, deși student în anul I al secției de pictură din cadrul Universității Naționale de Arte din București, este un artist vizual ce menține deschis dialogul său cu simezele, având un bogat palmares în domeniul expozițional. Subiectele sale cuprind o întreagă panoplie de imagini: de la peisaje la naturi statice și elemente de arhitectură. Însă Răzvan Stanciu nu se oprește aici. Unul dintre subiectele sale favorite este portretul. Astfel, el încearcă să rezoneze cu personalitatea fiecărui om portetizat, surprinzând în compozițiile sale stări specifice unui anumit moment al vieții. Lucrările sale sunt cu atât mai complexe cu cât personajele sunt oameni marcanți ai culturii românești și ai culturii universale: de la actori la muzicieni sau chiar oameni ce și-au adus contribuția lor la realizarea istoriei. Omul Răzvan Stanciu, prin viziunea sa artistico-plastică, pune în valoare o întreagă galerie de stări sufletești. Prin calitățile sale umane și stăpânirea spațiului plastic, Răzvan Stanciu ne invită la o adâncă meditație a compozițiilor sale.

Petre-Emanuel Ghergu, Soarele artistului

Petre-Emanuel Ghergu se află într-o continuă căutare, o căutare a stării primordiale, a sensului vieții și a problemelor existențiale ale omului. Contopind două domenii dragi: arta și teologia, Petre-Emanuel Ghergu încearcă să transpună aceste căutări în compoziții cu un simbolism complex. Cromatica sa, pendulând între cea solară și cea a pământurilor, este pusă în slujba subiectelor pretext. Subiectele, compozițiile clare și lipsite de detalii inutile aduc un plus de originalitate lucrărilor sale.

Acest grup de prieteni – în primul rând – și artiști vizuali dorește să promoveze arta, aducând-o din spațiile somptuoase ale muzeelor și galeriilor de artă, în spații în care omul, în momentele sale de relaxare, poate interacționa nemijlocit cu artistul și cu opera sa, astfel dialogul fiind unul benefic și, de ce nu, unul constructiv/educativ.

Drd. Petre-Emanuel Ghergu