Ce a văzut Parisul

alex potcoava ce a vazut parisul

Miercuri 2 octombrie 2013, la ora 18.00, la Institutul Francez din Timişoara (B-dul C. D. Loga, nr. 46) va avea loc lansare cărţii Ce a văzut Parisul de Alexandru Potcoavă. Prezintă: Radu Pavel Gheo.

Apărută la Editura Herg Benet anul trecut, cartea propune o imagine a Parisului de azi, amestec de civilizație milenară și metisaj recent, de tradiție și atitudine politic corectă, de locuință și squat. Evitând clișeele turistice și ideile preconcepute, cartea lui Alexandru Potcoavă aduce Parisul mai aproape și-l face pe înțelesul cititorului. „Geografic, Parisul e împărţit net de Sena în Rive Droite şi Rive Gauche. Dar stânga şi dreapta nu mai sunt aşa clare când vine vorba de oameni, de opiniile şi opţiunile acestora, de felul în care îşi locuiesc oraşul şi viaţa.” – Alexandru Potcoavă.

Forța implacabilă a destinului: Dalida

 Dalida-80-ani-de-la-nastere

În memoria celor  80 de ani de la naşterea artistei

„Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…

J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole […]”

Dalida

valorile trecutuluiEgipt, Cairo, 17 ianuarie 1933–Franţa, Paris, Rue d’Orchampt, numărul 11 bis, 3 mai 1987… Venită din interiorul uriaşei civilizaţii egiptene pasionate cu deosebire de scris, arhitectură şi culoare, Yolanda Gigliotti sau, simplu, Dalida a reprezentat ea însăşi, prin forţa artei sale, un alt copil frumos, cu oarecari înclinaţii faustice însă, al sacrului fluviu Nil, cadorisindu-şi cu multă naturaleţe şi căldură auditoriul aidoma unui disc solar ce răsare şi apune ciclic din aceleaşi două puncte fixe ale Pâmântului spre a împrăştia în mod necondiţionat tuturor fiinţelor lumină şi viaţă… O călătorie de o jumătate de secol către propriul eu, a uneia dintre renumitele interprete ale muzicii secolului XX, un traseu artistic marcat involuntar de aripa perversă a gloriei, dar prăbuşit, în acelaşi timp, sub aspect uman, în braţele durerii bine ascunse în spatele unei priviri inteligente ori a zâmbetului scenic de convenienţă. Parteneri de viaţă precum Luigi Tenco, Lucien Morisse (fostul soţ) şi Richard Chanfray au umbrit prin acţiunea lor suicidară ceea ce părea la început a fi un drum al armoniei individuale şi al succesului grandios.

În ideea de a oferi o modalitate de comunicare cât mai originală şi diversificată muzicii cuprinse în repertoriul său extins, Dalida a ştiut să construiască în cheie personală unică un arc intercultural de o complexă vizibilitate, desfăşurat într-un spaţiu de manifestare a creaţiei artistice nesupus niciunei frontiere limitative din punct de vedere conceptual. O premieră interesantă, am putea spune, în contextul controversatului veac XX, dacă ne raportăm la capacitatea cântăreţei franceze de a desluşi cu inteligenţă şi pasiune ceea ce exista cu adevărat dincolo de misterul aparent al patrimoniului muzical caracteristic câtorva cunoscute popoare ale lumii (şi îi amintim aici pe greci, italieni, francezi, arabi, spanioli, cubanezi, germani ş.a., a căror esenţă muzicală a vibrat întotdeauna cu singularitate şi căldură în glasul fermecător al Yolandei Gigliotti).

dalida nil sena

Prospectarea propriei sale lăuntricităţi a fost întotdeauna condiţia sine qua non a definirii complete ca interpret vocal a fermecătoarei Dalida. Ea a căutat ca nimeni alta perfecţiunea în artă şi în iubire, deşi acest din urmă tărâm atât de tainic al fibrei omeneşti a refuzat să i se dăruiască în mod total de-a lungul tumultuosului ei destin. Şirul sinuciderilor cu temei nedescifrat din preajma sa au determinat-o să-şi înece definitiv viaţa în chinul ucigător al autodamnării. Lăsată a rătăci de una singură pe cărarea întunecată a suferinţei şi a interogaţiilor lipsite de răspuns logic şi firesc, Dalida a încercat din răsputeri să-şi ascundă lacrimile şi neodihna sufletului în acordurile, nevindecătoare de această dată pentru ea, ale muzicii. Era un fel de urlet mut al deznădejdii ca stare interioară de a fi, al clocotului puternic al unei inimi străpunse deja de aripa morţii iminente, un portret semnificativ, testamentar, am spune noi azi, al întregului său parcurs artistic ce poate fi aşezat indubitabil sub auspiciile cuvintelor articulate muzical chiar de către ea însăşi: Seule avec moi… Şi avea mare dreptate să rostească asemenea cuvinte, fiindcă, până în ultima clipă de viaţă, Dalida a încercat, fără succes de această dată, să convieţuiască cu îngrozitorul coşmar al sinuciderii apropiaţilor săi, coşmar care va deveni destul de rapid unul real şi pentru ea însăşi, fatidica noapte de 2 spre 3 mai a anului 1987 acoperind pentru totdeauna cu o cortină grea şi catifelată, de un negru intens, toată strălucirea ilustrei interprete pariziene. Discul solar al Nilului îşi înceta, astfel, definitiv, la ceasul acelor târzii momente nocturne, telurica lui cale plină, deopotrivă, de glorie şi de spini. O ieşire din scenă cu iz oarecum faustian, calculată însă, a unei zeităţi a cântecului francez care veghează acum în tăcere, de la înălţimea albei şi impunătoarei sale statui din Montmartre, timpul fizic al lumii şi veşnicia…

dalida mormant montmartre

Mormântul cântăreței Dalida, Cimitirul Montmartre din Paris

În contextul unui timp al imaginii construite pe temelia demonică a agresivităţii plurivalente, putem afirma că Dalida s-a reprezentat, de fapt, cu putere numai pe sine însăşi, fără a se raporta vreodată la licărirea de elemente decorative înfipte deloc la întâmplare în ocazionalul său veşmânt scenic. Asemeni unui mim perfect, cu mâinile dezlănţuite spre lumină şi rugă, această seducătoare interpretă a fost în toate etapele vieţii sale artistice (etapa Yolanda Giglotti, etapa Dalida şi cea ultimă) imaginea propriului ei suflet. O Marie Magdalenă modernă a secolului XX – desprinsă parcă de undeva, din inovatoarea pictură manieristă a misteriosului El Greco –, privind hamletian la vasta deşertăciune a lumii cuprinsă peDalida profil de-a-ntregul ei în ţeasta înnegrită, dar aplecându-se, despletită şi cu umilinţă, în faţa Cristosului străpuns la mâini şi picioare de cuiele reci ale eternului păcat ancestral al umanităţii…

Într-o lume care îşi adoră idolii şi îşi răstigneşte la fiecare margine de drum Mântuitorul, cu prezenţa sa aproape ireală pe orice scenă a lumii, Dalida nu a însemnat deloc întruchiparea luciferică a teribilei maşinării a divertismentului occidental (care a şi împins-o, printre altele, către suicid). Parte componentă, până la urmă, a acestui sistem perfid şi superficial al formelor fără fond, interpreta de la poarta piramidelor faraonice a sfidat prin însuşi modul ei artistic de a exista legile lui întunecate şi strâmbe. Deşi era o persoană peste care aripa gloriei scenice îşi aşezase cu repeziciune duhul, Dalida s-a numărat însă printre acei puţini slujitori ai cântului pe deplin conştienţi de efemeritatea acestui fast cromatic construit cu minuţie, reducând arta în ansamblul ei la farmecul pieritor al iluziei descompuse a vieţii. Ştia că totul va avea un sfârşit pentru ea într-o bună zi, iar sentimentul de deznădejde o chinuia din ce în ce mai mult. Pur şi simplu, Dalida nu reuşea să vadă un lucru deosebit de evident, anume faptul că antagonismul cert dintre cumplitul infern sufletesc pe care îl trăia şi nenumăratele ei succese muzicale semnifica tocmai acea intersecţie de bun augur pe care i-a încredinţat-o divinitatea întru preeminenţa vădită a creaţiei sale interpretative.

dalida

Precum îmbătrânitul de vreme cântec al harpistului inscripţionat pe mormântul regelui egipten Antef, dându-şi cu multă inteligenţă la o parte masca plină de fard a scenei în faţa chipului necontrafăcut al destinului, Dalida şi-a aşezat rând pe rând propria-i bucurie şi suferinţă în artă. Deloc paradoxal, întâlnirile scurtei sale călătorii către sine – întâlniri care i-au aruncat aproape întreaga viaţă în cumplita urgie a disperării fără leac – au definit cu tărie acele trepte ale spiritului ce trebuiau străbătute de cântăreaţă în drumul ei firesc către desăvârşire. Aşa se face că, la Dalida, povestea melodiilor interpretate se identifică într-o foarte mare măsură cu momentele sinuosului său traiect existenţial. Cu vădită profunzime şi sensibilitate artistică, ea şi-a apropriat cu mare uşurinţă, în mod organic chiar, fiecare mesaj muzical, tocmai pentru că în miezul lui descoperea întotdeauna ceea ce trăia atât de intens şi de tragic în propria-i viaţă. Această suprapunere dintre subiectul unui text muzical şi viaţa sa reală o făcea pe Dalida să aleagă cea mai adecvată variantă interpretativă pentru un cântec. Distanţa temporală însă dintre diversele momente de viaţă ale unei persoane a implicat întotdeauna un fapt peste care nu se poate trece de cele mai multe ori cu uşurinţă, anume acela că memoria etapei precedente încearcă să îşi şteargă cu putere urmele în vâltoarea acerbă a trecerii, ca şi cum nu ar fi existat niciodată cu adevărat. O consecinţă clară a intrării fiinţei umane într-un nou segment de trăire şi de cunoaştere, diferit, de regulă, în raport cu cel anterior, consumat, şi care devine, bineînţeles, parte integrantă a călătoriei acesteia către spaţiul lăuntric, o călătorie săvârşită însă, în cazul artistei Dalida, aproape tot timpul de una singură şi numai ocazional împreună cu Dumnezeul ei rece şi înstrăinat, dominat parcă de o tentă impersonală în manifestarea sa lipsită de dialog real şi afecţiune imediată, un fel de „Jesus kitsch” cu răstignirea-i blasfemiată în văzul tuturor pe malurile Senei și în suflet…

bust dalida place dalida montmartre paris

Dalida, bust, Piața Dalida, Montmartre

Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…/ J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole (…).” A avut lumea la picioare, dar nu şi puterea de a vedea alt capăt vieţii decât suicidul. Dincolo însă de feluritele dogme concepute precar, dar şi de micimea acestei lumi trecătoare, un spirit veşnic călător printre nemişcatele lumi astrale, un spirit însingurat va rămâne pentru totdeauna să bată cu speranţă la poarta tărâmului de dincolo, în aşteptarea îndelung promisei pentru omenire mântuiri cristice. Numele acestui frumos copil al Nilului străvechi şi al întunecatei Sene cu umbre sângerii împrăştiate în tăcere printre aleile cernite din Montmartre ori peste zidurile triste ale Rue d’Orchampt e unul singur: Dalida.

Magdalena Albu

17 martie 2013

Ascultă

Cântece interpretate de Dalida

Seule avec moi

 O Seigneur Dieu

Le Temps des fleurs

 Dis-moi des mots

Les Enfants du Pirée

Garde-moi la dernière danse

Parlez-moi d’amour

Dans le bleu du ciel bleu(Volare)

Dansul lui Zorba

J’attendrai

Paroles, Paroles (cu Alain Delon)