MIM – Fictional characters, expoziție de artă plastică

Miercuri, 5 decembrie 2012, la ora 19.30, la Bohemia Tea House din București (str. Poiana Narciselor nr. 1, vizavi de Conservator) va avea loc vernisajul expoziției MIM – Fictional characters, a artistelor Mihaela Buică, Ioana Mândru, Miruna Calciu. Expoziția va fi deschisă până în 15 decembrie 2012.

MIM reunește lucrările a trei artiste ale comunității de artă Vreausapictez. Gândită ca o expoziție triptic, ea se focusează în jurul „personajului” catalizator al compoziției picturale. Fie că e vorba de personajul feminin în ipostază misterioasă, ușor senzuală, de portretul desenat de tip manga al Mirunei Calciu sau personajele adolescente sau bivalente (reprezentate sub forma cuplului) ale Ioanei Mândru, expoziția propune trei paradigme de tratare a subiectului artistic, numite pe scurt MIM.

Mihaela Buică, Emoție, 7

Mihaela Buică abordează un personaj etern feminin. Subiectul se exprimă prin mișcare și este amprentat de o gamă largă de expresii: senzualitate, erotism asumat, vulnerabilitate, ascundere. Personajele prezentate la MIM plutesc într-o stare de grație dansantă și sunt tratate cu acuratete și sensibilitate. Cu o complexă abordare compozițională și coloristică, Mihaela Buică creează atmosferă și mister în jurul lucrărilor sale.

Ioana Mândru, Eclipsă de lună

Pentru Ioana Mândru arta trebuie să șocheze, să creeze reacții, să fie mereu diferită și total imprevizibilă. În această linie, personajele ei sunt ludice și spontane. Colecția expusă are două părți: prima tratează ca într-un puzzle tematica cuplului: dualitatea, etapele apariției unui cuplu, energia masculină versus energia feminină. A doua parte conține 5 lucrări cu pseudoportrete de copii, adolescenți de „cristal”, făcând trimitere subtilă la copiii autiști. Tehnica folosită în ambele minicolecții este tehnica umedă, guașe, tempera pe carton și pastelul de ulei.

Miruna Calciu, Înger

Pentru Miruna Calciu, MIM reprezintă un debut în lumea expozițională. Elevă în prezent la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”, Miruna își exersează talentul și imaginația din fragedă copilărie. Dacă atunci primele încercări se produceau instant pe pânza fețelor de pernă, în prezent evoluția talentului și ideilor ei se datorează voinței de a-și exprima personalitatea într-un mod consistent și autentic.

Miruna Calciu, Lady Gaga, 2

„Where tea is drunk, civilisation begins”. Gazda evenimentului, Bohemia Tea House, este un spațiu dedicat culturii, civilizației și relaxării: „Avem o grijă deosebită pentru clienți și îi tratăm cu tot ce avem mai bun: ceaiuri aromate, produse gătite în casă cu mult suflet, o atmosferă boemă, cărți de citit sau boardgames și încercăm să îi surprindem în mod plăcut cu toate evenimentele frumoase pe care le organizăm aici.”

Psihologia femeii

Ștefan Luchian, Portret de femeie, 1901

În colecția „Psihologia pentru toți” a Editurii Trei a apărut volumul Psihologia femeii de Karen Horney. Traducere din engleză de Sofia Manuela Nicolae.

Pentru Freud psihologia femeii reprezenta un „continent întunecat”. Una dintre primele psihanaliste care au contribuit la explorarea acestui domeniu a fost Karen Horney. Ea pune accent asupra elementelor caracteristice feminităţii, ignorate de predecesorii săi care încercaseră să formuleze o teorie a psihologiei femeii urmând modelul masculin. Astfel vaginul, sarcina şi maternitatea redobândesc un rol important în tabloul psihologiei feminine conturat de Karen Horney în lucrările cuprinse în acest volum. Ilustrându-şi ideile cu numeroase exemple, autoarea abordează teme importante cum sunt: conflictele inconştiente ale femeii legate de dorinţa de a avea un copil, predispoziţia poligamă a bărbaţilor, neînţelegerile dintre sexe, complexul de masculinitate al femeilor, frigiditatea, diferenţele dintre persoana sănătoasă şi cea nevrotică. Scrisă într-un limbaj accesibil, dintr-o perspectivă feminină dar nu feministă, cartea se adresează tuturor celor interesaţi de înţelegerea femeilor.

„Scindarea componentei senzuale de cea romantică în viaţa amoroasă, pe care o întâlnim doar ocazional la femei, pare a fi tot atât de frecventă la bărbaţii educaţi ca frigiditatea în cazul femeilor. Astfel, pe de o parte, bărbatul îşi caută partenera de viaţă şi prietena apropiată spiritual, dar faţă de care senzualitatea sa este inhibată şi din partea căreia, în adâncul sufletului, aşteaptă să i se răspundă cu aceeaşi atitudine. Efectul asupra femeii este clar; poate duce foarte uşor la frigiditate, chiar dacă inhibiţiile pe care le-a adus cu sine din procesul propriei dezvoltări nu sunt insurmontabile. Pe de altă parte, un astfel de bărbat va căuta o femeie cu care poate avea numai relaţii sexuale, o tendinţă care se manifestă cel mai clar în relaţiile sale cu prostituatele. Ecoul acestei atitudini asupra femeii va duce şi el la frigiditate. De vreme ce, în cazul femeii, viaţa emoţională este, de regulă, mult mai îndeaproape şi constant asociată cu sexualitatea, ea nu se poate dărui complet atunci când nu iubeşte sau nu este iubită. […]

Tendinţele masculine se exprimă prin atitudinea dominatoare a femeii şi prin dorinţa sa de a avea un control absolut asupra copiilor. Ori femeia se poate teme de acest lucru, fiind, astfel, prea indulgentă cu ei. Se poate manifesta una dintre cele două extreme. Fie îşi bagă fără încetare nasul în treburile copilului, fie se teme de tendinţele sadice implicate, rămânând pasivă, neîndrăznind să intervină. Resentimentul împotriva rolului feminin transpare din învăţăturile date copiilor, potrivit cărora bărbaţii sunt brute şi femeile sunt creaturi suferinde, rolul feminin este demn de dispreţ şi de milă, menstruaţia este o boală («blestem») şi actul sexual, un sacrificiu pe altarul dorinţelor soţului. Aceste mame vor fi intolerante faţă de orice manifestare sexuală, în special din partea fiicelor, dar, foarte frecvent, şi din partea fiilor.” (Karen Horney)

Edward Okuň, Portret de fată, cca 1900

Karen Horney s-a născut la Hamburg, în 1885 şi a studiat medicina la Universitatea din Berlin. Medic psihiatru şi psihanalist, a predat la Institutul Psihanalitic din Berlin, la Institutul Psihanalitic din Chicago şi Institutul Psihanalitic din New York. Împreună cu Alfred Adler a fondat curentul neo-freudian. Printre lucrările sale se numără Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Noi direcţii în psihanaliză, Autoanaliza.

Calendar: Thomas Lawrence

Tânărul pictor lansat la Londra în 1787 avea 18 ani. Figură de adolescent efeminat, cu mâini mici, grațioase, cu alură romantică, așa cum îl vedem în autoportretul din această perioadă, dacă el nu e o idealizare narcisiacă a trăsăturilor. În scurt timp, Thomas Lawrence, născut în 13 aprilie 1769, la Bristol, devine un portretist redutabil, cu o reputație pe care nimeni nu o poate contesta. În 1789, prezintă la Royal Academy portretul doamnei Cremorne. Succesul acestui tablou îi oferă posibilitatea de a picta portretul reginei Charlotte, expus în anul următor la Royal Academy. E prima comandă regală a pictorului care se va impune ca unul dintre cei mai mari portretiști din istoria artei, cu o influență puternică asupra artei romantice în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Miss Farren (1790) stârnește entuziasm, admiratorii tânărului pictor apreciind „execuția nervoasă, vioiciunea atitudinii modelului anunțând orientarea nouă pe care artistul avea să o confere concepției portretistice a lui Reynolds.” În 1791, la 22 de ani – fapt rar – este deja membru asociat al Academiei Regale. După trei ani, la vârsta minimă admisă, are onoarea de a fi primit ca membru cu drepturi depline. La moartea lui Reynolds, în 1792, artistul autodidact fusese acceptat ca pictor al Curții regale. Reputația sa în mediile mondene și în egală măsură în cele artistice atinsese deja apogeul.

Era un excelent desenator, capabil să realizeze  rapid asemănarea cu modelul. Desigur, îndemânarea tehnică nativă avea un cuvânt greu de spus. Dar Thomas Lawrence dovedea, pe lângă facilitate, și studiul atent, minuțios, capacitatea de a fixa un caracter. Dacă nu excelează neapărat în coloristică, păstrând un anumit convenționalism, are însă o elocvență a detaliului în desen și culoare care încântă și ochiul analitic cel mai pretențios. Această expresivitate a chipurilor și mai ales știința de a crea sugestii neașteptate, în care se întrezăresc treptat teme care vor fi dragi pictorilor romantici, îl fac să depășească, inclusiv în prima perioadă de creație (1790–1800), dulcegăria mondenă a rococoului. Portretul începe să „povestească” despre modelul său, aproape că nu mai ai nevoie să consulți o biografic sau alta. Totul pare spus în portretul făcut de Thomas Lawrence.

După 1800, când se dedică aproape în exclusivitate portretului, renunțând la a mai picta și scene istorice, în moda timpului, stilul său devine mai sobru, fără a pierde însă din străluicire și fără a se observa o ruptură. Thomas Lawrence este acum pictorul oficial, cronicarul plastic al Regenței. Expresia din portretul din 1814 al Prințului regent (viitorul George al IV-lea) este întru totul edificatoare pentru influența pe care o va avea Thomas Lawrence în portretistica romantică. În 1815 pictorul este înnobilat, primind titlul de Sir. Este trimis în Franța, la Viena și în Italia, începând din 1818. Figuri politice ilustre ale vremii sunt subiectele portretelor sale, Thomas Lawrence fiind considerat portretistul numărul unu al Europei din primele decenii ale veacului. Când se întoarce în Anglia, la începutul anului 1820, este ales președinte al Academiei Regale. În 1824 este prezent cu succes, alături de alți pictori englezi, la Salonul de la Paris. Este decorat cu Legiunea de Onoare. Impresia făcută de portretele sale pare una ieșită din comun. Entuziasmat de stilul artistului englez, Delacroix va picta în 1826 un portret în stilul lui Lawrence, Baronul Schwite. Dar mai ales va aprecia portretele de femei ale lui Thomas Lawrence: „Nimeni nu a pictat vreodată ochii, ai femeilor îndeosebi, ca Lawrence, și aceste guri întredeschise, de un farmec perfect.” Feminitatea, cu toate secretele ei, „cercul magic” de care vorbea Delacroix, își găsește o expresie cu adevărat singulară în portretele lui Lawrence. Expresia ochilor, a buzelor, chipul în ansamblul său au pe rând grație și inefabil, profunzime dar și aer de nonșalanță fermecătoare, frăgezime vegetală, senzualitate ascunsă și voluptate, surâs enigmatic și melancolie, străfulgerare sentimentală dar și plictis exprimat elegant, constrângeri datorate modei și dorință de libertate, aceasta din urmă, poate – suverană.

Costin Tuchilă

 

Portretul doamnei Cremorne, 1789

Regina Charlotte, 1789

Miss Farren, 1790

Miss Farren, detaliu

Lord Seaforth, 1805

Papa Pius VII, 1819

George IV la încoronare, 1820

Lord Nelson

Sophia, Lady Burdett, după 1793

Sally Siddons

Sally Siddons, detaliu

Lady Maria Conyngham

Lady Maria Conyngham, detaliu

Lady Selina Meade

Lady Elizabeth Conyngham, 1821–1824

Margaret, contesă de Blessington, 1822

Princess Sophia, 1825

Miss Martha Carry

Doamna Seymour Bathurst, 1828

Calendar: Jean-Honoré Fragonard

Se împlinesc astăzi 205 ani de la moartea pictorului francez Jean-Honoré Fragonard, a cărui artă este considerată expresia tipică a rococoului. Continuator într-o măsură al lui Watteau, urmând tradiția foarte prețuită în epocă a „serbărilor galante” („fêtes galantes”), Fragonard duce la desăvârșire gustul pentru opulență și rafinament decorativ, specific stilului rococo. A pictat cu egală măiestrie scene în care abordează teme îndrăznețe, depășind media frivolă a veacului, portrete (pe care le intitula „fanteziste”) și peisaje, continuând să fie admirat în secolul al XIX-lea,  privit chiar  ca precursor al simbolismului. Deși stilul său nu mai era de mult la modă, a găsit prețuire și printre impresioniști (Renoir îl venera) datorită delicateței uneori uimitoare a tablourilor sale.

Fragonard se născuse în 5 aprilie 1732, la Grasse, oraș din sudul Franței, unde, în 1926, s-a înființat o celebră firmă de parfumuri, care a împrumutat, ca omagiu, numele pictorului. Cele două fabrici de parfumuri de astăzi, una la Grasse, alta la Eze-Village, pe Coasta de Azur, continuă strălucit tradiția parfumeriilor Fragonard, marcă binecunoscută. La Paris există două muzee ale parfumului, Fragonard, unul dintre ele în apropierea Operei Garnier. Desigur, vizitatorul se poate întreba dacă există vreo legătură între firma de parfumuri și numele pictorului. Dincolo de conjunctura înființării companiei, am putea specula cu destulă îndreptățire că atmosfera tablourilor lui Fragonard conduce la infinita delicatețe a parfumurilor care îi folosesc numele. Și printr-un exercițiu sinestezic, simțurile noastre ar putea regăsi într-o pânză sau alta a pictorului această vrajă olfactivă, cum ar putea regăsi cea mai subtilă muzică. Pe lângă înclinația sa pentru decorativism și pentru abundența de ornamente, stilul rococo și, în particular, cel al lui Fragonard implică o evidentă componentă senzorială. Tușa atât de fină a lui Fragonard, care continuă să fascineze, freamătă, o mișcare secretă a simțurilor atrage și deopotrivă intrigă în tablourile sale, unele dintre ele scandalizând în epocă, pentru că încălcau convenții și prejudecăți. Și când pictează subiecte tradiționale, Fragonard găsește un unghi personal de abordare. Scenele lui, cu mișcări studiate și o structură compozițională îndelung elaborată, depășesc surâzând constrângerile academismului, au o muzicalitate interioară fermecătoare, se adresează parcă asimilării senzoriale și ies astfel din tiparele exercițiului, oricât de virtuoz, pe o temă dată. Fragonard este pictorul sentimentelor volatile, al sugestiei pline de ambiguități, al materiei care, la rândul ei, pare a se evapora, ca în acest Concurs muzical din jurul anului 1754 sau ca în Leagănul, din aceeași perioadă. Convenția rămâne numai în decor și în costumația personajelor, care, parcă, vor mereu să învingă chinuitoarea obligație a modei și ipocrizia saloanelor. Pictorul nu a scăpat, desigur, de acuza de frivolitate, mai ales în scenele de dragoste, într-un veac pudibond. Dacă Fragonard a făcut concesii și gustului frivol, nu a făcut-o însă niciodată ostentativ și nu aceasta este, în nici un caz, dominanta picturii sale. Îndrăznelile lui, tocmai ele, devin astăzi seducătoare, pentru că depășesc conformismul și dau sentimentul suveranei libertăți creatoare, ca în Femeie jucându-se cu un câine, o compoziție care spulberă orice formalism, sau într-o pânză în care Îngerul (Cupidon) scoate cămașa unei femei surprinse într-o poziție plină de voluptate, între cearșafuri și draperii vaporoase (Scoaterea cămășii).

Mult comentat este Zăvorul (1777), o scenă de dragoste relativ ciudată, poate scandaloasă prin violența mișcării, pe care unii s-au grăbit să o interpreteze nepotrivit. Compoziția dramatică prin mișcarea celor două personaje este o formă de exprimare a dorinței erotice, dând la o parte falsul atâtor reprezentări ale temei. Desigur, mâna bărbatului care atinge zăvorul unei uși constituie capcana simbolică pe care pictorul o așează, neașteptat, în fața privitorului. El pictează cu sinceritate o scenă din atelier, pe care, destăinuind-o, o transformă într-o mică poveste (Noul model).

La începutul anilor ’70 ai veacului, Fragonard primise de la doamna du Barry, favorita regelui Ludovic al XV-lea, comanda unui ciclu de tablouri de mari dimensiuni cu tema Evoluţia dragostei în inima unei fete, care ar fi urmat să fie puse în castelul de la Louveciennes. A rezultat o serie de 14 tablouri (șase scene de dragoste, patru alegorii și patru picturi decorative) care nu au fost însă acceptate de rege, căruia i s-a părut că nu se potrivesc cu stilul neoclasic al castelului. Pictorul le-a transportat mai târziu la Grasse. Astăzi ele sunt expuse la New York (Frick Collections, Camera Fragonard).

În 1790, Fragonard părăsește Parisul, plecând la Grasse. Se întoarce după un an, intrând sub protecția lui Louis David. La mijlocul deceniului al zecelea al secolului, devine membru al Conservatorului de Arte și Meserii pentru științe aplicate și se ocupă cu organizarea colecțiilor de artă ale viitorului Muzeu Luvru. Apoi preia sarcina expedierii operelor de artă către muzeul care se organiza la Versailles. Locuiește, până în 1806, la Luvru.

A murit subit în 22 august 1806, într-o zi călduroasă, într-un local parizian în care își comandase o înghețată.

Costin Tuchilă

Concursul muzical, c. 1754

Diana și Endymion, c. 1753–1756

Venus și Cupidon, c. 1760

Furtuna, 1759

Peisaj montan la apus de soare, c. 1765

Noul model, 1762

Femeie jucându-se cu un câine, c. 1765–1772

Scoaterea cămășii, c.1770

Femei la scăldat, 1772–1775

Jocul de-a baba oarba, 1773–1776

Lecția de muzică, 1769

Leagănul, 1775–1780

Scrisoare de dragoste, 1770

Tânără citind, 1770

Dragostea santinelă, 1773–1776

Denis Diderot (portret fantezist), 1769

Marie-Madeleine Guimard (portret fantezist), 1769

Monsieur de la Bretèche (portret fantezist), 1769

Studiu (portret fantezist), 1769

Evoluția dragostei în inima unei fete – Mărturisirea dragostei, 1771

Evoluția dragostei în inima unei fete – Urmărirea, 1773

Evoluția dragostei în inima unei fete – Întâlnirea, 1773

Evoluția dragostei în inima unei fete – Îndrăgostitul încornorat, 1771–1773