Recital extraordinar Dan Grigore, dedicat aniversării Majestății Sale, Regele Mihai

Dan Grigore_foto Virgil Oprina

eveniment liber sa spunJoi, 7 noiembrie, la ora 19.00, la Sala Radio va avea loc recitalul extraordinar al pianistului Dan Grigore, prilejuit de cea de-a 92-a aniversare a zilei de naștere a Majestății Sale Regele Mihai (născut la 25 octombrie) şi de ziua Sfinţilor Arhagheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie). Concertul va avea loc în prezenţa Altețelor Regale Principesei Margareta, a Principelui Radu şi a Principelui Nicolae. În program: Bach, Coral-preludiu în Sol major din Cantata nr. 147; Beethoven, Menuet; Mendelssohn-Bartholdy, Cântec fără cuvinte; Rahmaninov, Preludiu în sol diez minor; Mozart, Alla turca; Enescu, Adagio; Chopin, Studiu în Mi major, Vals în do diez minor, Valsul minut ș.a.

regele mihai

Dan Grigore, artistul român care a concertat pe toate meridianele lumii, de la Tokyo, Kyoto sau Osaka la Anvers, Berlin, München, Budapesta, Philadelphia, Washington, Paris, Roma, Ierusalim, Madrid, Barcelona, Copenhaga ş.a, alături de prestigioase orchestre ale lumii şi sub bagheta unor mari dirijori, se bucură de titlul de „Pianist al Casei Regale”.

Cariera sa artistică se leagă de nume importante din istoria şi cultura română. Între 1961–1965, printr-o bursă acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu, a primit dreptul de a folosi pianul care a aparţinut lui George Enescu, tânărul pianist fiind de altfel laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, la edițiile din 1961 și 1967. Celebra pianistă și profesoară Cella Delavrancea l-a apreciat într-o serie de articole, într-o perioadă în care criticii oficiali îl ignorau. În 1996 a susţinut trei concerte alături de Orchestra Filarmonică din München, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, de altfel ultimele concerte ale marelui dirijor.

Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, în oficiile Poştei Române, în Magazinele Inmedio semnalizate “Bilete.ro”, în Magazinele Germanos şi la Casa de Bilete a Sălii Radio.

Pentru alte informaţii legate de Orchestrele şi Corurile Radio vă rugăm să consultaţi site-ul www.orchestreradio.ro sau www.orchestreradio.com.  

 

Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret: Centenar Sergiu Celibidache

Cea de-a treia Stagiune Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, desfășurată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, se va încheia luni, 25 iunie 2012, la ora 17.00, cu o un medalion dedicat dirijorului Sergiu Celibidache. Centenar Sergiu Celibidache este titlul sub care muzicieni care au cântat în compania sa și critici muzicali îl vor evoca pe marele dirijor născut în 28 iunie 1912. Participă: Dan Cavassi, Andrei Dorobanțu, Nicolae Licareț, Costin Tuchilă. Manifestarea programată în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) se va încheia cu un Recital Aurelian-Octav Popa (clarinet). În program, piese de Rameau, Debussy, Enescu (adaptare de Aurelian-Octav Popa). În cadrul serii care îi este dedicate vor putea fi ascultate și vizionate înregistrări de referință cu Sergiu Celibidache. Intrarea este liberă.

Director artistic al Stagiunii Camerale „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”: dr. Mirela Zafiri.

Sergiu Celibidache (28 iunie 1912, Roman, România–14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, Franța)

„Cândva, la un moment dat, acest om a devenit mit. Înainte de asta, însă, fusese o legendă.” ( Mario Gerteis).

„A fost iubit, admirat, temut, iar acum va fi cu siguranță și divinizat.” (Steen Christian Steensen).

„Un tip de dirijor ca Celibidache nu va mai exista niciodată.” (Roland de Beer).

„De unde vine această priză electrizantă pe care Celibidache o exercită asupra muzicienilor şi melomanilor şi care pare să fie adevărată magie sau miracol? Printr-o amănunţită analiză şi o concentrată observaţie, înlăturând tot ceea ce ar părea de domeniul supranaturalului, se pot scoate la iveală toate însuşirile care dau acel caracter neobişnuit valorii indiscutabile a acestui mare artist. Înzestrat de la natură cu toată generozitatea şi stăpânit de o pasiune mistuitoare pentru muzică, valoarea sa extraordinară este fructul unei munci fără odihnă, al unui studiu ştiinţific şi vast al tuturor disciplinelor muzicii pe care le stăpâneşte la cel mai înalt nivel şi în cele mai intime amănunte, al unei fantezii de o bogăţie rară, al unei culturi academice. Doctor în filozofie şi în matematici, interpretările sale sunt construite numai pe temeiul unei logici inebranlabile, iar fantezia aceea, despre care vorbeam mai sus, se împrospătează printr-un proces continuu de rafinare şi sublimare, hrănindu-se din universalitatea cunoştinţelor sale nu numai din domeniul artelor – muzică, literatură, teatru, plastică – ci din toate ramurile activităţii umane, dar mai ales trăgându-şi seva din izvorul nesecat al unei bogate vieţi interioare. Tot din acestea trebuie desprinsă şi taina faptului că Celibidache nu se repetă niciodată. Compozitor el însuşi, acest magistral interpret se apleacă plin de umilinţă asupra operei ce intră în repertoriul său, caută să pătrundă cu truda unui studiu meticulos şi cât mai complet în intimitatea limbajului creatorului respectiv şi, reuşind să se substituie acestuia, îi cântă lucrarea cât mai aproape de ceea ce putea fi idealul de interpretare, aşa cum i-a sunat compozitorului atunci când şi-a scris opera. Ca să ajungă aici, el caută să intre în universul compozitorului, în concepţia lui de viaţă, în epoca lui, în idealurile, preocupările şi problemele acelei epoci, în aşa fel încât să poată traduce opera compozitorului prin prisma epocii lui şi nu prin prisma epocii, mentalităţii şi stilului nostru actual de viaţă.” (Costache Popa).

„Gesturile dirijorului sculptează în spaţiu o sinteză geometrică şi predomină volumul, relevat nouă prin statornicia nuanţei alese şi precizia structurii perioadelor. El îşi afirmă voinţa cu o autoritate severă, mâna stângă tăind în aer împlinirea şi dezlegarea expresiei. Pare a fi calm în mişcări, bagheta lui vibrează tot atât de subtil ca vibrato-ul viorilor, obligate de el la un tremur mai strâns decât cel obişnuit, ce naşte o palpitaţie emoţională în diminuendo, topit infinitezimal, încât se percepe ca umbra umbrei unei vibraţii. Dar când porneşte un crescendo, atunci tot trupul se îndoaie ca un copac răscolit de furtună. Modulează în cercuri mari avântul, dar nici o clipă nu-i îngăduie să depăşească armonia echilibrului cerebral. El aşează muzica în zona spiritului şi o priveşte epurată de tot balastul inutilităţilor omeneşti. De aceea poate să exprime esenţialul!” (Cella Delavrancea).

„S-a spus (nu fără temei) că muzica adevărată trebuie ascultată doar cu inima. În cazul lui Sergiu Celibidache dictonul rezistă pe deplin confruntării cu realitatea. Mai mult decât atât: emoţia creată de universul sonor este sporită la Celibidache de trăirea totală a partiturii, care i se citeşte pe faţă. […] Celibidache trebuie văzut, nu doar ascultat, şi mai ales trebuie văzut de aproape, mai ales din faţă, pe întregul parcurs al desfăşurării discursului muzical. Ai zice că mâna dirijorului, gesturile de pronunţată expresivitate vin să servească, în primul rând, acea privire caracteristică, plină de forţă, ce domină şi subjugă instrumentiştii. Este un privilegiu să retrăieşti fiecare pagină muzicală în ambianţa acestui mare maestru al baghetei, capabil să comunice emoţia artistică la tensiuni dintre cele mai înalte. Şi este, în sfârşit, pilduitor să-l urmăreşti pe Sergiu Celibidache la repetiţii pentru a pătrunde în extrema complexitate a actului creator, în munca epuizantă a aspiraţiei spre perfecţiune, în dăruirea totală dedicată tălmăcirii capodoperelor. Numai aşa vom înţelege «secretul» acelor concerte de referinţă artistică pe care Sergiu Celibidache le oferă auditorilor. Numai aşa vom cunoaşte preţul marilor eforturi ale membrilor orchestrei, permanent solicitaţi de dirijor până la limita posibilităţilor fizice şi psihice. Iar publicul românesc dovedeşte că a înţeles pe deplin această înaltă lecţie de artă, asaltând, pur şi simplu, porţile Ateneului pentru a putea asista la repetiţii, pentru a fi martor la acel veritabil laborator de creaţie. Îmbucurător este şi faptul că, în primele rânduri, am remarcat un foarte mare număr de tineri, studenţi la Conservator sau la alte facultăţi, elevi etc. Fără îndoială că pentru ei, exemplul maestrului se poate transforma într-o experienţă unică, greu de uitat şi menită apoi să marcheze întreg drumul evoluţiei lor. Vor fi învăţat de aici că orice izbândă artistică, orice înfăptuire de preţ se atinge numai cu o muncă perseverentă, fără menajamente. Că în spatele interpretării strălucitoare, aparent fără nici un efort, dintr-un concert, se ascunde un imens sacrificiu, strădanii adesea greu de închipuit.” (Viorel Cosma).

Sergiu Celibidache „nu poate relata nimănui ce face, pentru că muzica, pentru el, este o succesiune de momente prezente, aidoma oricărei rostiri esenţiale, irepetabile în datele ei fundamentale. Un dirijor care urcat la pupitrul orchestral, se adânceşte în sine până la a se confunda cu universul din care izvorăşte spre noi pe căile iluminate ale harului divin.” (Corneliu Antim).

 

 Richard Strauss, Poemul simfonic „Till Eulenspiegel” – fragment de repetiție cu Sergiu Celibidache, Orchestra Simfonică Radio din Stuttgart

P. I. Ceaikovski, Simfonia nr. 5 în mi minor, partea a IV-a, Andante maestoso – Allegro vivace, Filarmonica din München, dirijor: Sergiu Celibidache. Herculessaal, München, 1983

J. Brahms, Simfonia a III-a în Fa major, partea a III-a, Poco allegretto, Filarmonica din München, 1985

M. Ravel, Bolero, Filarmonica din München, Japonia, 1994

Anul Celibidache

UNESCO a declarat anul 2012 Anul Celibidache, marcând astfel 100 de ani de la naşterea marelui dirijor şi compozitor român (28 iunie 1912, Roman, județul Neamț–14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța).

În memoria acestuia, de duminică, 10 iunie şi până marţi 12 iunie, în Piaţa „George Enescu” din București, vor rula filmele Român născut să dirijeze o lume (realizator: Adela Vrînceanu) şi Grădina lui Celibidache (realizator: Serge Ioan Celibidache).

Accesul este gratuit, iar spaţiul este deschis, zilnic, între orele 11,00–23,00.

Concert aniversar Mădălin Voicu la Sala Radio

Formaţiile Muzicale Radio îl sărbătoresc pe dirijorul Mădălin Voicu, la împlinirea a 45 de ani de activitate artistică. Concertul Orchestrei Naţionale Radio de vineri, 10 februarie 2012, ora 19.00 îi este dedicat şi îl va avea la pupitru chiar pe sărbătorit, care ne propune un program integral Beethoven. În deschiderea concertului va fi interpretat Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 61, avându-l ca solist pe violonistul Valery Oistrakh, care concertează pentru prima oară alături de Orchestra Naţională Radio. În continuare vom audia Simfonia a V-a în do minor, op. 67.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Descoperind tainele muzicale prin intermediul viorii, Mădălin Voicu a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, unde a studiat cu George Manoliu şi Cornelia Bronzetti. Ulterior Mădălin Voicu avea să studieze şi dirijatul, de-a lungul timpului fiind îndrumat în arta dirijorală de muzicieni de prestigiu precum Sergiu Celibidache, Carlo Zecchi, Corneliu Dumbrăveanu, Hans Swarowsky. Mădălin Voicu a fost dirijor al Filarmonicii „Oltenia” şi al Filarmonicii din Ploieşti, invitat permanent al orchestrelor de profil din ţară şi a întreprins numeroase turnee în Anglia, Austria, Argentina, Belgia, Brazilia, Germania, Grecia, Elveţia, Luxemburg. A susţinut concerte alături de Orchestra de Cameră „Bucureşti”, înfiinţată de către distinsul violonist Ion Voicu, iar din anul 2001 Mădălin Voicu este membru de onoare al Academiei Franceze de Ştiinţe, Arte şi Litere. Alături de activitatea artistică, Mădălin Voicu s-a dedicat între anii 1990–1995 unei intense activităţi didactice, la pupitrul Orchestrei Conservatorului din Izmir. O altă latură a personalităţii sale este reprezentată de implicarea în viaţa politică, în calitate de deputat şi membru al Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mass Media a Camerei Deputaţilor, totodată îndeplinind funcţia de Secretar general al UNESCO pentru România. În prezent Mădălin Voicu este Preşedinte de Onoare al Romilor din România. Este un promotor al tinerelor generaţii de muzicieni, iar prin intermediul Fundaţiei Internaţionale „Ion Voicu” realizează o serie de concerte, numeroşi artişti precum Florin Ionescu-Galaţi, Gabriel Croitoru sau Cosmin Bănică fiind răsplătiţi cu premii din partea Fundaţiei.

Având un nume cu rezonanţă ce aminteşte de iluştrii săi bunic şi tată, Valery Oistrakh şi-a consolidat o carieră artistică solidă, concertând pe importante scene din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Germania, Rusia, Canada, Italia, Australia, Spania şi Japonia. Talentul său muzical se exprimă atât prin intermediul viorii cât şi prin cel al violei, abordând cu succes lucrări reprezentative dedicate celor două instrumente.  Aprecierea de care se bucură Valery Oistrakh transpare din multiplele colaborări avute, în calitate de partener de muzică de cameră, cu maestrul Yehudi Menuhin, Jorg Demus şi totodată colaborând cu Cvartetul „Amadeus”. Numeroase orchestre filarmonice precum cele din Sankt Petersburg, Moscova, Orchestra Simfonică din Berlin, Orchestra simfonică londoneză, Orchestra Simfonică Naţională a Scoţiei, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, orchestrele simfonice din Vancouver şi Toronto au avut prilejul de a colabora cu muzicianul, în diverse concerte apreciate de critica de specialitate. Dintre muzicienii cu care a mai avut prilejul de a colabora menţionăm pe: Kurt Masur, Gennady Rozdestvensky, Gyorgy Lehel, Saulius Sondeckis, Vladimir Fedoseev, Marco Parisotto. Valery Oistrakh este profesor la Conservatorul Regal din Bruxelles, este invitat să susţină cursuri de master la Academiile de muzică din Austria, Belgia, Italia, Turcia, Germania şi Japonia, iar din anul 1999 este profesor invitat al Conservatorului „Mozarteum” din Salzburg.

Ladislau Horvath, dirijor și solist la Sala Radio

Miercuri, 8 februarie 2012, ora 19.00, Orchestra de Cameră Radio îl va avea ca invitat pe Ladislau Horvath, cunoscut pe scenele din întreaga lume ca dirijor de orchestră, solist-concertist, membru în diferite ansambluri de muzică de cameră, concert-maestru şi profesor. În prezent este dirijor principal şi concert-maestru al Orchestrei I Solisti Fiorentini din Italia. În concertul de la Bucureşti, Ladislau Horvath va apărea în ipostază de dirijor şi solist al Orchestrei de Cameră Radio.

Programul va cuprinde în prima parte lucrări de W. A. Mozart: Simfonia nr. 23 în Re major, KV 181, Rondo în Si bemol major pentru vioară şi orchestră, KV 269, Adagio în Mi major pentru vioară şi orchestră, KV 261 şi Rondo în Do major pentru vioară şi orchestră, KV 373.

A doua parte a programului va cuprinde Mica simfonie de Ch. Gounod şi Simfonia nr. 49 în fa minor, „La Passione” de J. Haydn.

Bilete se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Ladislau Petru Horvath a studiat vioara şi muzica de cameră sub îndrumarea profesorilor Modest Iftinchi, Ştefan Gheorghiu, Semion Snitkovsky, Ştefan Ruha, Heinz Schunk, Gyorgy Kurtág. A câştigat mai multe premii naţionale atât ca violonist, cât şi ca membru al unui cvartet de coarde: Premiul I vioară la Concursul Naţional de la Iaşi (1979), la concursurile naţionale din 1985 şi 1987, Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor la Concursul de Muzică de Cameră de la Braşov (1980), Premiul Criticii (1983) pentru interpretarea muzicii contemporane (peste 100 de prime audiţii absolute într-un an), Premiul I la Concursul „George Enescu” de sonate de la Oradea (1988). După licenţă, a devenit concert-maestru al Orchestrei de Studio a Radioteleviziunii, ansamblu cu care a susţinut concerte şi a făcut numeroase înregistrări. În anul 1990, în urma concursului susţinut în faţa unei prestigioase comisii al cărei preşedinte a fost Zubin Mehta, Ladislau Petru Horvath a devenit concert-maestrul Orchestrei Maggio Musicale Fiorentino.

Datorită personalităţii sale muzicale multiple, de timpuriu s-a apropiat de dirijatul de orchestră, fiind ghidat de extraordinarii pedagogi ai baghetei Constantin Bugeanu şi Piero Bellugi. În perioada 1977–1978 Ladislau Petru Horvath a asistat la cursurile-lecţie susţinute de Sergiu Celibidache. A apărut pe podiumul de concerte în faţa ansamblurilor: I Solisti Fiorentini, Orchestra Sinfonica din San Remo, Orchestra Operei Maghiare din Cluj-Napoca, Musici Mundi, Orchestra Accademiei del Maggio Musicale Fiorentino, orchestrele Askania din Magdeburg, Palcoscenico din Pescara, Cappella fiorentina, Risonanza şi altele. Contribuţia sa ca prim-violonist, concert-maestru al celebrei orchestre Maggio Musicale Fiorentino sau al orchestrelor Accademia di Santa Cecilia din Roma, cea a Teatrului Carlo Felice din Genova, a Orchestrei Internaţionale a Italiei, I Solisti Fiorentini, Orchestra Sinfonica din Tenerife, cea a Teatrului Massimo din Palermo a fost apreciată elogios de dirijori celebri ca Zubin Mehta, Seiji Ozawa, W. M. Chung, Georges Prêtre, James Conlon, Gianandrea Gavazzeni, Marc Minkovski, Krzysztof Penderecki, Gustavo Dudamel, Fabio Luisi.

Ladislau Petru Horvath nu este doar membru în ansambluri de muzică de cameră, ci şi fondator al unora: Consonanza (1991) şi Orchestra Musici Mundi (1992), formaţii cu o bogată activitate concertistică şi de înregistrări.

Calendar: George Enescu

Se împlinesc astăzi 130 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoșani–4 mai 1955, Paris). Trei dintre cele mai populare lucrări enesciene sunt creații de tinerețe. Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major, publicate cu număr de opus 11 (la editura pariziană Enoch, în 1909), au fost compuse în 1901, Suita nr. 1, în anul următor.

Pe 23 februarie/8 martie 1903, tânărul George Enescu prezenta în primă audiţie absolută la Bucureşti cele două Rapsodii române şi Suita pentru orchestră nr. 1 în Do major, op. 9 (publicată la Editura Enoh, 1909). Suita dedicată lui Saint-Saëns rămâne şi astăzi o partitură neobişnuită mai ales datorită primei ei părţi, celebrul Preludiu la unison. El este unic în literatura simfonică universală şi fascinant atât prin conţinutul exprimat, cât şi prin particularităţile tehnice. Suita nr. 1 în asamblul ei poate fi considerată o capodoperă, chiar dacă unii comentatori îi găsesc imperfecţiuni. Totuşi, absolut uluitoare este prima ei secţiune, care pune în umbră întrucâtva celelalte trei părţi. Valoarea ei de unicat este explicată de obicei prin procedeul folosit. Nimeni nu s-a mai încumetat să scrie o întreagă mişcare simfonică la unison. Există în istoria muzicii suficiente pasaje la unison (orchestrale, vocal-instrumentale), dar nu un număr atât de mare de măsuri în care instrumentele orchestrei să cânte împreună aceleaşi note. Şi nu o creaţie unitară, care să aibă individualitate tematică, expresivă, caracter de sinteză muzicală prin folosirea aceluiaşi procedeu: unisonul. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul muzical, trebuie să spun că unisonul este considerat o consonanţă perfectă, care lasă sentimentul existenţei unui singur sunet, cu atât mai mult când instrumentele sunt apropiate din punct de vedere timbral. Unisonul creează efecte sonore deosebite, de la senzaţia de tensiune paroxistică, de maximă acumulare deci, până la cea de relaxare şi limpezime. Cum în artă nu există reţetă iar procedeele tehnice sunt teoretic sublime, esenţial râmânând modul personal de folosire a lor în practică, privit din alt unghi, s-ar putea obiecta că unisonul extins la dimensiuni ample este generator de monotonie. Că percepând un singur sunet, numai cu diferenţele timbrale, nici ele, în cazul ansamblului de coarde, foarte mari, urechea receptează un spaţiu sonor plat. Că astfel expresivitatea dispare. George Enescu învinge toate dificultăţile şi reticenţele.

Dar înainte de a încerca să parcurgem, atât cât este posibil în cuvinte, sensurile Preludiului la unison, să reţinem componenţa orchestrei, aşa cum este cerută de Enescu în partitură. Acest preludiu în Do major, în mişcare moderată şi măsură de 3/4, trebuie cântat de 20 de viori prime, 18 secunde, 14 viole, 12 violoncele, la care se adaugă timpanul acordat în sol. Un inventar aşadar numeros, 64 de instrumente cu coarde, contribuie la construirea unui lanţ melodic şi ritmic de 139 de măsuri. Ne putem întreba de ce compozitorul fixează riguros numărul instrumentelor şi de ce solicită un ansamblu atât de bogat. Este cumva tributar tendinţei muzicienilor moderni de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, de a hotărî totul, de a cere interpreţilor să renunţe la orice posibilitate de interpretare subiectivă a semnelor grafice din partitură? Fixează, implicit, prin această hotărâre, şi dimensiunile ideale ale sălii în care trebuie să fie cântată muzica sa? Răspunsul este evident afirmativ, cunoscând faptul că partiturile enesciene abundă în notaţii amănunţite, care indică în mod expres anumite nuanţe, care îl călăuzesc pe interpret în aflarea adevărului cuprins în alfabetul răsfrânt pe portativ. Pe de altă parte, însăşi substanţa muzicii dictează aici numărul de componenţi ai orchestrei. Enescu era întru totul conştient de acest lucru. Cu instrumente mai puţine, nici unul dintre efectele prevăzute în Preludiu la unison nu poate avea sonoritatea corespunzătoare. Nici nuanţele dinamice, fortissimo, pianissimo, crescendo, descrescendo, nici elementele ritmice, nici accentele sau indicaţiile de frazare şi de atac al sunetelor. Impresia de bogăţie muzicală nu s-ar putea realiza aici altfel. De aceea orice altă interpretare, cu un număr mai mic de corzi (aşa cum se practică – aproximativ 50) este improprie. Aproape nimic nu va suna aşa cum a imaginat Enescu.

În comentariul rezervat Suitei nr. 1 în volumul Capodopere enesciene (1984), Pascal Bentoiu afirmă că Preludiul „este, în mod curios, construit aproape ideal pe proporţii fibonacciene. Prima secţiune are 50 de măsuri, următoarea 30, ambele conţin deci 80 dintr-un total de o sută treizeci şi ceva, căci ultimele câteva măsuri apar ca simplu ecou al vastei desfăşurări. Singurul accident timbral – pedala pe sol a timpanului – survine deci, practic vorbind, la locul secţiunii auree. Întâmplare?” – se întreabă muzicologul. Răspunsul este greu de dat. Această referinţă algebrică la şirul lui Fibonacci poate fi susţinută şi datorită impresiei de construcţie desăvârşită, urmând proporţiile ideale, a Preludiului la unison. Construcţie justificată şi prin centrii tonali folosiţi de Enescu, pornind de la un do ideal şi urmând ciclul cvintelor în primele 50 de măsuri, după cum demonstrează Pascal Bentoiu: do, sol, re, la (presupus), mi, si, fa diez, do diez, „pe care se şi încheie secţiunea.” (Am eliminat din textul lui Pascal Bentoiu menţionarea frazelor muzicale şi a măsurilor pentru uşurinţa lecturii). „Iată deci – continuă muzicologul  – parcurs ciclul quintelor într-o compoziţie anterioară cu o treime de secol celebrei prime părţi din Muzica pentru coarde, celestă şi percuţie de Bartok. Nu consider că meritul principal al lui Enescu ar fi în anticipări de felul acesta, ci într-o calitate cu totul aparte a substanţei propuse de el, substanţă ce poate să rezulte fie din date tehnice insolite, fie din puneri în pagină mai tradiţionale. A reduce istoria muzicii la cursa spre noutate îmi pare de multă vreme – şi acum mai mult decât oricând – una din marile erori ale gândului despre muzică, pentru a mă exprima blând. Deci: nu din parcurgerea ciclului quintelor ori din proporţionarea fibonacciană rezultă neapărat valoarea Preludiului. O sută de compozitori de mâna a doua pot imagina fiecare câte un preludiu, şi fibonaccian proporţionat şi parcurgând oricum orice ciclu intervalic, iar rezultatul să fie o sută de preludii plicticoase, inutile, ratate.”

Prin conţinutul său, prin suflul deloc patetic, încărcat de tonuri evocatoare dar şi de dramatism, prin sentimentul de spaţialitate proiectată într-un plan mental ideal, Preludiul la unison este o expresie edificatoare a etosului românesc. Aceasta pare să fie intenţia nemărturisită a unui compozitor de geniu, care, la 21 de ani, aşterne în partitură o muzică singulară şi până la un punct stranie. Nu un portret esenţializat al spiritului românesc se desprinde de aici, cât o dimensiune spirituală urmărită cu atâta concentrare a expresiei. Muzica pare a veni dintr-un strat arhaic, subconştient, rădăcinile folclorice sunt interpretate într-un spaţiu şi spirit ideale, cu o nuanţă de clasicitate. Fără nici un retorism, Preludiul la unison conţine sentimente şi idei istoricizate, evocate de la înălţimea unei priviri atotcuprinzătoare. Se întrevăd aici, în acest discurs melodic care nu are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, puterea răbdătoare şi cumpăna vremurilor, jalea dar şi speranţa, sfâşierea lăuntrică şi dorinţa de libertate, credinţa şi mântuirea, sentimentul complex al dorului alături de stări contemplative, armonia unui peisaj matricial şi percepţia unui timp istoric care, ieşit din mit, împrumută dialectica eternităţii.

Din punctul de vedere al structurii melodice, Preludiul la unison este alcătuit din trei motive transformate treptat într-o mişcare când accelerată, când încetinită, declinând în final până la nuanţa piano-pianissimo. Primul motiv, de două măsuri, este adus în forte de viori şi viole, cu susţinerea notei lungi, un la descrescendo, de către violoncele. Acelaşi joc dinamic şi timbral este propriu şi celui de-al doilea motiv, încheiat pe nota mi. Al treilea, intonat dulce de viori şi viole, piano, este puţin mai mişcat decât primele două motive. Aceste trei celule melodice alternează şi se transformă, când mai animate, când uşor relaxate, cu indicaţii amănunţite de expresie şi accente sforzando, foarte potrivite instrumentelor cu coarde. După un scurt pasaj accelerat şi luminos, aproape vesel (compozitorul notează acest cuvânt în partitură), la sfârşitul primelor 80 de măsuri îşi face apariţia, surprinzător, timpanul, care va însoţi discursul corzilor cu un răscolitor tremolo pe nota sol, început în nuanţa mezzopiano. Acest tremolo se continuă, doar cu două pauze, timp de 55 de măsuri, ajungând la mijloc la un fortissimo care sună ca o ameninţare. Unitatea timbrală nu este spartă prin intervenţia instrumentului de percuţie şi totul se proiectează într-un spaţiu dramatic pe care suntem liberi să-l interpretăm. Treptat, muzica îşi regăseşte calmul şi finalul aparţine viorilor cu surdină, pentru ca bătăile de timpan în cea mai fină nuanţă să încheie Preludiul făcând trecerea la partea a doua suitei, Menuet lent.

Costin Tuchilă

Liber sa aleg – Romania mea

Toata suflarea romaneasca privitoare de televizor sau consumatoare de stiri este „asaltata” zilele acestea de cele mai mici detalii (cred ca pana la fulgii din perna) ai divortului „Zavoranilor”, dupa ce asistase (cu sau fara voie) la circul televizat al Columbenilor.
Dar cred ca subiectul numarul 1 nu mai sunt aceste scandaluri scenarizate ci faptul ca foarte multi dintre consumatorii de presa le resping si se plang ca este deja „too much” in atitudinea presei din Romania.
Aseara ma gandeam cum sa scap de zbieretele de la televizor, cand Oana dadea asigurari ca nu ea a cojit tapetul de pe pereti. Si mai ales ce sa pun in loc.
Am „dat” un google si am gasit. Am gasit Romania mea. Voiam sa v-o prezint si voua. Poate e si a voastra.
Romania mea inseamna: Sarmina Bilcescu – prima femeie doctor in drept din lume, Elena Caragiani Stoenescu – prima aviatoare din Romania, Carol Davila – medic si farmacist, cel care a organizat primul serviciu roman de ambulante. Elisa Leonida Zamfirescu – prima femeie inginer din Europa, Gheorghe Marinescu – fondatorul Scolii Romanesti de Neurologie, Maria Rosetti – prima femeie ziarist din Romania, dar si Virginia Zedan – prestigioasa soprana lirica a anilor ’50 sau Grigore Moisil, considerat parintele informaticii romanesti. Desigur, nu i-am uitat pe Mihai Eminescu, Constantin Brancusi, Theodor Aman, George Enescu Dinu Lipatti, Sergiu Celibidache, insa mi-am dorit sa citesc si despre altii, mai putin mediatizati. Si sa scriu cat mai des.
Credeti ca ar merita, ca macar 5 minute pe zi, sa „dam” un google printre informatii, printre amintiri si sa descoperim aceasta Romanie?