Aniversare Doru Popovici

Luni, 27 februarie 2012, la ora 17.00, în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei), va avea loc aniversarea compozitorului și muzicologului Doru Popovici, care a împlinit recent 80 de ani. Medalionul intitulat Doru Popovici – 80 este programat în cadrul Stagiunii Camerale „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”. Invitați: dr. Ilinca Dumitrescu, dr. Vasile Macovei, Costin Tuchilă, dr. Vasile Donose, dr. Constantin Potângă. Momentele muzicale vor fi susținute de soprana Mirela Zafiri, pianista Ilinca Dumitrescu, fagotistul Vasile Macovei.

Programul cuprinde lucrări camerale de Doru Popovici: Trei cântece pe versuri de Mihai Eminescu, Elegie pentru fagot şi pian pe o temă de colind din secolul al XVII-lea, Sonatina pentru pian, op. 3, nr. 2, Frescă bizantină pentru fagot solo, op. 136, Cântec pe versuri de George Topârceanu, Dorul pe versuri de Lucian Blaga, Sus pe versuri de Lucian Blaga.

Intrarea este liberă.

Director artistic al stagiunii desfășurate cu sprijinul Bibliotecii Metropolitane București: dr. Mirela Zafiri.

Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, profesor, Doru Popovici (n. 17 februarie 1932, la Reşiţa) este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii şi mai ales prin felul în care le ilustrează, aminteşte de oamenii Renaşterii. Ca şi în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuţia sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împleteşte, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturaleţe a exprimării ideilor şi atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de preţiozitate nu împiedică, în scrisul său dar şi în vorbire, claritatea enunţului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creaţia lui Doru Popovici, fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Așa cum s-a autodefinit, Doru Popovici a debutat cu lucrări în stil post-impresionist, în care inspirația folclorică parcurgea o stilizare rafinată. Apoi, a parcurs o etapă în care orientarea spre limbajul avangardist a devenit prevalentă. Dacă în tinereţe, după depășirea perioadei impresioniste, compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradiţiile muzicii bizantine şi ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicţie, dacă observăm că în perioada în care trecea drept dodecafonist Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină”, care nu era străină de influenţe expresioniste. Sursele tradiţionale de inspiraţie nu sunt – e un fapt cunoscut – incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienţei creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparaţie, l-aş asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Şi mai mult decât atât, ca şi Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecţie, în a doua parte a activităţii sale creatoare, spre muzica de cameră.

Doru Popovici și-a făcut studiile la Conservatoarele din Timișoara și București, avându-i ca profesori pe Liviu Rusu, Mihail Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski. În 1968 a participat la cursurile de vară de la Darmstadt, după care a continuat să se perfecționeze în Germania, în tehnici moderne de compoziție, cu Görgy Ligeti, Karlheinz Stockhausen, Iannis Xenakis. Începând din 1968, timp de peste patru decenii a fost realizator la Redacția Muzicală din cadrul Societății Române de Radiodifuziune, fiind autorul unei serii ample de emisiuni complexe, dedicate atât actualității muzicale, cât și istoriei muzicii și esteticii muzicale.

A scris în toate genurile muzicale: muzică simfonică (Triptic pentru orchestră, op. 7, 1955; Două schițe simfonice, op. 8, nr. 1, 1955; Concert pentru orchestră, op. 17, 1960; Simfonia I, op. 21, 1962; Simfonia a II-a, „Spielberg”, op. 30, 1966; Simfonia a III-a, „Bizantina”, op. 33, nr. 3, 1968; Simfonia a IV-a, „În memoria lui Nicolae Iorga”, op. 45, 1973); concerte instrumentale, poeme simfonice (Poem pentru orchestră, op. 6, nr. 1, 1954), lucrări pentru orchestră de coarde (Concertino, op. 9, 1956; Poem bizantinOmagiu Mănăstirii Arnota, op. 33, nr. 1, 1968; Codex Caioni, op. 33, nr. 2, 1968; Pastorale transilvane, op. 61, 1980; Pastorale bănățene, op. 65, 1980; Pastorale din Oltenia, suită pentru orchestră de coarde și timpani, op. 70, 1982); muzică vocal-simfonică (În marea trecere, poem pentru tenor și orchestră de cameră, versuri de Lucian Blaga, op. 10, 1956; Porumbeii morți, cantată pe versuri de Ion Pillat, op. 11, nr. 2, 1957; Noapte de august, poem pentru bariton și orchestră, versuri de Mihu Dragomir, op. 15, 1959; Omagiu lui Palestrina, cantată pentru cor și orchestră, text liturgic, 1966; In memoriam poetae Mariana Dumitrescu, cantată pentru contralto și orchestră, text liturgic, op. 32, 1967; Epitaf pentru Eftimie Murgu, pentru cor de copii și orchestră, text liturgic, op. 35, 1969; 1877, cantată dramatică, versuri de Valeriu Bucuroiu, op. 50, 1976; Omagiu orașului Brașov, cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Valeriu Bucuroiu, op. 54, 1978; Odă lui Mihai Viteazul, cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Dan Mutașcu, op. 56, 1979; Omagiu lui Burebista, cantată pentru cor și orchestră, versuri de Dan Mutașcu, op. 60, 1979; In memoriam Marin Preda, cantată pentru alto, cor mixt și orchestră, versuri de Adrian Păunescu, op. 68, 1981; 2 Madrigale pe versuri de Martha Popovici, pentru soprană, alto și orchestră de coarde, op. 74, 1982; Balada lui Horea, cantată pentru cor mixt și orchestră, versuri de Martha Popovici, op. 85, 1984; In memoriam Fundoianu, cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Victor Bârlădeanu, op. 87, 1984; Muzica lui Bach, cantată pentru cor mixt și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici, op. 88, 1985; Odă lui Mircea cel Mare, cantată pentru cor mixt și orchestră, op. 93, 1986; Omagiu țării mele, pentru cor mixt, alto și orchestră, versuri de Doru Popovici, op. 105, 1990; Sfântă Iugoslavia, motet pentru soprană și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici, op. 110, 1991 ș.a.); piese instrumentale pentru pian, vioară, vioară și pian, violoncel și pian, fagot, oboi, formații camerale; muzică de teatru (operele Prometeu, pe un libret de Victor Eftimiu, 1958; Mariana Pineda, după García Lorca, 1966; Nunta, 1971; opere de cameră, ca mai recentele Întâlnire cu George Enescu, Giordano Bruno ş.a.); lieduri, lucrări corale.

Indiferent de gen şi formă, Doru Popovici este un compozitor care construieşte pe spaţii ample. Chiar şi într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează această „respiraţie” amplă.

Vastă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărţi referitoare la mari perioade de creaţie (Muzica elisabethană, 1972, Arta trubadurilor, 1974, Muzica Renaşterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte româneşti (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth, Cântec întrerupt sau Viaţa lui Chopin şi multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii.

În 1983 apărea la Editura Junimea O istorie polemică a muzicii, ediţie critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenţei dintre Doru Popovici şi Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

Costin Tuchilă

Maeștri: Doru Popovici – 80

În cadrul „Amfiteatrului muzelor”, Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi, duminică, 12 februarie 2012, la ora 11.00, în Sala de Concerte „Euterpe” a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti (intrarea prin str. Doamnei nr. 15) va avea loc medalionul Maeştri – Compozitorul, muzicologul, scriitorul și profesorul Doru Popovici – 80.

Participă: muzicologul prof. dr. Alexandru I. Bădulescu, director de onoare, Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti; dr. Cristian Brâncuși, dirijor al Orchestrei de Cameră Radio, prof. univ. asociat, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti; muzicologul Grigore Constantinescu, prof. univ. dr., Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti; regizorul Geo Saizescu, prof. univ. dr., Universitatea „Hyperion”; muzicologul prof. dr. Adina Șușnea, Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” Galaţi; scriitorul Costin Tuchilă, realizator Radio România. Momentul poetic va fi susținut de actriţa Lidia Lazu. Sopranele Georgeta Stoleriu, Mirela Zafiri, basul Pompeiu Hărășteanu, fagotistul Vasile Macovei și pianista Ilinca Dumitrescu vor interpreta lieduri și piese instrumentale de Doru Popovici.

Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, Doru Popovici (n. 17 februarie 1932, la Reşiţa) este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii şi mai ales prin felul în care le ilustrează, aminteşte de oamenii Renaşterii. Ca şi în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuţia sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împleteşte, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturaleţe a exprimării ideilor şi atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de preţiozitate nu împiedică, în scrisul său dar şi în vorbire, claritatea enunţului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creaţia lui Doru Popovici, fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Dacă în tinereţe compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradiţiile muzicii bizantine şi ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicţie, dacă observăm că în prima fază Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină”, care nu era străină de influenţe expresioniste. Sursele tradiţionale de inspiraţie nu sunt – e un fapt cunoscut – incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienţei creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparaţie, l-aş asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Şi mai mult decât atât, ca şi Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecţie, în a doua parte a activităţii sale creatoare, spre muzica de cameră.

A scris în toate genurile muzicale, de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzica de teatru (operele Prometeu, pe un libret de Victor Eftimiu, 1958, Mariana Pineda, după García Lorca, 1966, Nunta, 1971, opere de cameră, ca mai recentele Întâlnire cu George Enescu, Giordano Bruno ş.a.), de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creaţia corală. Dar, indiferent de gen şi formă, Doru Popovici este un compozitor care construieşte pe spaţii ample. Chiar şi într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează aceasta „respiraţie” amplă.

Vastă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărţi referitoare la mari perioade de creaţie (Muzica elisabethană, 1972; Arta trubadurilor, 1974; Muzica Renaşterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte româneşti (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth, Cântec întrerupt sau Viaţa lui Chopin şi multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii.

În 1983 apărea la Editura Junimea O istorie polemică a muzicii, ediţie critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenţei dintre Doru Popovici şi Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

 Costin Tuchilă