Poezia săptămânii: „Sete” de Florin Costinescu

Heinrich Hofmann (1824–1911), „Christ”

Setepoezia saptamanii rubrica liber sa spun

Mi-a fost sete şi El mi-a dat să beau rouă,
arşiţa m-a îndemnat să cer nemăsurat, să implor
doar pentru mine;
o picătură doar – îţi ajunge, mi-a spus în vis Domnul,
şi a înclinat o frunză spre călătorul ce eram;
nu eşti singurul – mi-a mai zis, iar deşertul e lung;
priveam în jur – nici un arbore, nici un fir de iarbă,
doar oameni ca mine, însetaţi,
mergând unul lângă altul, vlăguiţi,
trăgând după ei, piatră de moară, nisipul. Continuă lectura „Poezia săptămânii: „Sete” de Florin Costinescu”

Fiziologia gustului: „Aș, v-ați scumpit de tot!”

Doamnelor şi domnilor, la fel ca şi dvs., am auzit, văzut şi simţit la buzunare cum se cumpeşte mâncarea, lumina, gazul, benzina, cum cresc preţurile din cauze diverse, de secetă, de politică, de câte şi mai câte, de te apucă ameţeala. Am început să fac socoteli, să mai renunţ ba la una, ba la alta, aşa ca să fiu şi eu mai econoamă, nu zgârcită, că mi-e frică de boala asta care te cuprinde cât ai zice „peşte”. Evident, ajungând într-un supermarket, m-am dus cu gândul la timpuri demult apuse, la viaţa de atunci a bucureşteanului sau a românului în general şi am deschis, după ce am ajuns acasă, cartea lui Gheorghe Crutzescu unde am găsit un pasaj despre istoria băcăniilor din Bucureşti, despre care autorul spune că este o instituţie unică şi, aş adăuga eu, o instituţie care este ca o carte deschisă spre a afla care sunt sau, mai bine zis, în acest caz, care au fost gusturile unei epoci în materie culinară. „Această instituţie, spune Crutzescu, era necesară bucureşteanului ca aerul, apa şi gazeta de dimineaţă. Băcăniile erau pline cu trufandale de-ţi lăsa gura apă, cu mistreţi şi căprioare atârnate întregi la prag, cu mormane de iepuri şi potârnichi, cu chisele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasă ca o natură moartă olandeză, cu băieţii lor atât de sprinteni, care jonglează cu şpriţurile şi umplu dintr-o singură mişcare doi ţapi, un amalfi şi un pelin cu sifon.”

De, vremurile au trecut şi acum omul grăbit ia mâncarea la pachete congelate, vidate, asortate şi altele, şi altele. Nu spune nimeni că nu e bine, dar parcă a dispărut poezia acelor vremuri, dar şi bucuria de a te târgui. Câte poveşti nu s-au scris, câtă cerneală nu s-a scurs despre cei ce se hrăneau gustând o măslină de ici, o bucăţică de dincolo. Nemuritor a rămas în acest sens personajul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Hagi-Tudose, care îşi „făcea plinul” ciugulind de pe tejghele, adică, potolindu-şi foamea, setea dar şi pofta, omenească, de altfel. Aşa, spre aducere-aminte am să citez un pasaj, chiar cel cu pricina, ca să remarcaţi, domniile voastre ce boală grea e zgârcenia: „Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… «E, cum dai măslinele, dragă cutare?…» «Atât» … «Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!» Și pleacă… Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… «Cum petreceți icrele?»… «Atât» … «Scump, scump. Vremuri grele!» Și pleacă… Se duce la pastramagiul din colț. «Ia să vedem, vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare»… Ia o feliuță, îi face de petrecanie. «Cum o dați?» «Pe parale și atât.» «Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!» Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. «Ei… să gust… ce bașibuzuc aveți?» Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. «Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri»… Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă.”

Şi aşa ca din senin mi-am amintit, citind prin cronicile vremii ca la Iaşi, la Smirnov, se zăbovea preţ de o ţuică-două sau chiar trei, că de, ce mai conta, se ciuguleau câteva măsline – ochi de bou –, câteva icre negre, o felie de jambon, salamuri, lacherdă, viţel rece, uscături amestecate cu pâine de secară, cubuleţe. Fiecare gusta, că de, aşa viaţa pare mai frumoasă, iar pofta vine mâncând. Mie mi-e foame, sete şi poftă de viaţă! Dvs. cum staţi? Până data viitoare să inventaţi reţete. Nu de alta, dar să mai avem ce pune la cale împreună, dar să mai „ocolim” criza, bat-o vina!

Cu bine şi cu bucurie!

Pușa Roth