Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (16)

sf gheorghe nou bucuresti telefoane teatrul national imagini bucuresti vechi

Mandatul cu numărul 55 îi revine lui Constantin C. Brăiesku (ianuarie 1938– februarie 1938).

Primarul care a avut iniţiativa de a monta o statuie a lui Constantin Brâncoveanu în curtea bisericii Sf. Gheorghe Nou, acolo unde este înmormântat domnitorul, se numeşte Iulian Peter şi a deţinut mandatul de prim edil din februarie şi până în septembrie 1938.

Generalul Victor Dombrovski (septembrie 1938–septembrie 1940, primul mandat) a avut o preocupare constantă pentru infrastructura drumurilor din Capitală şi traficul care începea să fie o problemă din cauza faptului că străzile erau tăiate de multe căi ferate. În timpul mandatului său a fost deschis pasajul inferior de pe Calea Griviţei, au fost lărgite şi modernizate artere centrale de circulaţie precum Calea Victoriei, străzile Smârdan, Doamnei, Batiştei, Vasile Conta. În timpul mandatului său s-a inaugurat Bulevardul Mareşal Constantin Prezan, dar a fost dată în folosinţă o nouă arteră a Şoselei Kisseleff. Dombrovski a amenajat Piaţa Palatului şi a construit Şcoala Superioară de Război. A amenajat şi lacuri ca Băneasa, Herăstrău, Floreasca şi Tei. A dat locuinţe muncitorilor şi a făcut demersuri pentru ca mai multe zone din oraş să aibă curent electric.

În episodul următor, alți primari pe care istoria oraşului doar i-a consemnat pentru mandatul pe care l-au deţinut.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Vechile mahalale (VII)

Am încercat pe parcursul mai multor episoade să realizăm o incursiune imaginară prin vechile mahalale ale Bucureştilor. Astăzi ne vom opri asupra originii numelor unora dintre acestea.

Multe şi-au luat denumirea după lăcaşurile bisericeşti din zona respectivă. De exemplu, Sfântul Gheorghe Nou, din actualul centru al oraşului Bucureşti, îşi are numele după cunoscuta ctitorie brâncovenească.

Alături se afla Mahalaua Sfântul Sava, numită aşa după „Academia” înfiinţată în chiliile ei în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Conform unui document din 27 aprilie 1664, în această mahala „au fost mai dinainte vreme scaunele ceale vechi în ţigănie”, deci, în secolul al XVI-lea, mahalaua respectivă se afla la periferia oraşului.

Acolo unde Calea Victoriei ajunge la malul Dâmboviţei exista pe vremuri, Mahalaua Sfântul Spiridon Vechi.

Tot în centrul oraşului, pe lângă mahalalele la care am făcut referire în episoadele anterioare, se aflau Mahalaua Sărindarului, Sfântul Ioan Nou, Sibilelor. Ultima, Mahalaua Sibilelor, cu 35 de case, era numită aşa după Biserica cu Sibile, care avea zugrăvite pe pereţii exteriori cunoscutele prezicătoare ale antichităţii. Mai înainte, această mahala purta numele Popa Hierea, după primul ctitor al bisericii devenit, după trecerea la monahism, călugărul Filoteu.

Mai erau cunoscute Mahalaua Sfântul Elefterie, numită la 1821 şi Lefter, Mahalaua Schitu Măgureanu care, în 1843, se mai numea şi Cişmigiu; Sfântul Ilie, din jurul bisericii din capul podului Calicilor (Calea Rahovei); Stavropoleos, după biserica şi hanul cu acelaşi nume care se afla la începutul secolului trecut în spatele actualului Muzeu Naţional de Istorie etc.

Multe mahalale poartă nume de domni şi domniţe, cum ar fi Mihai Vodă, Radu Vodă, Mavrogheni, Domniţa Bălaşa sau Şerban Vodă. Altele poartă numele unui boier mai important care a avut case în cuprinsul ei: Bălăceanu, Colţea, Creţulescu (în jurul bisericii cu acelaşi nume), care vine de la numele vel-vornicului Iordache Creţulescu, ginerele lui Constantin Brâncoveanu şi ctitorul cunoscutei biserici din Piaţa Revoluţiei; Brezoianu Vergu, Golescu, Dudescu, Stelea ş.a.

Interesante sunt denumirile de mahalale care indică profesia locuitorilor zonei respective. Astfel, este amintită în documente Mahalaua Tabacilor care, pe la 1632, se afla în partea de sus a Mănăstirii Sfântul Ioan, deci cam prin zona actualei străzi Domniţa Anastasia, în preajma unui pârâu care se vărsa pe atunci în Dâmboviţa. Înainte de 1674, aceşti meseriaşi se mutaseră din zona respectivă, un document de la Duca Vodă pomenind de locuri de casă care se aflau „unde au fost tabacii”. Probabil, datorită mirosurilor produse de procesul de tăbăcire a pieilor, meseriaşii respectivi au fost nevoiţi să se mute la periferia oraşului, dincolo de mănăstirea Radu Vodă, loc în care sunt pomeniţi într-un document din 1823 ca „mahalaua tabacilor sârbi”.

O altă mahala foarte veche era cea a Zlătarilor, adică a meşteşugarilor care prelucrau aurul şi argintul. Situată în jurul Bisericii Zlătari, care s-a păstrat până în zilele noastre, mahalaua este pomenită în documente încă de la 1675, dar cu vremea ea a ajuns cea mai mică din oraş. În anul 1798, Mahalaua Zlătarilor nu mai avea decât două case.

La rândul lor, negustorii şi precupeţii au dat nume unor mahalale. Astfel, întâlnim Mahalaua Negustori, în Plasa Târgului de Afară, mahalalele Precupeţii Vechi şi Precupeţii Noi în plasa Podului Mogoşoaiei, Mahalaua Lipscani, numită astfel după negustorii care aduceau marfă de la Lipsca (Leipzig), Oborul Vechi, Sfântul Ioan Moşi ş.a.m.d.

Au fost şi mahalale care au primit numele după o anumită caracteristică locală care i-a impresionat pe vecinii acestora. Mahalaua Broşteni, menţionată în documente de pe la anul 1696, era cunoscută prin mulţimea bălţilor din zonă, bălţi populate, fireşte, cu broaşte, Mahalaua Flămânda, numită astfel din cauza sărăciei locuitorilor ei, sau Mahalaua Dracului, situată în zona actualului Bulevard Banu Manta şi în care nu era recomandabil să circuli noaptea, din cauza pungaşilor ce mişunau pe acolo. În apropierea ei se afla şi cunoscuta groapă a lui Ouatu, imortalizată în numeroase scrieri referitoare la viaţa de altădată a Bucureştilor.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Băltăreţu

Un grec venit în Bucureşti în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786–1790), Ioannis Evstatios Mpaltaretzis ajunse în 1800 unul dintre marii neguţători de pe malurile Dâmboviţei. Îşi romanizase de îndată numele în Ştefan Băltăreţu şi începu cu străduinţă un harnic comerţ de lipscănie. Întreprinzător, începu sa practice meşteşugul zărăfiei, ajungând vestit prin dobânzile mari cu care împrumuta bani şi prin faptul că-i executa la sânge pe datornici.

Un grec venit în Bucureşti în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786–1790), Ioannis Evstatios Mpaltaretzis ajunse în 1800 unul dintre marii neguţători de pe malurile Dâmboviţei. Îşi romanizase de îndată numele în Ştefan Băltăreţu şi începu cu străduinţă un harnic comerţ de lipscănie. Având relaţii întinse la Viena şi Lipsca, ştiind să alunge cu grijă intermediarii, Băltăreţu trecea printre marii toptangii din Bucureşti. Întreprinzător, începu sa practice meşteşugul zărăfiei, ajungând vestit prin dobânzile mari cu care împrumuta bani şi prin faptul că-i executa la sânge pe datornici. Marelui vornic Constantin Dudescu, unul dintre aceştia, i-a lichidat rapid o mare parte din avere.

„Pe fiecare lună, scrie Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alecsandri, acest cămătar îi scotea câte o moşie la mezat şi, negăsindu-se concurenţi, moşia rămânea pe seama lui, pe nimic; moşii cari dau astăzi cinci şi şase mii de galbeni pe an, le-a luat Băltăreţu de la mezat, la Cochii-Vechi, pe trei şi patru mii de lei, galbenul valorând şapte lei.”

Băltăreţu devenise pe la 1820–30 un nume înfiorător printre boierii din Bucureşti. Primul semn de sărăcie te făcea să-l visezi în coşmaruri înfiorătoare. Bogat, obraznic, agresiv, grecoteiul îşi freca mâinile subţiri deprinse să numere bani mulţi. Prăvăliile lui, cu zecile, erau instalate în Hanul Sf. Gheorghe Nou dar şi într-un han propriu, ridicat lângă Hanul Zamfir, pe Uliţa Băcanilor, care începea din Uliţa Blănarilor şi dădea în Uliţa Lipscanilor. Trebuie să fi fost un han mic dar chivernisit, cu prăvălii la parter şi cu odăi de închiriat la etaj, ca mai toate hanurile construite în spatele târgurilor bucureştene.

Destinul avea să-l lovească nemilos pe marele negustor şi zaraf, căci în 1823 închidea ochii aproape sărac, nelăsând fiicei sale decât o casă care, dublă lovitură a sorţii, avea să ardă ca o lumânare în focul de la 23 martie 1847.

Puşa Roth