Un rege Lear evreu

Duminică, 11 noiembrie 2012, ora 19.00, la Teatrul Evreiesc de Stat din București (str. Iuliu Barasch nr.15) va avea loc spectacolul Un rege Lear evreu de Iacob Gordin, regia: Grigore Gonţa. În distribuţie: Constantin Dinulescu, Leonie Waldman Eliad, Nicolae Botezatu, Natalie Ester, Mircea Drîmbăreanu, Geni Brenda, Marius Călugăriţa, Alexandra Fasolă, Darius Daradici.

Teatrul Evreiesc de Stat valorifică un text puţin jucat în perioada din urmă, dar absolut major al teatrului idiş, prezentând în premieră piesa care a întemeiat faima de dramaturg a lui Gordin. Scrisă în 1892, Un rege Lear evreu este o parafrază plină de forţă şi originalitate, un pic îndulcită, după Shakespeare, în care Gordin creează nişte roluri complexe şi situaţii pline de dramatism adaptându-le pentru publicul său într-un fel specific. Preluând în linii mari trama şi personajele shakespeariene importante (Reb David – Lear; Teibele – Cordelia; Sami – bufonul; Iafe – Kent etc.), Gordin le situează într-un mediu evreiesc, mutând totodată şi accentul de pe politica de stat pe mărirea, respectiv decăderea unei familii.

Constantin Dinulescu

Iacob Gordin, contemporan cu Avram Goldfaden, a fost al doilea mare nume în teatrul idiş în faza lui de început. Considerat a fi un reformator al acestui teatru şi cel care a adus pe scena de limbă idiş naturalismul şi realismul, prolificul dramaturg (a scris aproape 80 de piese) s-a născut la jumătatea veacului al XIX-lea, la Mirgorod, în Ucraina şi a practicat în tinereţe, ca şi alţi colegi ai săi de breaslă, o serie de meserii ce nu reuşeau să-i asigure decât o existenţă precară, lucrând ca zilier la muncile câmpului, ca docher la Odesa, ca ziarist şi învăţător sau producându-se ca actor în trupe ambulante. Situaţia nestatornică din ţară, ameninţarea pogromurilor şi a poliţiei ţariste l-au determinat să emigreze în America, unde s-a stabilit la New York, la începutul anilor 1890. După debutul din 1891 cu Siberia, i se va juca un an mai târziu, în 1892, piesa care i-a întemeiat faima de dramaturg: Der yidisher kenig Lir (Un rege Lear evreu), care i-a prilejuit totodată marelui actor şi prietenului său Jacob Adler (cel care de altfel îl şi îndemnase să devină autor dramatic) un rol memorabil. Regele Lear pare să fi exercitat asupra lui o fascinaţie cu totul deosebită. Fiindcă în 1898 el se reîntoarce la Shakespeare pe care-l îndrăgea într-atât, scriind o altă remarcabilă dramă a sa, Mirale Efros sau Di yidishe kenigin Lir (O regină Lear evreică), care, ca şi prima, s-a jucat decenii la rând pe scenele teatrelor de limbă idiş. Această piesă se află şi ea în repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat.

William Dyce (1806-1864), Regele Lear și Bufonul în furtună

Gordin a fost ceea ce se poate numi un autor preocupat mereu de aspectele mai serioase ale vieţii, valoarea fundamentală pe care o promova în piesele sale fiind aceea de mentshlekhkeyt (omenie), înţeleasă ca onestitate şi credinţă față de familie şi comunitate. Iacob Gordin, care se adresa unui public intelectual mai elevat şi scria, fără a respinge totuşi melodrama, cu o exigenţă ce refuza căderea în facil – printre altele, el le cerea regizorilor şi actorilor să-i respecte textele fără a le aduce modificări şi fără a le «asezona» cu ingredientul unor populare cuplete (aici s-a dovedit poate puţin prea strict) – s-a inspirat în numeroase piese ale sale din autori aparţinând dramaturgiei universale (Schiller, Grillparzer, Hugo, Tolstoi).

Printre alte piese care au consolidat faima lui Iacob Gordin, şi dintre care unele au fost jucate în decursul anilor şi la Teatrul Evreiesc de Stat, mai cităm: Dumnezeu, om şi diavol; Pogrom; Necunoscutul; Hasie, orfana; sau Sonata Kreutzer (cunoscută şi sub numele de Fericirea furată). S-a stins, la un an după Avram Goldfaden, spre sfârşitul primei decade a secolului al XX-lea.

„Noaptea bufonilor”, spectacol de Alexa Visarion

Luni, 29 octombrie 2012, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Național Radiofonic vă invită la audiţia premierei Noaptea bufonilor, spectacol radiofonic de Alexa Visarion. În distribuţie: Anton Tauf, Vasile Manta, Alexa Visarion.

Supranumit „lamento dramatic” şi închinat memoriei actorului Ştefan Iordache, spectacolul radiofonic Noaptea bufonilor de Alexa Visarion reprezintă un copleşitor strigăt de durere, de revoltă la adresa trecerii implacabile a timpului, de neputinţă a omului în faţa scurgerii ireversibile a vieţii, a actorului Svetlovidov în faţa efemerităţii artei sale. Piesei într-un act Cântecul lebedei de Anton Pavlovici Cehov, pe care autorul ei o considera „cea mai mică dramă din lume”, i se adaugă pasaje de William Shakespeare (dincolo de cele deja invocate în textul cehovian), precum celebrul Sonet 66, gânduri ale lui Richard al II-lea şi Richard al III-lea, replici ale bufonilor shakespearieni ş.a.m.d., toate menite să sublinieze fantasmele ce-l bântuie dureros pe Svetlovidov, frământările, amintirile, regretele, amărăciunea, ideea deşertăciunii vieţii, a sfârşitului iminent.

În rolul actorului Svetlovidov, Anton Tauf se dovedeşte cutremurător, de o sensibilitate adâncă şi, în acelaşi timp, de o forţă remarcabilă. El întruchipează perfect deziluzia, ratarea personală, rememorează atât momentele de succes, cât mai ales pe cele de singurătate. Durerea provocată de trecerea nemiloasă a vieţii este dublată de conştiinţa condiţiei tragice a artei teatrale – spectacolul se naşte şi-n aceeaşi clipă moare, actorul-bufon se dăruieşte pe sine şi-n acelaşi timp se deposedează de viaţă.

„În fiecare text cehovian există multiple variante de spectacol, toate viabile, toate vii, diferite. Cehov îţi dă voie să te bucuri de ceea ce înţelegi”, declara Alexa Visarion într-o emisiune radiofonică. Noaptea bufonilor ilustrează din plin această teorie, prin tehnica deschisă, modernă şi precisă, cu care adună şi recompune, din elemente disparate, un univers sonor coerent, perfect articulat, subtil şi percutant în acelaşi timp, remarcabil prin vibraţie şi emotivitate.

Alexa Visarion

Premiera radiofonică a spectacolului „Noaptea bufonilor” de Alexa Visarion va avea loc vineri, 2 noiembrie 2012, la ora 14.05, la Radio România Cultural.

Regia de montaj: Florin Bădic. Redactori: Oana Cristea Grigorescu şi Domnica Ţundrea. Regia tehnică: Vasile Manta. Regia muzicală: George Marcu. În spectacol, au fost folosite fragmente  din Concertul pentru oboi şi orchestră de coarde de Alessandro Marcello. Înregistrările au fost realizate în Studioul de Radio Cluj.

Domnica Țundrea

Lansarea albumului „Cehov, Shakespeare, Bergman văzuți de Andrei Șerban” la Fundația Löwendal

Sâmbătă, 27 octombrie 2012, ora 13.00, la sediul Fundației Löwendal (P-ța Gh. Cantacuzino nr. 1, București) va avea lansarea albumului bilingv Cehov, Shakespeare, Bergman văzuți de/seen by Andrei Șerban, al fotografei Mihaela Marin. Apărut recent la Editura Institutului Cultural Român, albumul va fi lansat în cadrul Festivalului Național de Teatru. La eveniment vor fi prezenți autoarea, Mihaela Marin și regizorul Andrei Șerban.

 Amănunte despre album

Cehov, Shakespeare, Bergman văzuți de Andrei Șerban

Albumul bilingv Cehov, Shakespeare, Bergman văzuți de/seen by Andrei Șerban, apărut recent la Editura Institutului Cultural Român, se adresează deopotrivă iubitorilor de teatru și celor ai fotografiei de artă.

Cinci montări semnate de Andrei Șerban – cu piesele Unchiul Vania, Trei surori și Ivanov de Anton Cehov, Strigăte și șoapte după filmul lui Ingmar Bergman și Regele Lear de William Shakespeare – sunt privite de Mihaela Marin prin obiectivul camerei. Imaginile rezultate sunt însoțite, în album, de comentariile și gândurile lui Andrei Șerban și de impresiile criticului de teatru Ana Maria Narti. Versiunea în limba engleză a textelor este semnată de Samuel Onn.

„În teatru, evenimentul e spectacolul. Cei care nu au văzut spectacolul devin martorii lui prin intermediul pozelor Mihaelei, percepând prin unghiul camerei vibrațiile preluate de pe fețele actorilor și captate de obiectivul fotografic. Cei care l-au văzut deja, își verifică sau își împrospătează memoria la un interval după vizionare, poate chiar au surpriza să descopere ceva ce-i va face să-și schimbe părerea inițială. Când surprinde și alimentează cu impresii vii, fotografia adâncește percepția și astfel devine ea însăși obiect de artă. […]

Când am invitat-o să fotografieze piesele cu subiecte mai aparte, Strigăte și șoapte după filmul lui Bergman sau Regele Lear cu o distribuție exclusiv feminină, i-am propus Mihaelei să ia taurul de coarne și să intre și mai adânc în subiect, adică să pătrundă, să invadeze în intimitatea jocului actorilor. De la început am asigurat-o pe Mihaela că poate să urmeze o direcție nouă, ideea fiind că planurilor distante, mai generale, în care să se remarce compoziția, relația dintre spațiu și concept, unde să se vadă regia, le-am preferat exact opusul – apropierea cât mai mare de personaje, până la gros-plan, pentru a intra înăuntrul lor, și astfel să încercăm să le înțelegem. […]

Fiecare spectacol e prezentat așa cum a fost văzut prin ochii Mihaelei, însoțit de gânduri și comentarii ale mele, dar am simțit nevoia să introducem și impresiile de spectator ale unui critic de teatru – o veche colaboratoare și prietenă, Ana Maria Narti. Astfel, imaginea și cuvântul scris, ca mărturii ale evenimentului teatral, se completează reciproc.” – Andrei Șerban.

Odată cu primul album, Dorian Gray, Mihaela Marin se impune ca fotograf al artelor spectacolului din România. După albumele Hamlet Machine (2007) și Faust (2008), ilustrează numărul dedicat teatrului românesc al revistei „Alternatives Théâtrales” (2010) și volumul Livada de vișini, teatrul nostru semnat de George Banu (2011). Expoziții ale sale au fost organizate la New York, Paris, Berlin, Tel Aviv, Roma, Bruxelles.

Albumul poate fi comandat online pe e-icr.ro și poate fi achiziționat și din Librăria ICR (Aleea Alexandru nr. 38, București – intrarea prin str. Ermil Pangratti, Luni–Vineri, 10.00 – 17.00).

„Noaptea bufonilor”, spectacol după texte de Shakespeare

Avem plăcerea să vă invităm la spectacolul Noaptea bufonilor, care va avea loc sâmbătă, 6 octombrie 2012, ora 19,00 în Studioul „Radu Stanca”, în incinta Facultății de Litere, str. Horea (curtea din spate), Cluj- Napoca.

Dați mai departe vestea, e poate pentru ultima oară când o să ne mai vedeți cu acest spectacol. Veniți cu cățel, cu purcel, cu bunica, bunicul, cu cine vreți voi. Vă aşteptăm cu drag, intrarea este liberă!

Caramitru – Mălăele, câte’n lună şi în stele

Spectacolul Caramitru – Mălăele, câte’n lună şi în stele se va juca încă o dată, în ediţie extraordinară, joi, 28 iunie, de la ora 20.00, pe Scena Mare a Teatrului Național din Bucureşti. Deşi spectacolul din data de 28 mai trebuia să fie ultimul din acest sezon, la cererea spectatorilor care nu au reuşit să îşi cumpere bilet pentru ediţia finală, cei doi actori şi-au amânat plecarea în concediu pentru a susţine încă un spectacol la sfârșit de stagiune.

O revelație a începutului de an, acest spectacol a fost jucat cu casa închisă la fiecare reprezentaţie la București și a avut premiera în mai multe orașe din țară. Înfruntarea are forţă, se râde cu lacrimi în reprize vulcanice de haz spumos, iar hohotele devin emoţii, în momente cu o încărcătură sensibilă profundă.

La marea finală, orice lovitură de teatru este permisă. De la Shakespeare la Topârceanu, de la Nichita la Marin Sorescu, Ion Caramitru îi răspunde cu inteligenţă şi subtilitate unui partener vulcanic, irezistibil în rolurile comice, impresionant în cele dramatice – Horaţiu Mălăele. Seducători, cu un umor irezistibil şi cu profunzimea care i-a făcut legende, cei doi se vor înfrunta în versuri, un duel plin de forţă şi energie, moderat de incredibila muzică a violoncelistului Adrian Naidin. Adrian Naidin şi-a sedus întotdeauna publicul cu o combinaţie de stiluri muzicale, pe un violoncel care atinge note de-o frumuseţe şi perfecţiune rare.

Biletele pentru spectacolul de la București, care va avea loc pe 28 iunie, în Sala Mare a Teatrului Național, se găsesc la casieria Teatrului Naţional din București (tel 021. 314.71.71), la Sala Palatului, în Unirea Shopping Center (parter), Librăriile Adevărul, Librăria Mihai Eminescu şi online, pe  www.biletoo.ro, www.blt.ro și pe www.bilete.ro, sau în oficiile Poştei Române semnalizate Bilete.ro.

Ziua Îndrăgostiților

În multe țări, 14 februarie (Valentine’s Day, Le Jour de Saint-Valentin, Día de San Valentín etc.) marchează celebrarea iubirii, prilej pentru a schimba cuvinte dulci și pentru a proba prin cadouri sentimentul de dragoste. În general se consideră tradafirii roșii ca simbol al pasiunii, asociați, într-o simbologie tradițională, cu rădăcini mitologice, cu imaginea lui Cupidon, zeul roman al dragostei, dar și cu o întreagă iconografie sugestivă, diferind de la o epocă la alta. În raport cu simbolistica bogată a zilei Sfântului Valentin, tradiția trimiterii de felicitări ilustrate, bilețele de dragoste, cărți etc. nu este însă foarte veche, ea luând amploare (până la formele „universale”, de larg consum, de astăzi) începând din secolul al XIX-lea.

La origine, această sărbătoare era asociată doar cu dragostea fizică, având de fapt o componentă considerată „păgână”. Asocierea cu sentimentul complex al iubirii datează din Evul Mediu, dar și sub acest aspect e necesară o lungă discuție. Alegerea zilei de 14 februarie se datorează calendarului creștin, romano-catolic: ziua dedicată Sfântului Valentin. Valentin (Valentinus) din Terni este un martir din secolul al III-lea, canonizat. Episcop în Interamna (astăzi Terni, Italia) a fost acuzat că a cununat religios, pe furiș, câteva cupluri de creștini, nerespectând porunca împăratului Claudius al II-lea (268–270). A fost condamnat la moarte și executat în ziua de 14 februarie 269. Legenda spune că Valentinus ar fi cununat şi un păgân cu o creștină, că avea harul de a vindeca bolnavi și că dăruia îndrăgostiților flori din grădina sa. Perpetuarea acestor detalii, reale sau fictive, l-a transformat în timp în protector al îndrăgostiților, incluzînd simbolurile florale și dezvoltând conotația darurilor cu valoare sentimentală. Dar, ca și în alte cazuri, în tradiția puternică a celebrării zilei Sf. Valentin ca zi a îndrăgostiților se suprapun fără îndoială și straturi precreștine. Antichitatea greco-latină marca tot în această perioadă a anului celebrarea dragostei și a fertilității. În Grecia antică, mai ales la Atena, intervalul cuprins în ianuarie (sau sfârșit de decembrie)–februarie era denumit Gamelion („luna căsătoriilor”), interval în care se celebra căsătoria sacră a lui Zeus cu Hera. Aceasta era a șaptea (sau a opta) lună a anului în calendarul grec antic, cercetătorii consimțind o perioadă de 30 de zile care ar fi început cel mai devreme în 22 decembrie și s-ar fi încheiat nu mai târziu de 20 februarie. Probabil, totuși, că  intervalul era plasat între mijlocul lunii ianuarie și mijlocul lui februarie. Era perioada anului când aveau loc serbările Leneene, care precedau întotdeauna cu aproximativ două luni Dionisiile urbane, deci aveau loc în ianuarie sau februarie (știindu-se că Dionisiile se desfășurau probabil între 9–14 ale lunii lui Elapheboilon, adică martie–aprilie în calendarul iulian). Cum nu există multe date certe despre Leneene, considerate de unii mai vechi decât Dionisiile și dedicate templului lui Dionysos Lenaion din Atena, e greu de făcut vreo speculație.

Mai sigură prin înrâurirea ei asupra sărbătorii desprinse din calendarul romano-catolic este semnificația sărbătorii romane Lupercalia, plasată în zilele de 13–15 februarie, cu data cea mai importantă pentru amploarea manifestărilor, 14 februarie. Festivalul din Roma antică era dedicat zeului fertilității, agriculturii și păstorilor, Lupercus, reprezentat în piele de capră. El era de fapt o altă denumire pentru Faunus și echivala cu Pan din mitologia greacă. 15 februarie era data la care se aniversa punerea pietrei de temelie a templului lui Lupercus. Ceremonia păgână celebra desigur și dragostea, într-o formă sau alta și astfel, ca semnificație generală simbologică, suprapunerea cu data calendaristică creștină devine probabilă, mai ales știindu-se că multe dintre sărbătorile creștine au substituit de fapt, printr-un proces de translare a semnificațiilor și chiar a unor simboluri, sărbătorile și celebrările păgâne.

Mult timp, Valentine’s Day a fost celebrată ca zi a celibatarilor, trecerea la semnificația modernă de sărbătoare a cuplului fiind făcută treptat prin alăturarea de legende curente în spațiul anglo-saxon. În Anglia secolului al XIV-lea se credea că 14 februarie este ziua în care păsările s-au împerecheat, această credință apărând și la Chaucer. Bilețele de dragoste în care partenerul este numit „Valentin(a)” datează tot din această perioadă. Tot acum sunt atestate și legende care combină tradiția creștină a  Sf. Valentin cu o asemenea semnificație. E limpede că martirul din secolul al III-lea devenise simbolul și chiar numele micii epistole amoroase, „valentină”, crezându-se că în timp ce era întemnițat trimitea mesaje de dragoste fiicei temnicerului, care le considera „de la Valentin al ei”. O treime dintre poeziile lui Otto III de Grandson (n. cca. 1340–1350, m. 7 august 1397), cavaler din Elveția romandă (Cantonul de Vaud), aflat la curtea Angliei, evocă această tradiție a zilei Sfântului Valentin, contribuind substanțial la răspândirea obiceiurilor specifice, mai ales la curțile regale, Zilei Îndrăgostiților. Desigur, nu trebuie să credem că ele aveau răspândirea și amploarea din epoca modernă. La începutul secolului al XV-lea, Charles d’Orléans (24 noiembrie 1394–5 ianuarie 1465) a făcut cunoscute poemele lui Otto de Grandson la curtea Franței, scriind la rândul său poezii dedicate Sf. Valentin. Dacă în lumea romanică tradiția celebrării zilei sfântului martir ca zi a îndrăgostiților devenise relativ curentă în secolele XIV–XV, ea avea să se piardă în veacurile următoare, fiind redescoperită abia odată cu epoca romantică, în secolul al XIX-lea. În schimb, în lumea anglo-saxonă ea și-a păstrat tot timpul un loc privilegiat, crescând fără întrerupere în semnificație.

De observat că Ziua Sfântului Valentin apare menţionată de două ori în opera lui Shakespeare. În Visul unei nopţi de vară (1595), referinţa este făcută în treacăt, într-un vers din actul al IV-lea (scena 1), când Tezeu îi întâmpină pe Demetrius, Lysander, Hermis şi Helena, după ce îi poruncise lui Egeu să-i aducă grabnic: „Good morrow, friends. Saint Valentine is past: / Begin these wood-birds but to couple now?” – traduse de Şt. O. Iosif prin echivalarea cu tradiţia Dragobetelui, pentru ca sensul să fie astfel mai limpede publicului român de la începutul secolului al XX-lea, mai puţin familiarizat cu Valentine’s Day decât cel de astăzi: „Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete / Trecu, şi-aceste păsărele-acum / Se-mperechează-abia?” Legenda medievală a zilei în care păsările se împerechează apare cu limpezime aici. În schimb, în actul al IV-lea (scena 5) din Hamlet (1600–1601), referinţa este mult mai amplă, în al doilea cântec al Ofeliei: „Tomorrow is Saint Valentine’s day, / All in the morning betime, / And I a maid at your window, To be your Valentine. / Then up he rose, and donn’d his clothes, / And dupp’d the chamber-door; / Let in the maid, that out a maid / Never departed more.” – „Cum mâine-i Sfântul Valentin, / Din zori voi aştepta / La geamul tău, căci vreau să fiu / Eu, Valentina ta./ El s-a sculat şi s-a încins / Şi-ndat’ i-a descuiat; / Ea, fată a intrat la el, / Dar fată n-a plecat.” Şi, în continuare, după replica Regelui: „Indeed, la, without an oath, I’ll make an end on’t: / (Sings) / By Gis and by Saint Charity, / Alack, and fie for shame! / Young men will do’t, if they come to’t; / By cock, they are to blame. / Quoth she, before you tumbled me, / You promised me to wed. / So would I ha’ done, by yonder sun, / An thou hadst not come to my bed.” – „O clipă şi am să sfârşesc, fără jurăminte: / (Cântă) / Pe Crist şi Sfânta Îndurare, / Ce lucru-njositor! / Aşa se poartă toţi bărbaţii / Şi mare-i vina lor / Ea spune: / «Pân-a mă tăvăli, ziceai / Că ai să-mi fii bărbat.» / El răspunde: / «Aşa aş fi făcut, mă jur, / De nu urcai în pat.” (traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu).

Sărbătoarea echivalentă lui Valentine’s Day este, în tradiția românească, Dragobetele, sărbătoare de origine slavă, din 24 sau 28 februarie (în unele zone, 1, 3, 25 martie).

Pentru că iconografia specifică astăzi Zilei Îndrăgostiților este cunoscută, ajungând la o adevărată industrie de forme și imagini, multe de un kitsch agresiv, vă propun mai jos o serie de reprezentări plastice, din epoci diferite, ale unor celebre cupluri de îndrăgostiți.

Costin Tuchilă

Paris Bordone, Daphnis și Chloe

Charles Gleyre, Daphnis și Chloe întorcându-se de pe munte

John William Waterhouse, Tristan și Isolda

Louis-Jean-François Lagrenée, Pygmalion și Galateea, 1781

François Boucher, Rinaldo și Armida

Francesco Hayez, Rinaldo și Armida

Louis-Jean-François Lagrenée, Rinaldo și Armida

Charles Edward Halle, Paolo și Francesca

Eugène Delacroix, Romeo și Julieta

Frank Diksee, Romeo și Julieta

Anne-Louis Girodet de Roussy, zis Girodet Trioson, Traversarea torentului, ilustrație la romanul Paul și Virginia de Bernardin de Saint-Pierre, 1806

Shakespeare şi muzica

Duminică 26 decembrie 2010, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic a programat o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Shakespeare şi muzica. Realizatori: Puşa Roth şi Costin Tuchilă.

Ne putem imagina, în baza datelor existente, că scena elisabetană era un loc în care sincretismul artelor, reînviere a sincretismului elin în tipare renascentiste, devenea fapt firesc. E limpede că în acest context muzica dobândea un rol, dacă nu prioritar, important. Sunt cunoscute „pasajele muzicale” din piesele lui Shakespeare, de altfel piese muzicale de sine stătătoare. În Hamlet, în Romeo şi Julieta, în Visul unei nopţi de vară, în Othello, în Furtuna, în Cum vă place, în A douăsprezecea noapte, în Mult zgomot pentru nimic, chiar în Regele Lear, apăreau astfel de „treceri” muzicale. Putem presupune că în toate piesele muzica era prezentă. Actorii erau în mod sigur înzestraţi cu darul de a cânta melodiile fixate prin tradiţie, pe care spectatorul epocii le aştepta, dar şi cu talentul de a improviza acompaniindu-se singuri la lăută sau chitară, când nu exista posibilitatea aducerii câtorva muzicieni de profesie. Istoriile literaturii engleze, studiile speciale consemnează rolul muzicii vocale şi instrumentale în piesele lui Shakespeare: „«ariile» sunt executate îndeosebi de nobili, trompetele anunţă evenimente solemne, «cântecele» din tragedii se asociază cu stări sufleteşti anormale (cum ar fi cântecul Ofeliei, reprezentând o culminaţie tragică)”. Nu este exclus ca Shakespeare însuşi să fi avut cunoştinţe muzicale practice (era totuşi om al Renaşterii). „Este sigur că Shakespeare ştia foarte multe despre muzică şi este cât se poate de logic să presupunem că se pricepea să cânte la cel puţin un instrument”, scrie F. E. Halliday.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Această funcţie multiplă îndeplinită de muzică, adică de semnalare a unei stări în mod direct sau aluziv, de înlesnire a ideilor şi tensiunilor dramatice şi de suprapunere a necesarului plan simbolic, destinat a „trezi conştiinţa” se întâlneşte în multe dintre piesele lui Shakespeare, ca de altfel şi la alţi autori elisabetani. Exista un fond comun de cântece tradiţionale, binecunoscute publicului, probabil populare sau al căror autor nu mai conta datorită popularităţii melodiei respective, pe care dramaturgii şi-l însuşeau. Contextul folosirii lor diferă de la un scriitor la altul, capacitatea lor de a intra în relaţie cu desfăşurarea dramei, cu temele şi ideile ei fiind responsabilă de particularităţile tratării. Muzica este astfel asimilată structurii interioare a dramei şi problemelor de conştiinţă pe care ea le pune. De măsura în care „citatul” muzical depăşeşte nivelul ornamentului depind coerenţa superioară dar şi profunzimea unei piese de Shakespeare în comparaţie cu cele ale contemporanilor săi.

Pe lângă comentarii critice şi fragmente din spectacole ale Teatrului Naţional Radiofonic (A douăsprezecea noapte, Hamlet, Cum vă place, Regele Lear, Furtuna), veţi putea asculta şi cântece din piesele lui Shakespeare în interpretarea Studioului de Muzică Veche. Aceste cântece, unele indicate în text, altele presupuse în spectacolele din epoca elisabetană, au devenit tradiţionale în montările cu piese de Shakespeare din teatrul englez.

Puşa Roth, Costin Tuchilă

Amănunte despre seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale pe site-ul Teatrului Naţional Radiofonic.