„Nu am timp de răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări”

grafica moderna irina popescu artisti contemporani

Să tot fi fost prin anul 2000… La agapa ce a urmat premierei, la Naţionalul bucureştean, a piesei Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!, scrisă de tatăl său, Cristian Tiberiu Popescu, Irina, pe atunci o adolescentă iute ca o zvârlugă, se amesteca printre mesenii pe care îi cerceta cu ochii vioi, iscoditori. Nu-i vorbă, avea şi pe cine! Erau acolo: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Eusebiu Ştefănescu, Dan Puric, Eugen Cristea, Eugenia Maci, Monica Davidescu. Deodată, Gheorghe Dinică i-a spus de la obraz tatălui fetii: „Pe asta mică o facem artistă!” Ce-i drept, vorba asta i-o mai spusese o dată şi bunica ei, dar, parcă, venită acum din partea unui monstru sacru al scenei româneşti, parcă suna mai apăsat, mai hotărât.

Şi aşa a fost! Zgâtia de fată a crescut, a absolvit Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza”, s-a pregătit serios şi, în anul 2007, a intrat la UNATC, pe care a absolvit-o în 2012. Paralel cu travaliul întru ale Thalei, Irina Popescu a dat ascultare chemărilor unei alte pasiuni statornice, artele grafice. A participat la câteva expoziţii colective în Capitală şi în Macedonia şi se pregăteşte intens pentru prima expoziţie personală, care, îmi spune Irina, „vreau să fie cu adevărat o surpriză”. De ce „surpriză”? – veţi afla numaidecât…

irina popescu grafica

Discut cu Irina şi, treptat, descopăr că, în pofida vârstei sale – sau poate tocmai de aceea! – ea este un om cu o gândire riguroasă, aplicată. „Încerc să merg dincolo de aparenţe şi, prin asta, de judecăţile definitive asupra persoanelor sau, după caz, a personajelor. Mă preocupă, mai ales, să le găsesc, iar apoi să le exprim mişcările sufleteşti, trăirile interioare, căutarile, într-un cuvânt acel «ceva» care dă consonanţă şi echilibru acestor căutări.” „Nu cred că, în teatru, există numai personaje negative şi personaje pozitive, mai exact spus personaje care sunt NUMAI negative sau NUMAI pozitive”. Şi completează: „Aşa după cum nu cred că există chipuri sau locuri care sunt NUMAI foarte urâte sau, din contră, NUMAI foarte frumoase.”

Această căutare în care pune, deopotrivă, pasiune şi luciditate, şi-a avut pentru Irina câteva repere statornice. Unul ar fi poezia lui Marin Sorescu Am văzut lumină, pe care a recitat-o la examenul de admitere în facultate şi pe care o socoteşte profesiunea sa de credinţă. „Mă atrage, la această poezie, ideea că rostul poetului, al artistului în general, nu este doar acela de a primi şi a da mai departe răspunsuri definitive. Dimpotrivă, eu cred că artistul, oricare ar fi limbajul prin care el se exprimă, trebuie să pună întrebări. Cât mai multe întrebări. Iar, prin asta, să-i îndemne şi pe ceilalţi să îşi pună întrebări.”

Un al doilea reper pentru Irina, oricât de paradoxal ar părea acest lucru, l-a aflat în picturile cu cai ale lui Théodore Géricault: „Am privit cu admiraţie aceste picturi şi, apoi, studiind exegeze asupra lor am înţeles că artistul vede în cal nu doar un animal frumos şi greu de strunit, cât, în primul rând, un simbol al unor puteri magice. Aşa încât, pentru partenerul său, omul, calul poate fi un mijlocitor nepreţuit al trecerii dinspre lumea reală către lumea subtilă a simbolurilor esenţiale.”

După care, presimţindu-mi nedumerirea, Irina adaugă: „Nu confund planurile, încerc doar să găsesc un numitor comun al unor experienţe spirituale atât de diverse, adică, iarăşi, acel punct de convergenţă al energiilor universului. Ceea ce, fireşte, nu pot face decât dacă nu mă mulţumesc doar cu ceea ce văd şi ceea ce mi se spune şi, atunci, pun întrebări.”

Spuneam, mai devreme, că Irina Popescu vrea ca prima sa expoziţie personală de grafică să fie «o surpriză». Surpriză care va veni din însăşi tematica expoziţiei: portretele unor fete care cântă la diverse instrumente muzicale, de pildă la chitară sau la pian. „Eu cred – îmi spune Irina – că în funcţie de instrumentul muzical căruia i s-au dedicat, eroinele mele îşi exprimă o anumită atitudine sau, dacă nu spun prea mult, o anumtă viziune asupra lumii şi a vieţii.”

fluture arta contemporana

Iar, ca o posibilă încheiere a discuţiei noastre sau (de ce nu?) ca o invitaţie la o viitoare întâlnire cu universul de căutări şi simboluri care transpar din grafica ei, Irina Popescu îmi mai spune: „Ceea ce nu pot să înţeleg la unii oameni şi, mai ales, la unii dintre cei de vârsta mea, este această accepţie aşa-zis «pozitivă» asupra lucrurilor, exprimată prin câte un «las’ că mai vedem noi», prin «merge şi aşa» sau prin «asta e situaţia!». Dimpotrivă, eu cred că rostul unui artist, în sensul cel mai cuprinzător al termenului, mai ales dacă este un om tânăr, este acela de a forţa ordinea înţepenită a lucrurilor definitive şi irevocabile, de a şoca acel formal şi obedient «bun-simţ» care nu are nimic comun cu ideea de ordine, de cosmos.”

Iată un crez ambiţios căruia îi rămâne numai Irinei greaua misiune de a-i oferi contururile faptului împlinit. Mult succes, Irina Popescu!

Şerban Cionoff

Foto: Lucrări de Irina Popescu