Profesorul Simion Hâncu

marina de luminita gliga

calendarÎn a defini o personalitate complexă precum este cea a profesorului Simion Hâncu (n. 1 august 1929) trebuie să porneşti neapărat de la semnificaţia pe care Immanuel Kant, filosoful de la Königsberg, i-o acorda moralităţii. Înaltei moralităţi, aş adăuga eu, în acest caz deloc simplu de abordat sub toate raporturile sale. Fiindcă, dacă ar fi să ne propunem descrierea unui contur imaginar, pe care să poziţionăm o asemenea structură interioară aparte şi unică, atunci ar trebui neapărat şi în mod necesar să precizăm cu rigoare condiţiile iniţiale și cele la limită ale acestui fragment de spaţialitate închipuit, cu alte cuvinte, operatorii lingvistici favoriţi ai profesorului Simion Hâncu. Pentru domnia-sa, fenomenului fizic în sine nu îi este suficient a i se descrie esenţa numai în structuri verbale înşirate una după alta cu mai mult sau cu mai puţin talent literar. Nu. Motivul ? Osatura fenomenologică a ceea ce se petrece la un anumit moment dat în realitatea fizică imediată, ,,naturalul” analizabil cu toate coordonatele sale intrinseci din momentul de timp dat, t, poate fi mai lesne decodificat şi ,,vizibil”, să-i spunem aşa, într-o manieră interpretativă unică şi coerentă din punct de vedere ştiinţific, doar prin sfericitatea pe care o implică simbolul sau modelul matematic în sine de a privi lăuntrul problemei supuse observaţiei. Semnificaţia plină de profunzimi a „modelului” reprezintă, de fapt, pentru Simion Hâncu ecuaţia propriei sale vieţi.

brazde tablou luminita gliga

Unul dintre cei mai prestigioşi hidraulicieni ai ultimei jumătăţi de veac a continentului european, şi nu aş exagera daca aş spune şi ai lumii, profesorul Simion Hâncu şi-a definit corpusul ştiinţific al întregii sale opere drept constructul fundamental al gândirii personale, crezul unei genialităţi manifestate pe tărâmul destul de irespirabil şi de neprimitor pentru foarte mulţi dintre noi al matematicilor superioare. Simion Hâncu trăieşte, respiră şi se identifică, totdeodată, cu ,,câmpiile atomice pure”, vorba lui Cristian Tudor Popescu, ale esenţelor fine, pe care le implică „decodorii” matematici, să-i numim aşa, ai mulţimii de fenomene naturale, care compun realitatea înconjurătoare.

Puţini cunosc faptul că profesorul Simion Hâncu, personalitatea asupra căreia ,,apasă” din plin cele trei pedale ale desăvârşirii umane anterior enunţate, trebuia să ajungă, de fapt, preot. Nicidecum ceea ce este astăzi. Tributar harului dăruit cu generozitate de Creatorul Suprem, dar şi școlii româneşti a acelui timp istoric, profesorul Hâncu a pus, cu ani în urmă – atunci când valoarea unei iniţiative ştiinţifice mai conta încă –, având sprijinul direct al renumitului academician Marcu Botzan, bazele celui mai modern perimetru de modelare hidraulică situat în proximitatea Bucureştiului. Trist este că, astăzi, urmele acestui spaţiu experimental nu se mai regăsesc decât în zona amintirilor personale şi în câteva documente de arhivă. Ceea ce ar fi salutar în acest sens din partea autorităţilor statale de acum se poate lega de reluarea unui astfel de proiect, azi, în plină globalizare a conceptelor şi a noii ordini prezente, proiect care ar constitui nu numai un fapt deosebit de important pentru ştiinţa contemporană românească, dar şi o reconsiderare a ceea ce mai înseamnă valoare în contextul democratic actual, precum şi prelungirea unei tradiţii şi a unei gândiri proprii a Şcolii româneşti de hidraulică.

pictori contemporani luminita gliga

Spirala timpului sacru înghite murdăria profanului interior într-o semantică înţeleasă de unii şi neluată în seamă de alţii. Dacă a-şi fixa conceptual şi faptic limitele acestui segment existenţial numit Viaţă, înseamnă, pentru unii, a se raporta la ierarhii pământeşti efemere şi a fugi de ei înşişi în încercarea total nereuşită de a fenta moartea, cum foarte frumos spunea de curând eminentul profesor de filozofie al Universităţii bucureştene Vasile Morar, pentru ceilalţi, însă, finitudinea trăirii lor telurice se exprimă prin însăşi ieşirea din timpul contingental plin de coerciţii şi dubitativ în esenţa sa şi proptirea de sine voită în eternitate, în spaţiul temporal cantitativ infinit al lui Dumnezeu. Profesorul Simion Hâncu este tocmai un astfel de ,,ieşit din timp” şi de ,,pătruns în eternitate”. Acest OM este expresia, dacă vreţi, exemplară a umanului sacralizat tocmai prin renunţarea la ceea ce reprezintă limitare propriu-zisă şi prin constituirea sa ca parte a marii substanţe necunoscute, încă, a Universului, la care aderă de bună voie prin intermediul planului înalt al conştiinţei spirituale. Simion Hâncu e, pe undeva, un soi de părinte Arsenie Papacioc, monahul de la Techirghiol, care îl adună pe Dumnezeu în Om, sporindu-i, astfel, definitiv acestuia din urmă accesul la sfinţenie şi la dialog constant cu divinitatea.

Magdalena Albu

30 ianuarie 2010

 Foto: Tablouri de Luminița Gliga: 1 – Marină; 2 – Brazde; 3 – Apa.

Simbolurile naționale

drapelul national

Vineri, 26 iulie 2013, de la ora 11.00, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea sunt programate următoarele manifestări:

• Prezentarea filmului documentar Simbolurile naţionale, realizat de Serviciul Indexare – Referinţe

• Vernisajul expoziţiei de carte şi periodice dedicate Imnului Naţional al României din colecţiile Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” Vâlcea

• Expoziţie de drapele ale Uniunii Europene

Sâmbătă, 27 iulie 2013, la ora 12.30:

• Prezentarea cărţilor Imnurile Terrei – Uniunea Europeană, autori Victor Nicolăiasa, Anca Nicolescu, Ion Leonard Feiffer, Anca Oprea, Ecaterina Paţă şi Alina Silvăşanu şi Imnurile Terrei – Europa, autor Victor Nicolăiasa, ambele apărute la Editura Ştefan.

• Prezentarea expoziţiei de drapele ale Uniunii Europene. Prezintă George Rotaru din partea Rotarexim

• Vernisajul expoziţiei de pictură La Râmnic, ediția a II-a.

Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930)

C. D. Rosenthal Romania revolutionara

Până pe 13 februarie 2013 la Muzeul Național de Artă al României (București, Calea Victoriei 49–53, parterul Galeriei Naţionale) poate fi vizitată expoziția Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930). Curatori: Monica Enache şi Valentina Iancu, în colaborare cu istoricul Lucian Boia.

Expoziţia cuprinde aproximativ 250 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, create în perioada 1830–1930 de cei mai importanţi artişti români moderni: Barbu Iscovescu, Constantin Daniel Rosenthal, Carol Popp de Szathmári, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Oscar Han, Camil Ressu, Dimitrie Paciurea etc. Expoziţia explorează modalităţile prin care aceşti artişti au contribuit la definirea identităţii naţionale, într-o perioadă încărcată de evenimente istorice hotărâtoare pentru formarea statului român.

nicolae grigorescu ciobanas

Nicolae Grigorescu, Ciobănaș

Pornind de la perspectiva propusă de istoricul Lucian Boia în lucrările sale Istorie şi mit în conştiinţa naţională şi Pentru o istorie a imaginarului, demersul expoziţional vizează identificarea în operele artiştilor a câtorva dintre temele dominante ale mitologiei istoriei româneşti: latinitatea, unitatea teritorială, lupta pentru independenţă etc.

Expoziţia evocă, prin opere celebre, principalele etape ale creării statului naţional român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, instaurarea lui Carol I ca domnitor în 1866, Războiul de Independenţă 1877–1878, proclamarea regatului României în 1881, Marea Unire din 1918.

Dincolo de succesiunea evenimentelor istorice, expoziţia încearcă în principal să ilustreze traseul evolutiv al artei româneşti moderne, atât stilistic cât şi tematic, punctând recurenţa unor subiecte ori a unor personaje istorice emblematice, destinate susţinerii edificiului politic al României moderne.

Rolul militant al artei pe parcursul secolului al XIX-lea este evident în operele care înfăţişează portrete-efigii ale revoluţionarilor de la 1848, alegorii întruchipând idealurile de unire şi independenţă, peisaje de tip documentar-ilustrativ menite să arate pitorescul patriei, dar mai ales în scenele istorice inspirate atât de evenimente contemporane, cât şi de trecut. Nevoia de legitimare a aspiraţiilor de unire şi independenţă duce la recuperarea unor figuri istorice transformate în mit: Mihai Viteazul devine simbolul unităţii românilor, în timp ce Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş sunt eroi ai luptei pentru independenţă.

theodor aman unirea principatelor

Theodor Aman, Unirea Principatelor

Alături de glorificarea istoriei naţionale, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în primele decenii ale secolului al XX-lea, artiştii manifestă o înclinaţie spre subiectele din universul rural, spre tradiţia populară. Specificul naţional se identifică cu lumea satului şi cu imaginea idealizată a ţăranului român, fapt la care a contribuit imensa popularitate de care s-au bucurat operele lui Nicolae Grigorescu, determinante în evoluţia ulterioară a plasticii româneşti.

Lucrările prezente în expoziţie provin din patrimoniul MNAR şi din alte muzee din Bucureşti şi din ţară: Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul „Gheorghe Tattarescu”, Muzeul de Artă Braşov, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi – Muzeul de artă şi Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău – Muzeul de artă.

Expoziţia este însoțită pe tot parcursul ei de evenimente conexe precum conferinţe, programe pentru familii şi ghidaje tematice.

Orizonturi culturale italo-române

Proiectul editorial bilingv Orizzonti culturali italo-romeni / Orizonturi culturale italo-române a fost iniţiat în noiembrie 2010 de doamna Afrodita Carmen Cionchin, italienistă, românistă şi traducătoare, cercetătoare şi profesoară, membră în Asociaţia Italiană de Românistică şi a Societăţii de Studii Române „Miron Costin” de la Universitatea din Padova. Din decembrie 2011 a creat şi conduce revista bilingvă online Orizzonti culturali italo-romeni / Orizonturi culturale italo-române, ale cărei semnificaţii şi intenţii sunt prezentate în editorialul primului număr, din care reproducem câteva pasaje semnificative pentru înţelegerea rolului şi rostului acestei noi apariţii online:

„Începutul unei noi întreprinderi editoriale este, prin natura sa, o expresie de vitalitate şi deopotrivă o promisiune, întrucât se naşte într-un context uman şi profesional menit să contribuie la promovarea cunoaşterii şi a comunicării. Acesta este şi cazul revistei bilingve Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, care vede lumina zilei într-un moment în care viitorul societăţii noastre depinde mai mult ca niciodată de potenţialităţile dialogului constructiv între culturi. Sfera noastră de activitate priveşte raporturile culturale dintre Italia şi România, două ţări care au încă multe de descoperit una despre cealaltă – dincolo de stereotipuri, locuri comune, interese economice legitime, însă limitative dacă nu sunt animate şi în plan cultural. Avem convingerea că matricea latină şi apartenenţa europeană comună a României şi Italiei pot da rezultate de o excelentă valoare şi semnificaţie de care avem cu toţii nevoie pentru aprofundarea cunoaşterii reciproce şi a integrării.

Proiectul revistei porneşte de la aceste convingeri şi se bazează pe rezultatele pozitive ale unui an de experienţă. Din decembrie 2010, după cum mulţi dintre cititori ştiu, am publicat cu o cadenţă lunară contribuţiile a numeroşi colaboratori pe site-ul personal pe care l-am adaptat la forma de atunci a proiectului nostru editorial. Astăzi cunoaşte o altă configurare – inclusiv prin aportul Asociaţiei Orizonturi culturale italo-române – care se regăseşte în această revistă.

Punte între cele două culturi, publicaţia noastră online se adresează, cu o cadenţă lunară, publicului din Italia şi din România, prin cele două secţiuni lingvistice – distincte şi în acelaşi timp corelate – care propun interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Ediţia italiană reuneşte, aşadar, contribuţiile intelectualilor italieni interesaţi de cultura română (profesori ai catedrelor de limba şi literatura română din universităţile italiene, jurnalişti, istorici, traducători etc.), ale scriitorilor «migranţi» care îşi desfăşoară activitatea în Peninsulă, ale oamenilor de cultură în general care doresc să se apropie de cultura noastră. Ediţia română, la rândul ei, reuneşte contribuţiile intelectualilor români interesaţi de cultura italiană (profesori ai catedrelor de limba şi literatura italiană din universităţile româneşti, jurnalişti, istorici, traducători etc.), ca şi ale scriitorilor români din ţară şi din diaspora. O atenţie specială le este acordată italieniştilor români, pentru ca producţia lor să fie cunoscută nu numai în România ci şi în Italia.”

Din sumarul ediţiei în limba română pe luna februarie 2012 :

Luigi Cazzavillan şi comunitatea italiană din Bucureşti

Un italian la Bucureşti… o sintagmă care, parafrazând titlul unei producţii celebre din cinematografia italiană contemporană, filmul Un american la Roma, cu Alberto Sordi în rolul principal, poate aduce mai aproape de noi o lume şi un destin din trecutul raporturilor italo-române.” O excelentă monografie semnată de Ioan-Aurel Pop şi Ion Cârja şi dedicată personalităţii lui Luigi Cazzavillan (1852–1903), fondatorul ziarului „Universul” (1884) şi al Şcolii Italiene „Regina Margherita” din Bucureşti.

Eminescu şi literatura veche. Recitind Împărat şi proletar

„Pasiunea lui Eminescu, mărturisită de toţi cei care l-au cunoscut, pentru literatura veche a lăsat urme mult mai adânci în scrierile sale decât se întrevede la o lectură iniţială.” Plecând de la această premisă, profesorul Alin Mihai Gherman ilustrează felul în care „limba vechilor texte primeşte în perspectiva lui Eminescu o valoare simbolică, de păstrătoare a unui mod de gândire în care simbolul şi metafora ocupau un loc central, oferind germeni ai unei înnoiri a limbajului poetic convenţional contemporan.”

Paulo Freire, o pedagogie de interes pentru Italia şi România

În 2010 a fost publicat, la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, volumul Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului, rezultatul traducerii şi adaptării în limba română a cărţii Narrando Paulo Freire. Per una pedagogia del dialogo, scrisă în limba italiană de profesorul Paolo Vittoria. Autorii traducerii sunt Daniel Mara şi Cosmina Diana Păvăluc. Cartea este un interesant itinerar în spaţiu şi timp, care dă viaţă gândirii şi experienţelor celebrului pedagog brazilian.

Scriitura „migrantă” din Italia. Creionul roşu de Ingrid Beatrice Coman

„Doamna m-a pus să desenez. Mi-a spus: fă o familie, Lili, aşa cum o vezi tu. Şi eu am mâzgălit oameni mulţi care mergeau în toate direcţiile, de parcă ar fi vrut s-o şteargă de pe foaia mea. Apoi am luat creionul roşu şi i-am unit pe toţi şi doamna m-a-ntrebat ce-i aia şi eu i-am zis: e dragostea care-i ţine împreună şi le leagă inimile una de alta, oriunde ar fi. Asta e familia. Doamna a zâmbit şi mi-a spus că e cea mai frumoasă definiţie pe care a auzit-o vreodată.” Din scriitura „migrantă” din Italia, o emoţionantă povestire semnată de Ingrid Beatrice Coman.

„Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama”

Dumnezeul meu era muritor: o evocare a figurii materne impresionantă prin intensitatea ei genuină, în nota specifică Marianei Codruţ. „M-am culpabilizat de multe ori pentru viziunea asta, a mamei ca ne-om, în fond plină de cruzime – mărturiseşte autoarea. Însă, când am aflat proverbul evreiesc, de o rară frumuseţe, Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama, în care eu am «citit» înrudirea directă a ei cu divinitatea, m-am gândit că e un lucru pe care-l trăiesc poate toţi. Aproape o fatalitate, deci. Şi m-am resemnat.” (Fragment din volumul Românul imparțial, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011).

Povestea unui poem premiat în Italia

Poemul Improvizaţii pe cifraj armonic. In memoriam Igor Stravinsky de Constantin Severin a fost premiat la ediţia 2011 a concursului internaţional de poezie din cadrul Bienalei de Pictură, Sculptură, Fotografie şi Poezie „Messina Città d’Arte”, fondată de artistul vizual şi scriitorul Biagio Cardia, cu următoarea motivaţie: „O serie de drumuri simbolice, dintr-un tărâm atât imaginar cât şi real, în care urmele trecutului sunt amestecate cu cele materiale ale lumii contemporane, desenează şi dezvoltă un scenariu de momente luminoase şi întunecate, ca într-o dramă muzicală.”

Renaşte în fiecare zi: o carte „altfel”

Renaşte în fiecare zi, o carte scrisă de Doina Moţ şi Constanţa Marcu, este dedicată femeilor zilelor noastre, aflate în toate anotimpurile vârstei. Scrisă sub forma unui dialog atipic, reprezintă, în primul rând, o pledoarie pentru mişcare, pentru frumuseţe şi încredere în sine. În al doilea rând, pătrunzând adânc în fascinanta lume a femeilor, tratează relaţia dintre trup şi suflet, în perpetua căutare a secretului eternei tinereţi.

Pictorița Silvia Onișa a încetat din viață

În ediția de miercuri 27 aprilie 2011, „Adevărul de seară” anunță încetarea din viață a pictoriței Silvia Onișa.

„Vestea trecerii în neființă a pictoriței Silvia Onișa a surprins întreaga comunitate a urbei și deopotrivă, comunitatea artiștilor băimăreni. O viață întreagă dedicată educației artistice, cultivării frumosului, cu ajutorul culorilor prin pictură, Silvia Onișa a avut, de asemenea, realizări importante pe tărâmul creației plastice și al picturii.

S-a născut la 10 martie 1947 în Dorohoi, județul Botoșani. A absolvit Facultatea de Desen din cadrul Institutului Pedagogic de Artă al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 1970. Din acest an se stabilește în Borșa, județul Maramureș și înființează, ca profesor de desen si pictură, primul atelier de creație în cadrul Casei Pionierilor și al Casei de Cultură din localitate.

În 1981 a absolvit cursurile de specializare ale Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti, Sectia Muzeologie – Istoria Artei. După 10 ani, vine la Baia Mare și lucrează ca muzeograf în cadrul Secției de Artă a Muzeului Județean Baia Mare, implicându-se în realizarea fișelor de autor ale artiștilor prezenți cu creațiile lor în muzeu, publicând de asemenea studii de specialitate în „Revista Muzeelor si Monumentelor” din București, precum și în presa locala, informând publicul despre activitățile culturale, expoziționale din oraș și din județ.

A avut de asemenea o activitate pedagogică remarcabilă, începand ca profesor de educație plastică la Școala Generală nr. 8 și Liceul Teoretic din Borșa, 1970–1981; continuând ca profesor de pictură la Școala de Artă „Liviu Borlan” și apoi la Liceul de Artă din Baia Mare, la catedra de pictura și istoria artei. A realizat numeroase expoziții de grup și personale ale elevilor, precum și ale absolvenților de la universitățile de artă, ce i-au fost elevi.

La 25 mai 1996, înființeaza Fundația „Onișa Art”, cu scopul declarat al păstrării și valorificarii patrimoniului artistic plastic local și al descoperirii tinerilor talente, ce se vor consacra ca viitori artiști. Organizează în acest scop cursuri intensive de pictură (inclusiv copii cu dizabilități), organizând cu lucrărilor acestora, 18 expoziții în țară și străinătate (Belgia, Italia, Germania, Spania, Ungaria, SUA, Australia). Adaugăm la acestea cele trei ediții ale taberelor de creație pentru copii și tineret din Baia Mare și Maramureș. La propunerea și susținerea Președintelui Camerei de Comerț și Industrie a Județului Maramureș, ing. Gheorghe Marcaș, Sivia Onișa devine Cetățean de Onoare al Municipiului Baia Mare.

Activitatea profesională a pictoriței Sivia Onișa cuprinde numeroase expoziții personale de pictură în țară și în străinătate (Borșa, Iași, Baia Mare, Botoșani, Bucuresti, Rotterdam – Olanda, Roma – Italia, München, Freising – Bavaria, Berlin – Germania, Lyon, Paris – Franța, Bruxelles, Diest – Belgia), precum și participarea la importante selecţii, pentru expoziţiile colective din ţară şi din străinătate (Baia Mare, Iaşi, Suceava, Botoşani, Bucureşti, Braşov, Suceava, Cluj Napoca, Bistriţa, Sibiu, Oradea, Timişoara etc., Olanda, Belgia, Anglia, Germania, Tailanda, Ecuador, Franţa, Italia, Ungaria, Canada, SUA, Israel).

Participă, de asemenea, la Simpozioane şi Tabere de creaţie plastică în ţară, şi totodată la numeroase excursii de documentare artistică, în România şi în străinătate. Prestigioasa activitate didactică, cât şi cea de creaţie artistică, au fost răsplătite cu numeroase diplome şi importante premii. Este consemnată în Enciclopedia artiştilor români contemporani, în albumul catalog Centenarul Centrului Artistic Baia Mare, în dicţionarul enciclopedic Personalităţi române şi faptele lor, 1950–2000, precum şi în numeroase pliante şi albume realizate de către Filiala UAP Baia Mare.

Breasla Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Baia Mare îi aduce un ultim şi pios omagiu pictoriţei Silvia Onişa, cea care mărturisea despre crezul său în pictură: «Fără culoare şi formă, fără armonie interioară şi exterioară, arta mea n-ar avea o verticalitate creatoare… Iubesc oamenii, iubesc natura şi florile, iubesc anotimpurile care mi-au fost mereu subiect de inspiraţie şi meditaţie creatoare».

Dumnezeu să o odihnească în pace!”

Pușa Roth: Maramureşul are o lumină aparte, are o culoare aparte, pe care nu le găseşti chiar în toată România…

Silvia Onișa: Aveţi perfectă dreptate fiindcă albastrul de Maramureş, nuanţele de verde, cele de răsărit şi de asfinţit de soare, umbra dealurilor, a brazilor, a munţilor Rodnei, totul se vede extraordinar şi aşa consider şi eu în peisagistica mea, mai ales că am prezentat peisaje din cele patru anotimpuri, dar ideea de bază o reprezintă simbolul şi tradiţia maramureşeană. Simbolul este casa ţărănească şi mă refer la casa veche, casa din chirpici, casa din lut, din bârne, din piatră, casa învelită cu draniţă, cu paie, mai nou cu material lemnos, casa în toate ipostazele ei, aşa ca o bătrânică ce se „lansează” peste decenii în tehnologia arhitecturii tradiţionale maramureşene.”

„Pictura este esența vieții mele”, interviu cu Silvia Onișa, realizat de Pușa Roth (intregral). Data postării: 10 martie 2011