„Mergem la…”, zice precipitată tinerica, prezentatoare a jurnalului de ştiri, privind fix în cameră. Numai că tinerica şi virtualii telespectatori nu merg nicăieri, ei rămân tot acolo.
Obositoarea formulă, devenită clişeu de temut, pe care nimic nu l-ar putea clinti, se traduce prin „dăm legătura”, pentru că exact acest lucru se întâmplă: o scurtă transmisie a unui reporter dintr-un loc unde s-a întâmplat ceva. Dar, desigur, pare mai simplu şi probabil mai atrăgător să zici „mergem la cutare” decât „dăm legătura”, „în legătură directă”, considerate bune de pus la colţ, fiind – cred respectivii – învechite. Aşa au învăţat ei la… cursurile de (nouă) limbă de lemn. Care (nouă) limbă de lemn face ravagii, nu numai prin ridicolul unor astfel de formule. „Mergem la…” s-a generalizat, căci îl auzim rostindu-l şi pe moderatorul emisiunilor cu invitaţi, lungile dezbateri în care se iau în discuţie de toate. Acolo, „se merge la” un invitat sau altul care aşteaptă cuminţi la rând în studio.
Dar să nu credeţi că bietul verb „a merge”, folosit cu acest precar sens figurat, e singurel. Nu e, el are şi un văr în noua limbă de lemn: „a veni”. „După o scurtă pauză, cutare vine cu informaţii din sport” sau, şi mai rău, „vine cu starea vremii”. Adică, urmează rubricile respective prezentate de respectivii. Şi neapărat un zâmbet forţat, ca să-l facă pe beneficiar să aştepte cu sufletul la gură pe cel care „vine”. Şi tot aşa, mergem şi venim cât e ziulica de lungă…
Dacă nu mergem şi venim, e şi mai rău: „ne întoarcem”, altă „subtilitate” din frumosul dicţionar de expresii de astăzi.
Astăzi, se spune, totul trebuie să fie mai simplu, mai direct, adică să fie pe înţelesul tuturor. Ce înseamnă însă „mai simplu” e greu de ştiut, eu recunosc că nu am aflat. Pesemne că „mergem, venim, ne întoarcem” şi celelalte sunt minunatele atribute ale simplităţii…
Costin Tuchilă
