Mergem, venim, ne întoarcem

limba de lemn emisiuni

limba de lemn rubrica liber sa spun„Mergem la…”, zice precipitată tinerica, prezentatoare a jurnalului de ştiri, privind fix în cameră. Numai că tinerica şi virtualii telespectatori nu merg nicăieri, ei rămân tot acolo.

Obositoarea formulă, devenită clişeu de temut, pe care nimic nu l-ar putea clinti, se traduce prin „dăm legătura”, pentru că exact acest lucru se întâmplă: o scurtă transmisie a unui reporter dintr-un loc unde s-a întâmplat ceva. Dar, desigur, pare mai simplu şi probabil mai atrăgător să zici „mergem la cutare” decât „dăm legătura”, „în legătură directă”, considerate bune de pus la colţ, fiind – cred respectivii – învechite. Aşa au învăţat ei la… cursurile de (nouă) limbă de lemn. Care (nouă) limbă de lemn face ravagii, nu numai prin ridicolul unor astfel de formule. „Mergem la…” s-a generalizat, căci îl auzim rostindu-l şi pe moderatorul emisiunilor cu invitaţi, lungile dezbateri în care se iau în discuţie de toate. Acolo, „se merge la” un invitat sau altul care aşteaptă cuminţi la rând în studio.

limba de lemn clisee de azi

Dar să nu credeţi că bietul verb „a merge”, folosit cu acest precar sens figurat, e singurel. Nu e, el are şi un văr în noua limbă de lemn: „a veni”. „După o scurtă pauză, cutare vine cu informaţii din sport” sau, şi mai rău, „vine cu starea vremii”. Adică, urmează rubricile respective prezentate de respectivii. Şi neapărat un zâmbet forţat, ca să-l facă pe beneficiar să aştepte cu sufletul la gură pe cel care „vine”. Şi tot aşa, mergem şi venim cât e ziulica de lungă…

Dacă nu mergem şi venim, e şi mai rău: „ne întoarcem”, altă „subtilitate” din frumosul dicţionar de expresii de astăzi.

Astăzi, se spune, totul trebuie să fie mai simplu, mai direct, adică să fie pe înţelesul tuturor. Ce înseamnă însă „mai simplu” e greu de ştiut, eu recunosc că nu am aflat. Pesemne că „mergem, venim, ne întoarcem” şi celelalte sunt minunatele atribute ale simplităţii…

Costin Tuchilă

„Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva”

ana maria bocai poeme

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, fără îndoială, mult curaj pentru a recunoaşte: „Eu cred că mai există iubire”. Ba, mai mult, de a face din acest credo titlul unui volum de poeme*), aşa cum se încumetă Ana-Maria Bocai.

Spun asta pentru că, pe piaţa mondenă a produselor cu veleităţi artistice, acaparată şi manipulată de manufacturieri de duzină, sinceritatea şi simplitatea cu care un autor îşi recunoşte sentimentele nu par să aibă prea mari şanse de a-și face vad. Fiindcă nu văd cum ar putea înclina balanţa gustului spre siropărie liricoidă sau pe cea a trivialităţii agresive, aceste scrisori către nicăieri pe care le caligrafiază, cu rafinată discreţie, tânăra autoare.

De aici şi ineditul unui asemenea demers liric prin care, dincolo de asemenea covârşitoare canoane demi-mondene, Ana-Maria Bocai alege să se mărturisească. Face acest lucru fără vorbe mari şi fără voltije stilistice de prisos, într-un florilegiu poematic ale cărui caracteristice emblematice sunt simplitatea şi fluiditatea discursului liric. Totul rostuit într-o dureroasă dilemă: „Nu cred că te voi uita vreodată, / Nu cred că te voi întâlni vreodată.”(Fata morgana).

Ana_Maria_Bocai

Ana-Maria Bocai

Poeta se visează pe sine într-un decor străin şi totuşi atât de intim căutărilor sale sortite parcă a rămâne fără speranţă: „Toamnă, suflet pereche ninge frunze peste sufletul meu, / Lasă-mă să dorm lângă copacii tăi răvăşiţi de durere, / Alungă-mi neliniştea ce se odihneşte în mine, / Ia-mi iubirea şi fă din ea bucuria ta.” (Toamnă).

De fapt, cantilenele Anei-Maria Bocai sunt nişte scrisori către un necunoscut fără nume şi, poate, fără o fiinţă anume. Nişte scrisori despre care ea însăşi ştie că s-ar putea să nu-şi atingă ţinta visată: „Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva, / Acum nu te mai doare / Tristeţea, disperarea mea. Şi-mi găsesc alinarea.” (Un cântec străvechi).

Există în poemele îngemănate în cele nici 50 de pagini ale volumului o dureroasă dar statornică aspiraţie către un anume suflet-pereche pe care eroina Anei-Maria Bocai îl caută, îl pierde şi din nou îl regăseşte spre a-l pierde: „Pleacă!…îţi spun / Nu mă turbura! / Mâine vei fi altul şi dacă nu mă mai iubeşti? / Alt cer şi altă nemărginire vor trece pe lângă mine / În starea asta a mea sunt de neatins.” (Iubirea cercului).

claude monet efect de toamna la argenteuil 1873

Claude Monet, Efect de toamnă la Argenteuil, 1873

Şi, tot mereu, aşa, ca prinsă în acest ameţitor carusel al jocurilor unei iubiri fără ecou, visătoarea fără lecuire îşi caută şi îşi trăieşte, deopotrivă, patosul şi disperarea: „În timp ce eu am să ţes povestea dragostei noastre / Tu mă vei veghea pentru ca visul să nu se termine, / Sărută-mi privirea să mă pierd în adâncul ochilor tăi… / Nu mă mai lăsa să plec! te rog! / Fără noi universul ar fi stingher.” (Privirea de smarald).

Captivă şi răzvrătită, cea care scrie asemenea epistole poematice îşi construieşte o imagine în oglinda visului şi se retrăieşte pe sine, visând la un alt suflet pereche, care să sufere şi să spere la fel ca şi ea: „Am luat iubirea în palmă, e simplă şi fragilă / Învăluită într-o dantelă albă… / E asemenea unei balerine care tocmai şi-a încheiat rolul, / Îmi cere să nu o părăsesc şi vrea să o trimit către o altă balerină. / Aş vrea să o ajut şi nu pot… / […] De acolo, de sus, îmi va veghea liniştea, /Şi cine ştie… poate într-o zi voi ajunge şi eu la ea, / Chemată de o altă balerină de pe o altă stea.”(Balerina).

Cu aceste caligrafice şi dureroase poeme despre deznădejde, speranţă şi dor, Ana-Maria Bocai îşi asumă o identitate lirică despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi…

Şerban Cionoff

*) Ana-Maria Bocai, Eu cred că mai există iubire, Caracal, 2013.