Festivalul luminii la Praga

signal festivalul luminii praga

corespondenta rubrica liber sa spunJoi, 16 octombrie 2014 a început la Praga a doua ediţie a Festivalului luminii, Signal, cel mai mare eveniment cultural din Cehia, invitând vizitatorii pe străzi la peste 20 de instalaţii luminoase, 4 videomapping-uri de mare format şi un bogat program cultural timp de patru nopți. 

 fyr-autor-a-foto-jari-haanpera-

Fyr Lighthouse. Autor: Jari Haanperä. Instalaţie Na Hollaru (Curtea galeriei), Splaiul Smetana

Organizatorii se aşteaptă la un număr şi mai mare de spectatori decât anul trecut, depăşind 350 000 de persoane. Operele de artă luminoase sunt pe străzi, în pieţe, în parcuri, pe poduri şi chiar pe râul Vltava.

Ultima instalaţie luminoasă dezvăluită, intitulată Duo, va străluci chiar din Piaţa Castelului Praghez, proiectată pe cer. La festival participă 11 oameni de artă străini, dar şi artiştii cehi Petr Nikl, David Černý, tânăra artistă Gabriela Prochazka şi designerul Jaroslav Bejvl junior.

praga noaptea

Festivalul luminii Signal încheie proiectul anual regional al Agenţiei CzechTourism, Czech the Light. Festivul s-a  deschis în Piaţa Oraşului Vechi, prin proiectarea primului videomapping pe Palatul Kinský. Intrarea la toate manifestările din cadrul festivalului este liberă.

Directorul festivalului, Martin Pošta, a declarat că anul acesta participă noi artişti, personalităţi de renume din Australia, The Electric Canvas, care au iluminat şi clădirea operei din Sydney, artista americană Jen Lewin, cu instalaţia sa interactivă The Pool.

signal a doua editie

În grădina Zítek va prinde viaţă un joc de lumini din 256 de baloane umplute cu heliu şi becuri, care vor dansa în ritmul muzicii iar artistul ceh Richard Loskot le va permite vizitatorilor să urmărească curcubeul de la cea mai mică distanţă.

signal lidia nasincova

În Vltava, sub splaiul lui Aleš va pluti pe apă vietatea acvatică Kraken, lucrare a artistei Gabriela Prochazka, iar pe Podul Carol va prinde viaţă statuia Sf. Kajetn, printr-o tehnică specială de proiectare a imaginii – opera artiştilor Jan Nálepa şi F/FRM.

Lidia Našincová

 Corespondență de la Praga

efecte lumina noaptea

Signal – videoclip

Alexandru Tomescu şi Pavel Šporcl – Turneu cu ocazia Zilei Naţionale a Republicii Cehe

turneu de ziua cehiei alexandru tomescu pavel sporcl

eveniment liber sa spunÎncepând cu anul 1918, în 28 octombrie se sărbătoreşte fondarea statului Cehoslovac independent. Astăzi, Republica Cehă doreşte să menţină vii tradiţiile sale, printre se numără cea a unei colaborări apropiate cu România.

De Ziua Națională a Cehiei, Vltava întâlnește în acest an Dunărea, iar violonistul ceh Pavel Šporcl îl întâlneşte pe Alexandru Tomescu pentru un turneu de recitaluri extraordinare! Cei doi muzicieni propun un program de lucrări spectaculoase, precum şi prima audiţie absolută a piesei Gemini Studies de Dan Dediu, compusă special pentru acest eveniment, îmbinând inspiraţia cunoscutului compozitor român cu teme din muzica a doi importanţi autori cehi – Antonin Dvořák şi Bedrich Smetana.

turneu al tomescu pavel sporcl

Proiectul a fost iniţiat de Ambasada Republicii Cehe în România şi Centrul Ceh din Bucureşti, ca un simbol al relaţiilor extrem de apropiate de care cele două state se bucură. Şi ce idee ar fi putut fi mai potrivită decât aceea de a sărbători prin muzică, avându-i pe scenă pe doi dintre cei mai importanţi exponenţi ai violonisticii din cele două ţări? Pavel Šporcl şi Alexandru Tomescu interpretează lucrări pentru vioară solo şi două viori de autori ca Dan Dediu, Eugène Ysaÿe, Niccolò Paganini şi Georg Friedrich Händel.

Seria de evenimente a debutat cu un concert la Ateneul Român, pe care Ambasada Republicii Cehe l-a dedicat tuturor colaboratorilor și partenerilor săi. Turneul a continuat la Casa Tineretului din Baia Mare (1 noiembrie), Auditorium Maximum (Casa Universitarilor) din Cluj-Napoca (2 noiembrie). Vor mia avea loc concerte la Sinagoga din Bistriţa (3 noiembrie) şi Sala Capitol a Filarmonicii ”Banatul” din Timişoara (5 noiembrie). Fiecare dintre recitaluri se  bucură de prezenţa Excelenţei Sale, Ambasadorul Republicii Cehe în România, Domnul Jiří Šitler.

vioara albastra vioara verde

Pavel Šporcl și Alexandru Tomescu

Alexandru Tomescu este omul provocărilor, pe care le caută, le înfruntă şi le învinge. Aflat într-o permanentă explorare a granițelor sale muzicale și personale, violonistul român s-a poziționat deja în categoria restrânsă a interpreţilor de renume internaţional care în ultimele decenii au abordat toate cele trei mari integrale ale repertoriului violonistic: Paganini, Ysaÿe și Bach. Astfel, artistul dovedeşte că pentru el nu există provocări muzicale de neînvins sau repertorii tabu. Studiile în România, Elveţia şi S. U. A. l-au pregătit pe Alexandru Tomescu pentru ceea ce este astăzi: un violonist de succes, care concertează pe toate meridianele globului şi care nu se sfieşte să abordeze cele mai redutabile repertorii compuse pentru vioară.

muzica clasica vesminte moderne

Pavel Šporcl este cel mai apreciat reprezentant al tinerei generaţii de violonişti cehi, fiind descris de presa din țara sa natală drept „acel tip de talent care se naște probabil o dată la 100 de ani” și se bucură de admirația și recunoaștea publicului și a specialiștilor pentru interpretările sale uluitoare și virtuozitate. Viziunea despre muzică, dar și imaginea lui au atras atenția mass-media, care îl înconjoară permanent. Cu toate că se bucură de un succes impresionant, artistul a rămas în primul rând acel violinist fenomenal care atrage un public larg prin calitatea interpretărilor sale, reușind să impresioneze publicul cu fiecare apariţie scenică. Asta și pentru că Pavel Šporcl nu ezită incursiunile în lumea muzicii jazz sau pop, promovând posibilitățile variate de exprimare ale viorii.

Cei doi muzicieni cântî în acest turneu pe două instrumente non-conformiste. Pavel Šporcl cântă pe o vioară albastră, în timp ce Alexandru Tomescu cântă pe o vioară semnată de Silvian Rusu, care a primit o neobișnuită înveșmântare verde, special pentru această ocazie. Două viori colorate și doi violoniști plini de efervescență, într-un turneu unicat.

Pentru detalii despre turneu, vizitaţi pagina de Facebook Alexandru Tomescu / Pavel Sporcl – Turneu de Ziua Cehiei, iar mai multe informaţii despre cei doi muzicieni vă stau la dispoziţie pe site-urile acestora: www.alexandrutomescu.com şi www.pavelsporcl.com.

Sponsori: CEZ Group, Peterka & Partners, Staropramen, Syner România

Organizatori: Ambasada Republicii Cehe în Bucureşti, Centrul Ceh Bucureşti, Quartz Media Production

Organizatori locali: Rotary Club Baia Mare 2005, Rotary Club Cetăţuie Cluj-Napoca, Societatea de Concerte Bistriţa, Rotary Club Timişoara

Co-producători: TVR, Radio România

Parteneri media: Adevărul, Etiquette

Parteneri media locali: Graiul Maramureşului, Monitorul de Cluj, Foaia Transilvană, OrasulCluj.ro, Evenimente în Cluj, Bistriteanul.ro, Timponline.ro, AS TV, TV Bistriţa, deBanat.ro, West City Radio, Evive.

Dirijorul Christian Badea revine pentru două concerte la pupitrul Orchestrei Naționale Radio

Concertul Orchestrei Naționale Radio de vineri, 11 mai 2012, ora 19.00 îl va avea ca invitat pe cunoscutul dirijor Christian Badea, care revine la Sala Radio pentru două concerte în această lună. Solistul concertului de vineri seară va fi violistul Marius Nichiteanu. Programul va cuprinde în prima parte Uvertura operei „Mireasa vândută” de Bedřich Smetana şi Concertul pentru violă şi orchestră (versiune Tibor Serly) de Béla Bartók. În partea a doua a programului va fi interpretată Simfonia nr. 8 în Sol major, op. 88 de Antonín Dvořák.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Cu un remarcabil talent dirijoral, Christian Badea desfăşoară o excepţională carieră internaţională, fiind invitat în unele dintre cele mai prestigioase săli de concerte din Europa, America de Nord şi Asia. În Europa a fost invitat să dirijeze Royal Philharmonic Orchestra, Orchestra Simfonică BBC din Londra, Orchestra Simfonică Gothenburg, Residentie Orchestra, Filarmonica din Amsterdam, Orchestra Filarmonică Radio din Olanda, Orchestra Beethovenhalle din Bonn, Orchestra Filarmonică Radio şi Orchestra L’Île de France, Orchestra Naţională din Lyon, Orchestra RAI din Torino, Orchestra „Santa Cecilia” din Roma, Orchestra „Maggio Musicale” din Florenţa, Orchestra Gulbenkian din Lisabona, Filarmonica din Budapesta, Orchestra Naţională a Spaniei din Madrid. În Asia a dirijat Filarmonica din Hong Kong şi a efectuat turnee în Japonia cu Filarmonica din Tokyo. În America de Nord Christian Badea este dirijor invitat al Orchestrelor Simfonice din Pittsburgh, Washington, Montreal, Atlanta, colaborează cu Orchestrele Simfonice din Detroit, Baltimore, cu Filarmonica din Rochester şi Orchestra Americană la Carnegie Hall.

Repertoriul său este impresionant şi cuprinde lucrări simfonice, vocal-simfonice şi de operă ce acoperă o variată paletă stilistică, programele sale incluzând lucrări de Zemlinsky, Schoenberg, Berg, Webern, Honegger, Janáček, Bartók, Prokofiev, Şostakovici, Walton, Vaughan Williams, Britten, Lutosławski, Messiaen, Ligeti, fiind totodată un atent susţinător al promovării muzicii româneşti în lume. Discografia sa include înregistrarea Simfoniei nr. 3 de Saint-Saëns alături de London Royal Philharmonic (Casa de discuri Telarc), discuri răsplătite cu premii cuprinzând lucrări ale compozitorilor americani Roger Sessions şi Peter Mennin, precum şi o înregistrare live a operei Antoniu şi Cleopatra de Samuel Barber, distinsă cu Premiul Grammy. Christian Badea a colaborat cu nume sonore ale scenei muzicale internaţionale dintre care amintim pe: Leonard Bernstein, Mstislav Rostropovici, Yo-Yo Ma, Yefim Bronfman, Shlomo Mintz, Midori, Cho Liang Lin, Mitsuko Uchida, Gerhard Oppitz, Placido Domingo, Renée Fleming, Bryn Terfel, Natalie Dessay, Simon Keenlyside, Thomas Hampson şi regizorii Stefan Herheim, Bruce Beresford, David Pountney, Franco Zeffirelli, Andrei Şerban, Keith Warner.

Complexitatea personalităţii sale artistice se reflectă atât prin dirijarea unor programe simfonice sau vocal-simfonice, cât şi prin operă, gen ce l-a purtat în unele din cele mai prestigioase teatre lirice din lume. Timp de 10 ani a fost dirijor invitat al Operei Metropolitan din New York, dirijând peste 160 de producţii. Christian Badea a mai urcat pe scena Operei Covent Garden din Londra, a fost invitat la Operele de Stat din Viena, Bayer, Hamburg, la Grand Theâtre Geneva, Theâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles, Opera Olandeză din Amsterdam, Operele Regale din Copenhaga şi Stockholm, Teatro Regio din Torino, Teatro Comunale din Bologna, Opera Naţională din Lyon, iar în America de Nord a colaborat cu companiile de operă din Houston, Dallas, Toronto, Montreal, Baltimore, Detroit.

Christian Badea şi-a început studiile universitare la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, unde a studiat vioara, a continuat apoi cu studii de dirijat în Bruxelles, la Mozarteum din Salzburg şi la Juilliard School în New York, unul din mentorii săi principali fiind Leonard Bernstein. După o absenţă de mai mulţi ani, Christian Badea a revenit în anul 2006 pe scenele româneşti, colaborând cu cele mai prestigioase orchestre din ţară. Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa şi a primit din partea Preşedintelui României Ordinul Meritul Cultural. Alături de activitatea scenică, Christian Badea a fost profesor, oferind şi cursuri de master în Statele Unite ale Americii, Copenhaga, Gothenburg, Stockholm şi Bucureşti. A dirijat o nouă producţie a Damei de pică la Opera din Stockholm, Salomé la Opera Germană din Düsseldorf şi o nouă producţie a operei Tannhäuser, în colaborare cu Stefan Herheim la Opera Norvegiană din Oslo. În stagiunea 2010-2011 a dirijat la Opera din Gothenburg o nouă producţie Don Carlos, ce a fost extrem de apreciată de critica de specialitate, a debutat alături de Opera din Australia în La Bohème, un real triumf ce a generat invitaţii pentru stagiunile viitoare, printre operele programate la Sydney figurând şi Die tote Stadt de Korngold, regia fiind semnată de Bruce Beresford.

Născut în anul 1958, Marius Nichiteanu este un exemplu pentru înalta pregătire a şcolii muzicale româneşti de interpretare. Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” l-a numărat printre cei mai buni violonişti din generaţia sa, iar ca student al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti i-a fost dată posibilitatea de a participa la cursuri şi concursuri internaţionale, având ca mentori pe renumiţii profesori Cornelia Bronzetti şi Ştefan Gheorghiu. Ca laureat al Concursului internaţional de vioară „Carl Nielsen”, Odense 1980, i-au fost deschise porţile către cariera solistică. Doi ani mai târziu, dragostea pentru muzica de cameră îl determină să studieze viola, ceea ce dă un nou sens existenţei sale. După obţinerea Premiului II şi a Premiului special pentru cea mai bună interpretare a lucrării impuse contemporane la Concursul internaţional de violă „Maurice Vieux”, Paris 1983, se afirmă tot mai mult pe scenele româneşti şi din străinătate.

Nenumărate concerte ca solist şi cu ansambluri de muzică de cameră, înregistrări radio şi TV (NDR – Hamburg, Bayerische Rundfunk – München, RAI – Roma, Dutch – Radio şi Dutch – TV Amsterdam) precum şi pe CD ( Arte Nova – BMG), împreună cu dirijori şi solişti cum ar fi: Christoph von Dohnanyi, André Previn, Christoph Eschenbach, Alan Gilbert, Menahem Pressler, Dmitry Sitkovetsky, Mihaela Martin, Victoria Mullova, David Geringas, Frans Helmerson, l-au condus pe scene renumite din China, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Spania, Suedia şi S.U.A. Printre cele mai reprezentative se numără concertele pe care le-a susţinut la Accademia Nazionale di Santa Cecilia Roma, Concertgebow Amsterdam, Musikhalle Hamburg. Numele său a figurat pe afişele unor cunoscute festivaluri internaţionale: Schleswig-Holstein, Rheingau – Germania; Ierusalim – Israel; St. Petersburg – Rusia; Umea, Gothland – Suedia; Korsholm – Finlanda.

În anul 1994 Marius Nichiteanu obţine titlul de profesor universitar la catedra de violă de la „Musikhochschule“ din Hamburg, unde desfăşoară o intensă activitate pedagogică.

Calendar: Antonín Dvořák

Chiar şi pe marii compozitori îi cunoaştem uneori sumar. Câteva lucrări cântate des – şi cam atât. În afară de ele, o fişă de dicţionar care adună titluri şi numere de opus sortite să rămână necunoscute pentru majoritatea melomanilor, monografii şi studii critice. Adesea, curiozitatea nu poate fi satisfăcută într-o viaţă de om. Unul dintre aceste cazuri este Antonín Dvořák. Patru-cinci titluri sunt suficiente pentru a-i asigura celebritatea şi, falsă impresie, pentru a-l „cunoaşte” şi caracteriza: Simfonia a IX-a în mi minor, „Din lumea nouă”, Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră, Dansurile slave, Cvartetul american, opera Rusalka. S-ar mai putea adăuga, pentru frecventatorul sălilor de concert, două-trei lucrări, Simfonia a VII-a, cântată la noi foarte rar, un poem simfonic sau o piesă camerală… Simfonia compusă în 1893, „Din lumea nouă” şi Concertul pentru violoncel sunt pe buzele tuturor. Suficienţa s-a instalat, cu siguranţa cu care se instalează şi clişeele de receptare. Nici în Cehia şi Slovacia nu se cântă primele patru simfonii, celelalte patru nebucurându-se nici ele de un tratament privilegiat în comparaţie cu Simfonia în mi minor.

Apropierea de Brahms, de care Dvořák ar fi fost influenţat, a devenit un loc comun şi s-a instalat statornic în istoriile muzicii. Ca şi Brahms, Dvořák e un romantic dublat de un clasic. Este singura asemănare posibilă, una care vizează mai mult concepţia estetică decât expresia muzicală, rareori şi fugar înrâurită de maestrul care îl admira şi susţinea cu entuziasm. Caracterizarea rămâne foarte generală, înscriindu-se în categoria acelor aprecieri care spun totul fără a spune nimic. Originalitatea muzicii lui Dvořák, sprijinită pe interpretarea personală a datelor folclorice sau pe recrearea în spirit folcloric (cel al negrilor americani, descoperit în perioada directoratului de la Conservatorul din New York), ar putea fi rezumată prin câteva trăsături: bogăţia ritmică şi structurile aparte pe care ritmurile le impun în construcţia muzicală, alternanţa de pasaje viguroase şi lirice – un lirism nostalgic, dar privit de un ochi clasicizant – în fine, coloritul orchestral care atrage de la primul contact cu această muzică. Dvořák îmbrăţişează forme clasice dar are îndemânarea de a turna în aceste tipare un material sonor atât de puţin convenţional. În simfonii, mai ales, se desăvârşeşte la un nivel superior de prelucrare spiritul popular, expresie a unui fond arhaic peste care s-au suprapus straturi succesive. Folclorul Boemiei asigură elementul de rezistenţă al materialului său tematic, dar caracterul acestuia trebuie pus neîntârziat în relaţie cu specificul scriiturii vieneze, pe care îl asimilează într-un proces creator plin de personalitate.

„Romantismul” naţional de care s-a vorbit, real dar înţeles oarecum schematic, nu este o simplă revenire brutală la acele izvoare care proclamă identitatea de rasă. În Dvořák este posibil să găsim întruchiparea cea mai exactă şi condiţionată istoric a spiritului central-european. Aceasta, dacă avem în vedere strălucita tradiţie muzicală a Boemiei, considerată în secolul al XVIII-lea „conservatorul Europei”. Mulţi dintre muzicienii risipiţi în alte spaţii geografice proveneau din această provincie. Se ştie, de exemplu, că majoritatea componenţilor vestitei orchestre de la Mannheim erau de origine cehă, violoniştii acestui ansamblu uimind întreaga lume muzicală. Această orchestră a deschis noi perspective clasicismului muzical, fiind „instrumentul” prin care s-au pus în practică toate căutările în privinţa scriiturii simfonice. Stilul instrumental logic, echilibrat, cercetarea nuanţelor şi a volumelor, contrastele dinamice şi ritmice reprezintă particularităţile acestei şcoli muzicale care a avut o puternică influenţă în Europa muzicală. Cuceririle ei se vor regăsi în evoluţia simfonismului până târziu. În plus, trebuie amintit că Johann Stamitz, violonist virtuoz, căruia i se datorează în mare parte această mişcare artistică, se născuse în Boemia, ca şi Franz Xavier Richter, autor a şaptezeci de simfonii. Originile îndepărtate ale lui Christian Cannabich erau de asemenea cehe.

Cu Dvořák, sensibilitatea muzicală a Boemiei se răsfrânge în forma cea mai complexă şi solidă a simfoniei, la un nivel de interpretare modernă în epocă a unui material arhaic. El asimilează din muzica germană cultul formei închise, o anumită severitate vizibilă în lipsa de abatere de la structura compoziţională. Dvořák nu dovedeşte nici o simpatie pentru exagerarea dramaturgică a conflictelor, aşa cum se va întâmpla la Mahler, însă are, ca şi acesta – moştenire de la Schubert – gustul pentru liniile melodice suple, în care răzbate pe alocuri sentimentalismul vienez. Dar ceea ce îi conferă individualitate, făcându-l să nu semene cu nimeni, este energia ce transpare în fiecare pagină, o senzaţie de plenitudine care interzice alunecarea în deprimare. Această notă tonică, având resurse pentru a nu deveni niciodată monotonă şi presupunând o diversitate de nuanţe, ca un fel de etaje ale sensibilităţii, îşi are originea fără îndoială în muzica Boemiei, fiind poate o particularitate naţională. Nu vreau să spun prin aceasta că Dvořák e un muzician „senzorial”, prea „vesel” pentru ca partiturile lui să aibă profunzime. Cert este că nu îl vom afla niciodată răpus de tentaţia plonjonului în abis. Melancolia e doar un interludiu în proiecţia energetică din simfoniile lui Antonin Dvořák. Graţia pare o formă abilă de pregătire a conflictului. Voluntară, tăiată sigur într-un material rezistent, această muzică doreşte să comunice o reconfortantă alungare a îndoielilor, ca un elogiu adus echilibrului spiritual.

Este senzaţia care ne întâmpină în Simfonia a IX-a, descoperire plină de satisfacţie a unui univers sonor necunoscut şi imagine completă a voluntarismului muzical al lui Dvořák. Dar această partitură atât de frecventată, cu teme uşor de reţinut (cine poate uita tema în Sol major a finalului care izbucneşte în partidele alămurilor?), are rival printre simfoniile lui Dvořák. Cea mai slavă dintre acestea, Simfonia a VIII-a în Sol major (1889), este în egală măsură o capodoperă, deşi se află, ca şi a cincea şi a şaptea, în umbra marii simfonii „americane”. Popularitatea ei nu este la fel de mare, în ciuda perfecţiunii formale, a frumuseţii temelor, a orchestraţiei strălucitoare şi a impresiei de măreţie pe care o lasă construcţia finalului. Orchestra lui Dvořák, care este în linii mari aceeaşi cu a lui Brahms (mai puţin contrafagotul, în plus, tuba, rar folosită de maestrul german), are o tensiune aparte, conferită de eficienţa folosirii fiecărei partide şi de raporturile timbrale pline de naturaleţe. O limpezime încântătoare se desprinde din fiecare frază a acestei simfonii emblematice pentru spiritul muzical al Boemiei şi pentru viziunea lui Dvořák. Introducerea melancolică a primei părţi este repede contrazisă de tema Allegro con brio. Adagio este secţiunea cea mai lungă, fără a lăsa însă nici un moment senzaţia de lungime. Finalul exploziv, deschis cu un motiv spectaculos al trompetei, are aproape aceleaşi dimensiuni cu prima parte. Această simetrie se observă şi în Simfonia a V-a în Fa major (1875, revizuită în 1877) şi a VII-a în re minor (1884), părţile extreme fiind aproximativ egale, ceea ce demonstrează un simţ geometric special, o înclinaţie spre raţionalism, tipic europeană. Nici o evadare din formă nu este posibilă şi nu e de dorit, divagaţia ar fi sancţionată prompt. În mod sigur, acest cult al formei clare, asimilate firesc, e de natură să cucerească în simfoniile lui Dvořák, înscriind într-un orizont de clasicitate explozia temperamentală, atât de vizibilă în caracterul temelor sale, care prelucrează melodii şi dansuri populare din Boemia sau dintr-un mai vast fond slav. Scherzo, Allegretto grazioso, din Simfonia a VIII-a este evocarea unui strat străvechi, o „dumka”, melodie arhaică a cărei referinţă epică trece pe un plan cu totul secundar. Deşi linia ei transparentă ar lăsa puţin loc meditaţiei sumbre, te întrebi totuşi câtă nefericire se ascunde aici. Dvořák evită cu precauţie orice decorativism, ca de altfel şi tratarea rapsodică, la care l-ar putea conduce materialul folosit. Ar fi fost o neinspirată substituţie formală.

Comparaţi acest scherzo cu cel din Simfonia a VII-a şi veţi înţelege în ce constă apropierea şi apoi îndepărtarea compozitorului ceh de muzica vieneză, ca într-o mişcare de planuri. Tema cantabilă, uşor interiorizată, intonată de viori în contrapunct cu o alta, a violoncelelor, ne transportă în Viena lui Schubert, visătoare şi liniştită, tresărind elegant când e reluată de suflătorii de lemn, încheiată cu trilurile surâzătoare ale flautelor. Trioul are prospeţimea vegetală a unui peisaj câmpenesc. Dimpotrivă, în partea similară din Simfonia a VIII-a, în ciuda indicaţiei de tempo, graţia „intelectuală” a dispărut, graziozo fiind mai mult o precizare necesară intonaţiei la instrumentele cu coarde, decât responsabilă de conţinutul muzicii. Şi pentru a identifica particularităţile tehnicii componistice a lui Dvořák, să adăugăm exploatarea resurselor partidelor de alămuri, cu intrările lor în forţă, fără menajamente, dar nu cu acea masivitate de tip germanic, ci mai degrabă cu resurse expresive care amintesc de compozitorii francezi. Apoi, acele explozii neaşteptate ale timpanelor, ca în Scherzo din Simfonia a IX-a sau în finalul celei de-a opta simfonii.

Dacă muzica de inspiraţie religioasă a lui Dvořák, şi mai puţin cunoscută, nu poate modifica esenţial părerile generale asupra operei sale, ea le poate, în mod sigur, nuanţa. A compus o Missă, un Stabat Mater, un Te Deum, un Recviem, ultimul scris în 1890, după Simfonia a VIII-a, cântat în primă audiţie la 9 octombrie 1891, la Birmingham. Americanii l-au considerat o capodoperă când, la 26 februarie 1964, era reluat la New York după şase decenii. „Plin de demnitate, pios, de o melodicitate calmă şi generoasă, Recviemul reprezintă un testament pentru credinţa compozitorului şi, la fel de bine, pentru inspiraţia sa”, scria Harold C. Schonberg în „New York Times”. Marcat de o profundă tristeţe la gândul finalului ineluctabil, Dvořák se înclină fără a protesta. Găsim în această lucrare de aproximativ 90 de minute, în două părţi aproape egale, ceea ce am aştepta cel mai puţin de la un recviem: un ton popular, cel al omului care spune „pe şleau”, condus desigur de măiestria artistului.

Practica de organist a compozitorului nu îi impune acea monumentalitate severă, destul de săracă în semnificaţii. Percepem în primul rând reminiscenţe ale stilului cantorilor şi muzicienilor de ţară, ale muzicii practicate la orgile bisericilor săteşti, bine cunoscută lui Dvořák. În plan tehnic, totul se traduce prin culorile specifice date de modulaţiile frecvente şi neaşteptate, printr-un colorit melodic şi ritmic necomun, dar care se adaptează formelor consacrate. Libertatea maximă pe care şi-o permite acest muzician căruia veacul al XX-lea i-a rămas încă dator, se situează la nivelul ritmurilor şi al inevitabilului sentiment „profan” pe care ele o induc în Recviem. În ritmurile lui Dvořák, folosite cu o artă greu de egalat, este cuprinsă sinteza sensibilă a unui spaţiu cultural, înfăptuită exemplar.

Costin Tuchilă

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea I, Allegro con brio – dirijor: Dane Lam

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea a III-a, Scherzo. Allegretto grazioso

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea a IV-a, Allegro ma non troppo – Cleveland Orchestra, dirijor: Christoph von Dohnányi

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea a IV-a, Allegro ma non troppo (fragmente) – Simón Bolivar Orchestra, dirijor: Gustavo Dudamel

Antonín Dvořák, Simfonia a IX-a în mi minor, „Din lumea nouă”, partea a IV-a, Allegro con fuoco – Herbert von Karajan

Antonín Dvořák, Recviem, Dies irae – The Ambrosian Singers, London Symphony Orchestra, dirijor: István Kertész

Antonín Dvořák, „Cântecul lunii” din opera „Rusalka” – Lucia Popp, Opera din Zürich, 1984