Istoria Teatrului Național Radiofonic, episodul 2

istoria teatrului radiofonic in romania de costin tuchila liber

„O piesă parcă dinadins scrisă pentru radio”

La două săptămâni după primul spectacol de teatru radiofonic, în 3 martie 1929 se transmitea în direct din studio piesa într-un act Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, care fusese difuzată în traducere germană, cu mare succes, şi la Radio Viena. Textul se preta de minune montării radiofonice, fapt remarcat în revista „Radio” (nr. din 3 martie 1929), unde se menţiona că Săptămâna luminată „are toate caracteristicile unei piese parcă dinadins scrise pentru radio”. Dar principala dificultate semnalată ţinea de regia artistică şi de „conducerea tehnică”mihail-saulescu istoria teatrului national radiofonic (regia tehnică, în termenii de azi), aceeaşi revistă menţionând în numărul următor, din 10 martie, că artiştii nu au fost îndrumaţi, „tocmai din lipsa regizorului”. Jucaseră în această piesă Ion Sârbul, Romald Bulfinski şi Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se critica şi modul de rostire la microfon, care dovedea lipsă de experienţă, actorii vorbind ca pe scenă, mult prea tare, ceea ce transformase „o parte din dialogurile lor şi îndeosebi răcnetul muribundului într-un muget asurzitor, disonant, de credeai că se sparg membranele căştilor.” „Radiodifuziunea dă oarecum înapoi după asemenea critici” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic, în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), programând în martie 1929 mai mult monoloage, fragmente, piese scurte (Ariciul şi sobolul de Victor Eftimiu, 19 martie; Barbu Lăutarul de V. Alecsandri în interpretarea lui N. Soreanu, 22 martie), care să nu creeze probleme legate de relaţia de joc, de raportul dintre voci, hotărâte de regizor. La 1 soare-z-soare3aprilie se difuzează un fragment din Noaptea regilor de Shakespeare, dar la puţin timp – scrie Victor Crăciun – sunt anunţate două spectacole mari: Gringoire, comedie istorică de Théodore de Bainville (5 aprilie) şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (19 aprilie). Această primă difuzare a comediei caragialiene îl avea ca regizor pe Soare Z. Soare, care distribuise actori ai Naţionalului bucureştean: Ion Sârbul (Jupân Dumitrache), Ion Morţun (Nae Ipingescu), Aurel Athanasescu (Chiriac), probabil cele două surori Ciucurescu, Maria şi Eugenia, în Veta şi Ziţa, George Baldovin (Rică Venturiano), Toto Ionescu (Spiridon). Nu se cunosc multe amănunte asupra acestei prime transmisii cu Noaptea furtunoasă. Soare Z. Soare avea să reia în mai multe rânduri spectacolul, păstrând în parte distribuţia. În 1932, de exemplu, în rolul lui Rică Venturiano apărea tânărul Paul Stratilat, în Spiridon – Victoria Mierlescu, în Chiriac – Ion Manu, restul distribuţiei rămânând neschimbată. Citește integral pe site-ul Revista Teatrală Radio, pagina Istoria Teatrului Național Radiofonic.

Costin Tuchilă

Teatrul radiofonic în primăvara anului 1929

La două săptămâni după primul spectacol de teatru radiofonic (Ce ştia satul de V. Al. Jean, 18 februarie 1929), în 3 martie 1929 se transmitea în direct din studio piesa într-un act Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, care fusese difuzată în traducere germană, cu mare succes, şi la Radio Viena. Textul se preta de minune montării radiofonice, fapt remarcat în revista „Radio” (nr. din 3 martie 1929), unde se menţiona că Săptămâna luminată „are toate caracteristicile unei piese parcă dinadins scrise pentru radio”. Dar principala dificultate semnalată ţinea de regia artistică şi de „conducerea tehnică” (regia tehnică, în termenii de azi), aceeaşi revistă menţionând în numărul următor, din 10 martie, că artiştii nu au fost îndrumaţi, „tocmai din lipsa regizorului”. Jucaseră în această piesă Ion Sârbul, Romald Bulfinski şi Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se critica şi modul de rostire la microfon, care dovedea lipsă de experienţă, actorii vorbind ca pe scenă, mult prea tare, ceea ce transformase „o parte din dialogurile lor şi îndeosebi răcnetul muribundului într-un muget asurzitor, disonant, de credeai că se sparg membranele căştilor.” „Radiodifuziunea dă oarecum înapoi după asemenea critici” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic, în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), programând în martie 1929 mai mult monoloage, fragmente, piese scurte (Ariciul şi sobolul de Victor Eftimiu, 19 martie; Barbu Lăutarul de V. Alecsandri în interpretarea lui N. Soreanu, 22 martie), care să nu creeze probleme legate de relaţia de joc, de raportul dintre voci, hotărâte de regizor. La 1 aprilie se difuzează un fragment din Noaptea regilor de Shakespeare, dar la puţin timp – scrie Victor Crăciun – sunt anunţate două spectacole mari: Gringoire, comedie istorică de Théodore de Bainville (5 aprilie) şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (19 aprilie). Această primă difuzare a comediei caragialiene îl avea ca regizor pe Soare Z. Soare, care distribuise actori ai Naţionalului bucureştean: Ion Sârbul (Jupân Dumitrache), Ion Morţun (Nae Ipingescu), Aurel Athanasescu (Chiriac), probabil cele două surori Ciucurescu, Maria şi Eugenia, în Veta şi Ziţa, George Baldovin (Rică Venturiano), Toto Ionescu (Spiridon). Nu se cunosc multe amănunte asupra acestei prime transmisii cu Noaptea furtunoasă. Soare Z. Soare avea să reia în mai multe rânduri spectacolul, păstrând în parte distribuţia. În 1932, de exemplu, în rolul lui Rică Venturiano apărea tânărul Paul Stratilat, în Spiridon – Victoria Mierlescu, în Chiriac – Ion Manu, restul distribuţiei rămânând neschimbată. Paul Stratilat, care avea să devină unul dintre regizorii de marcă ai teatrului radiofonic din anii ’50–’70, povesteşte astfel întâmplarea:

„Nu terminasem Conservatorul încă şi fusesem angajat «probist» la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici aveam fericitul prilej de a fi în permanenţă alături de cei mai valoroşi actori ai primei noastre scene şi de a primi îndrumările marelui regizor al timpului, Paul Gusty. Pe atunci, a-ţi începe cariera artistică într-un teatru era lucru extrem de anevoios. Trebuia mai întâi să faci ani de figuraţie şi «să duci tava», până să ţi se dea un rolişor de câteva cuvinte, ca: «masa e servită», «a sosit domnul conte» sau «sunteţi aşteptat».

De rol cu replici mai multe nici nu putea fi vorba, fără stagiul respectiv. De aceea am fost surprins când regizoratul teatrului m-a anunţat, într-o bună şi fericită zi, că sunt chemat după amiază la o repetiţie cu comedia  O noapte furtunoasă de către directorul de scenă Soare Z. Soare.

Până la ora patru, când urma să înceapă repetiţia, bucuria ce-mi inundase sufletul se contopea cu o imensă emoţie.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu-mi explicam cum de căzuse alegerea pe mine. Mă văzuse şi mă apreciase cumva Soare Z. Soare în rolul lui Rică Venturiano pe care-l făcusem la clasă?! Şi dacă era aşa, cum de mi-l încredinţase mie, înaintea altor actori vârstnici, care îl jucaseră până atunci de zeci de ori şi se ambiţionau să-l mai joace încă, în ciuda anilor şi cu ajutorul salvator al machiajului, care, cu magia sa, ne transforma pe noi cei tineri, în bătrâni, iar pe aceştia în juni primi?!

Bineînţeles că am sosit cel dintâi la repetiţie. Îndată după mine au început să apară câţiva dintre protagoniştii de seamă ai Naţionalului: Ion Morţun, Ion Sârbul, Ion Manu şi o doamnă asupra căreia amprenta anilor era destul de pronunţată, înso¬ţită de o alta ceva mai tânără: erau «Ciucureştile»: Maria şi Eugenia, celebre în rolurile Veta şi Ziţa din Noaptea furtunoasă.

Venind şi regizorul, aflarăm că piesa nu se va juca pe scenă, ci la Radio, având distribuţia următoare: Jupân Dumitrache – Ion Sârbul; Ipingescu – Ion Morţun; Chiriac — Ion Manu; Veta şi Ziţa – surorile Ciucurescu iar Rică Venturiano – subsemnatul. După două zile de repetiţii asidue la masa din foaierul Naţionalului, ne-am prezentat la Radio în vechea clădire pe locul căreia s-a înălţat măreţul edificiu de astăzi.

Acum mă încerca o dublă şi justificată emoţie: aceea a repetiţiei în studio şi că pentru prima dată pătrundeam în acest loc la care mă gândisem cu adâncă evlavie şi naturală curiozitate: oare cum or fi arătând încăperile şi mai cu seamă aparatele care transmit nevăzut, fără fire, prin undele eterului, sunetele, la sute şi mii de kilometri distanţă?!

Şi curiozitatea mi-a fost satisfăcută: studioul era o cameră mare, având pereţii capitonaţi cu catifea; în mijloc se afla un microfon; la una din extremităţi era instalat un ecran, în spatele căruia se agitau regizorul tehnic, regretatul inginer Al. Lohan şi regizorul nostru artistic Soare Z. Soare. Ei ne dădeau indicaţiile respective printr-un difuzor instalat în studio. Sub ecranul de sticlă, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandaţii pentru interpreţi: «linişte», «începe», «mai tare», «mai încet» şi altele care se luminau după cum era necesar.

La microfon am repetat încă două zile, după care a avut loc transmisia pe viu, aşa cum se făceau toate transmisiile pe atunci, întrucât nu existau magnetofoane. De astă dată, emoţia a fost copleşitoare şi pe bună dreptate: jucam pentru prima oară în această nouă şi deosebit de interesantă formă de teatru şi tot pentru prima oară, aveam ca parteneri pe unii din cei mai străluciţi actori ai scenei româneşti.

Dar totul a ieşit neaşteptat de bine, date fiind emoţiile tuturor, precum şi primul contact cu microfonul.” (Cum am făcut cunoştinţă cu microfonul, în Teatrul radiofonic, vol. cit.).

Nopţii furtunoase din aprilie 1929 i-au urmat un fragment din Chiriţa în Iaşi, cu Nataşa Alexandra, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, tot în regia lui Soare Z. Soare (jucau N. Săvulescu şi Sonia Cluceru), piesa într-un act Concert simfonic de Paul Prodan, în care erau distribuiţi Vladimir Maximilian, Marieta Rareş şi Ion Finteşteanu, pentru ca în 9 iunie 1929 să fie difuzată Patima roşie de Mihail Sorbul, spectacol considerat ca „încheind epoca dibuirilor” (Victor Crăciun) prin realizarea sa radiofonică. În revista „Radio şi Radiofonia” (nr. din 16 iunie 1929) se putea citi: „regizorul anonim al piesei […] a găsit de data asta nota justă, căci întreaga acţiune dramatică s-a desfăşurat într-un cadru unitar, fără să jeneze auditorii.” Distribuţia fusese: A. Athanasescu (Castriş), Nicolae Bălţăţeanu (Rudi), Sorana Ţopa (Tofana), Ion Sârbul (Sbiltz), Puia Ionescu (Crina).

Se punea aşadar, încă de la început, după cum se observă din presa vremii, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonică a pieselor scrise pentru „teatrul de scândură”, apariţia autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializaţi, actori cu voci radiogenice, dinamica şi culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio cu dotări speciale pentru teatrul radiofonic.

Costin Tuchilă

„O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Niky Atanasiu, Ion Ciprian, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu. Regia artistică: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 20 ianuarie 1952

„Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale, cu G. Timică şi Sonia Cluceru, regia: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 25 ianuarie 1952

„Barbu Lăutarul” de Vasile Alecsandri – Constantin Sava (Teatrul Naţional din Iaşi) în rolul titular. Data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1969