„Intelectualii din Europa de Est. Un punct de vedere românesc”de Mihai Botez

mihai-botez-intelectualii-din-europa-de-est

eveniment-liber-sa-spunLuni, 19 decembrie 2016, ora 18.00, la Librăria Pavesiana din București (str. Lascăr Catargiu nr. 27, et. 2, ap. 9) va avea loc lansarea volumului Intelectualii din Europa de Est. Un punct de vedere românesc de Mihai Botez, apărut la Editura Vremea din București. Invitați: Gabriela Adameșteanu, Mariana Celac, Adriana Bittel, Viorica Oancea, Gabriel Andreescu, Ion Bogdan Lefter, Silvia Colfescu și mulți alți prieteni ai autorului.
Continuă lectura „„Intelectualii din Europa de Est. Un punct de vedere românesc”de Mihai Botez”

„Cervantes”, revistă internaţională de cultură, nr. 6

revista cervantes nr 6 ianuarie 2012revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 6, ianuarie 2013, al revistei internaţionale de cultură „Cervantes”. Cu un sumar foarte bogat și divers, revista editată la Târgoviște îl are ca fondator pe George Terziu. Redactor șef: Petruța Șerban.

Numărul 6 al revistei se deschide cu un Cuvânt al editorului, George Terziu, care face o incursiune în 2012 pentru a rememora câteva dintre manifestările anului pe care l-am depăşit de curând, adăugând că „am trecut şi în 2013, iată a venit sfârşitul şi l-am trecut cu bine, ne-am îndrăgostit de noi înşine mai vârtos şi ne-am dezamăgit. Ca de obicei. Literatura contrastelor”. Domnia sa face câteva precizări dar şi previziuni pentru noul an, concluzionând: „Toate aceste lucruri arată că lumea în care trăim este dinamică”, întărind această afirmaţie cu un citat din Vechiul Testament, Eclesiasul lui Solomon, Cap. 1, verset 8-9: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată framântare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face. Nu este nimic nou sub soare.”

Editorialul semnat de Ionel Bota are ca temă poezia cuprinsă în cartea vieţii, cu titlul: Despre cât de frumos se poate trăi poezia…

„…Cu poezia străbaţi cartea tragică a vieţii. Fiecare o avem, o purtăm, o extragem din devălmăşia agresiunilor existenţialului, psalmodiem marea traversare dar suntem consecvenţi ignari şi uităm să ştim că grotescul distruge normele, că grobianul deformează conştiinţe, că imoralitatea, livrată în nuanţe pretins lirice şi în stufozităţi de limbaj aproape paranoic, extirpă maliţiosul din noi şi ne obligă la altfel de idealizări. Visăm occidentalizarea propriei ipostaze, comiţând poezele din dorinţa epatării celor de acasă, mai ales feminine cu lipsuri la cerebel, în perioada în care der libidinose mann e peste tot, în politică, în patronat, în sistemul hemoragiei de diplome şi titluri ştiinţifice din învăţământ, în sistemul angajărilor la locul de muncă. Suntem patrioţi din dorinţa de a nu pierde onorurile locale, descifrând defulări acolo unde ar trebui să fim mai vigilenţi cu noi înşine. Dar nu vrem să separăm corect, realităţile: viaţa e viaţă iar creaţia literară pretinde, nu doar presupune, talent, pricepere, devotament.”

florian doru crihanaArtistul plastic Florian Doru Crihană este ales de revista „Cervantes” Personalitatea lunii. Detalii despre activitatea acestui mare artist român, în interviul realizat de George Terziu, dar şi în cronica semnată de Ionel Bota intitulată Don Quijote, Florian Doru Crihană și restaurarea nostalgiei. Alte argumente ale conștiinţei identitare în grafica românească de azi: „Iată-l, deci, pe prietenul nostru Don Quijote plutind augural, ca un duh inconformist, prin imperiul graficii inconfundabilului Florian Doru Crihană. Un Don Quijote pieziș, ca un fenomen, un personaj haosmotic, haosul de pe mirabilul Pământ având în terra di Romania modelul, deja, didactic. O grafică excelentă executând toate excentricităţile farsorilor interpreţi (eseiști sau alţi… iști!) și reabilitând, în fapt, patetismele personajului ne propune, așadar, Florian Doru Crihană.

Fiindcă Don Quijote ne iubește mereu, ne atrage mereu atenţia, oriunde ne-am afla, să nu blufăm în inutil, să stăm carevasăzică în miezul proiecţiei nu în marginea ei. Grafica lui Crihană ajută la astfel de depășire a handicapului fantastic, Don Quijote coboară deodată în stradă apoi intră pentru o cafea într-un bar anost, cere o ţigaretă și se miră de ce i se oferă una cu sfială (da, era în România contrabandei la toate straturile atmosferei sociale, y compris binecuvântata și aducătoare de avantaje, politică) dar, mai ales, întreabă unde e Galatz-ul utopiilor noastre și unde e cetăţeanul Crihană care, singur, îi poate garanta romantitatea sa ca personaj al culturii universale în est, în estul radiant al continentului hârșit de atâta istorie confuză. Crihană este acela care ni-l propune, direct, pe eroul lui de Saavedra, în ipostaza deloc comediografică și foarte gravă, ni-l aduce în certitudinile privilegiului nostru de a mai păstra, măcar un astfel de refugiu, în calea aventurilor unei civilizaţii ale cărei mărinimie și binefacere nu le mai înţelege nimeni. Grafica lui Florian Doru Crihană înţelege pentru noi că încă suntem parte din cultura Europei, că la Galaţi visezi mai bine, mai profund, pe malul danubian decât pe malurile Senei ponosite.”

florian doru crihana don quijote

Florian Doru Crihană, Don Quijote

La secţiunea Poezie a revistei internaţionale de cultură „Cervantes” sunt prezentaţi poeţii:

• Bogdan Baghiu (n. 1974), filosof și poet ieșean. A obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 2005, cu o teză referitoare la conceptul de Logos în filosofia stoicilor și în gândirea patristică răsăriteană. Lucrarea a apărut în anul 2006 la prestigoasa editură știinţifică Lumen, având titlul Scurtă Istorie a Logosului. În perioada iunie 2010–martie 2011, Bogdan Baghiu a fost bursier postdoctoral al Academiei Române, în cadrul proiectului POSDRU „Societatea Bazată pe cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”. Ca poet, el a publicat două volume de versuri: Evanghelia după OM (2000) şi Pe țărmul nebuniei tale (2003). Acest volum de versuri a fost premiat cu marele premiul la festivalul naţional de artă „Constantin Dracsin” de la Botoșani, în 2003. În perioada octombrie 2007–ianuarie 2008, Bogdan Baghiu a fost editorialist al cotidianului „Evenimentul zilei”, pe regiunea Moldova. Pe Bogdan Baghiu îl putem regăsi şi în Dicţionarul scriitorilor ieşeni contemporani.

Poemele mistice ale reîntoarcerii

După ce-ţi voi reînvăţa cuvintele să stea în lumină,

Voi tăia Marele Verb ca pe o pâine mare

abia scoasă din cuptorul alchimic şi îţi voi zice:

această mână ce a tăiat Verbul, vrea să-ţi atingă

gemetele plăcerii pentru a-şi readuce aminte

de felul în care tăcerea înfloritului de copaci

îmi sparge timpanele inimii.

Popa-Vasile-Centrul-vechi-al-Targovistei

Vasile Popa, Centrul vechi al Târgoviștei

• Petru Solonaru, n. comuna Iohanisfeld –Timiş, 20 iunie 1950. Facultatea de Economie Politică, ASE, 1973.Poet, Apicultor. Fost Economist. Activitatea literară: Debut cu poesie (da! Poesie) în ,,Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, iunie 1984. Volume publicate: ÎN, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2008; OR, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2009; Tetraion, poesie, Constanţa, Ed. Nelinişti metafizice, 2010. Este cuprins în Antologia sonetului românesc, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2007, 2009, îngrijită de Radu Cârneci. Este inclus în volumul de istorie şi critică literară ,,Poeţi români” de Aureliu Goci. Premiul ,,Paracelsius” al revistei Contact – Internaţional pe 2011.

Taci!…

Naşterile’ în hume a deşert apar.

Şi’ înţeleptul moare ca cel tâmp, zadar…

Cu durere-i plină cana vieţii… Smalţ

de iluzii poartă întrupatu-i var…

Bocetul îşi are’ în veselii izvor…

Toate-s vremii strâmte, deşi mari se vor,

necăzând adaos şi nimic scăzut.

Ce-a fost, este, fi-va… prag fără zăvor.

Funia speranţei sub nevoi s-a frânt

plină de obidă, goană după vânt…

N-o îndreaptă nime când aproape, sus

umblă pe sub soare ignic legământ.

De folos cuvântul sta-va să-l desfaci,

însă doar misteru-i cel mai bun tălmaci.

Nu deschide gura, stăruie’ în adânc…

Temerii de Unul dă urmare: – Taci!…

stefan-popescu-peisaj-de-iarna

Ștefan Popescu, Peisaj de iarnă

• Boris Marian

Acele cuvinte

Când am rostit prima oară

Acele cuvinte,

Am simțit că mă-ntorc

Din părinte-n părinte,

Se făcea că urcam

Sfântul Munte Sion,

Pașii mei străbăteau Valea Kidron,

Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor,

Eram la izvorul fluviilor, mărilor.

arcimboldo biblotecarul

Giuseppe Arcimboldo, Biblotecarul

• Camelia Iuliana Radu

Paznicul bibliotecii

                           se dedică zilei de 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei

Priveam strada îngustă a unui burg necunoscut

de pe un acoperiş. Sub un cer de pâslă,

femei cu rochii lungi, sofisticate, intrau şi ieşeau

din prăvălii, la braţul bărbaţilor eleganţi.

De parcă ar fi fost firesc să zbor,

planam în jurul lor, cercetându-i.

Mirosea a lemn, a porţelan și alamă şlefuită,

a haine din lână şi mătase.

Din coșuri împletite, doldora de fructe,

zaharicale colorate, batoane de ciocolată şi saci

cu piper

se ridicau mireasme de cireșe proaspete,

vinuri licoroase, amestecate,

iz de parfum franţuzesc.

Un bărbat a ridicat privirea

și mi-a facut cu ochiul râzând.

A continuat să meargă la braţul femeii, povestind.

Va să zică m-a văzut!

Îi spionam de pe acoperișul unde mă refugiasem

speriată

inima îmi bătea ca o portocală rostogolită

în cala vaporului, sângerând întunericul.

Nu știam ce caut acolo,

cine erau oamenii aceia ciudaţi, ce nume avea

burgul.

Dacă m-a văzut,

bărbatul nu aparţine acelui timp, mi-am zis încercând

să ghicesc identitatea întâmplării.

Nările mele erau naucite de mirosuri noi, din

trecut:

hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească,

cerneală, mătase, levanţică, vin demisec, ceai

chinezesc,

măsline, curmale, smochine,

anason.

Ulei de păr, săpun de iasomie,

brioşe, lemn de

nuc,

piele de căprioară, gudron,

ceară, untură de balenă,

lămâi. Piatră, mahon, dantelă, verde de China,

cobalt, acaju.

Dimineaţă aveam în minte doar imagini cu

frunze căzând şi întrebări, de aceea te-am chemat.

Îmi spui că după orice plecare, urci la alt nivel şi

tarele vechi nu trec uşor. Chiar şi aleşii pot trişa,

vechile năravuri nu se vindecă nici într-o mie de

vieţi,

le porţi cu tine, până în ziua în care

lucrurile simple se vor întoarce.

Nu vei muri furând o pâine din cuptor,

dar flacăra va arde mereu,

vei rămâne fără mâinile mincinoase,

iar când vei privi drumul, fugind,

orizontul iţi va usca ochii,

tot ce ai urgisit prin minciună, va pleca de la

tine,

se va întoarce în miezul lucrurilor,

pentru că nu le-ai avut nicicând,

dar până atunci, faci ce vrei, aşa cum vrei,

o mie de vieţi şi mai multe, până ce-ţi vor cădea

toate

şi vei rămâne gol,

fără de cel ce nu eşti.

Furia mea a crescut: dar nu înţelegi? Nu înţelegi,

femeia iubea o fantomă, un hoţ de timp,

un colecţionar de savoare, un plagiator!

Nu contează, mi-ai spus, femeia iubea…

Hai, ridică-te

french cancan tour eiffel florian doru crihana

Florian Doru Crihană, French cancan, Tour Eiffel

• Ion Cristea

Pastel incert

Vino, te-aștept în bizare palate

Din lumi neștiute, cu nume ciudate.

Tronuri de aur te-așteptă, stăpână

Peste imperii, sub claruri de lună.

Vino, te-aștept pe o tainică mare

Printre furtuni luminate de soare

Vom naviga spre visate limanuri

Perle îţi voi dărui, și mărgeanuri.

Vino, te-aștept pe o bancă-n grădină

Sub un felinar cu lumină puţină

Singuri vom fi într-o lume pustie

Îmbrăţișaţi, nimeni să nu ne ştie…

• Alexandru Cazacu

Semne pentru Iulia

1. Vom fi declaraţi Iulia, ca ultima soluţie

a unui interval de Septembrie

providenţiali şi confuzi

atunci când dezamăgirea atinge cota de avarie

iar curajul de a te înfrunta pe tine însuţi

pare un numar de acrobaţie

supravieţuind tehnologiilor cu valoare adaugată

şi unui mountain-rousse sentimental

când seara devine albă ca o iniţiere

într-un ordin secret şi meridional

unde nu plec să te caut

ci vin să te găsesc

undeva în geometria variabilă

a zilei de mâine

jumătate veselă, jumătate tristă

pentru trupurile noastre

ca două lame de cuţit

ca două mecanisme de măsurat

saltul unei feline gata să prindă prada

căreia îi împrumută ochii

venetia florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Veneția

• Gabriel Enache (n. 1973, Târgovişte) este licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. Master antropologie CESI (Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginarului), Universitatea București. A publicat în mai multe ziare şi reviste din ţară și in publicaţia de studii antropologice „Salt“ din SUA. A lucrat ca jurnalist cultural (Radio România Cultural, Mediafax), ziarist („Dâmboviţa”, „Obiectiv dâmboviţean”, Radio Uniplus, „Independentul”). A publicat poezie, proză, eseu în „Climate literare”, „Singur”, „Litere”, „Biblioteca”, „Martor”, RIS (Revista de Istorie Socială) etc. Premiat de revista „22” (2002) pentru eseu politic. A editat singur sau în colaborare două reviste manuscris (Logos, S(b)rot). A participat la expoziţii de artă: Icoana –discurs poetic şi poveste, împreună cu Adrian Pancu, 10 Ani de MTR (Muzeul Ţăranului Român), cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Lila Passima, Irina Nicolau etc., prezent în proiectul colectiv De la comunism la coca-cola, împreună cu colegi şi colaboratori de la MTR. A colaborat la executarea decorului operei Oedipe de George Enescu, regia Andrei Şerban, Opera Naţională Bucureşti. Membru în cenaclul „Litere“ din cadrul Facultăţii de Litere din Univ. Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu. Curs de creative wryting, Institutul PRO, Bucureşti.

Vis levantin

Petruței Șerban

era în amurg

un amurg colorat ca cenușa sub foc

un zeu privea obosit în oglindă

cenușa desigur durea…

fărâmițat chipul curgea peste lucruri

și mii de ceasuri moi se scurgeau pe pereți

iar timpul desigur ardea…

caderea bastiliei florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Căderea Bastiliei

La capitolul Proză sunt semnalate: romanul în curs de apariţie Aspecte inedite din viața lui, ce poartă semnătura scriitorului Dan Iancu; Louise Dăncescu, Poveşti patetice, Ştefan Doru Dăncuş, Te iubesc, puşcăria mea!

Gabriel Enache semnează cronica Poezia ca… joc secund, la volumul Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate de Sebastian Drăgan (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012): „Odată cu lansarea acestei cărți, Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate, poetul ni se relevă ca un stăpân deplin al măiestriei poetice prezente. Spun asta pentru că odată cu această carte (ne)bună, poezia lui Sebastian Drăgan începe să își trăiască cu adevărat modernitatea fără compromisuri, să își arate calitatea detaliului și, de asemenea, obsesia de a-și controla până la capăt trăirile poetice mai mult sau mai puțin er(e,o)tice! Surprinde în Evanghelia… lui Sebastian Drăgan universul poetic și scriitura extrem de personalizate; ne propune, în aparență, un decadentism luminat (dacă îl pot numi așa), o lume a neliniștii iubirii/ îndrăgostirii și a insomniei existenței, existență în care singurele speranțe rămîn dragostea, scrisul și… descrisul transfigurat în poezie. «…Doar inima, doar inima-mi simțeam dogorând/ precum soarele…».

În paginile revistei, la rubrica Cronică literară, mai citim:

• Constantin P. Popescu despre Gânduri ciobite, autori: Hedir Al-Chalabi și Petru Don (Editura Mirador, 2012): „…Cei doi autori, Hedir Al-Chalabi și Petre Don, oferă un dar (Don) potrivit unei lecturi pe o scenă, în lumina unor reflectoare simple, reliefând numai ochii celor doi protagoniști. Și spectatorul să primească aceste cioburi de gânduri pentru a le întregi, pentru a se bucura și pentru a deveni mai bun. Citez: «Întinde-mi piciorul pe-o scândură de lemn și unge-mă cu șoapte, proptește-mi cotul de umărul tău uscățiv să nu mai stau cu gâtul aplecat. Simți agonia? Spinii ne-astupă treptat toți porii, respirăm arșiță, cuburile de gheață se topesc… expir cenușă.» (pag. 28). Din poezia veche a lumii se desprind frânturi singular trăite de cei doi, dar împreunându-se armonic, asemenea frunzelor aceluiași copac al toamnei tăcute pe cărări…”

constantin tanislav pescari

Constantin Tanislav, Pescari

• Grigore Timoceanu: Culorile fonetice ale Cameliei Iuliana Radu: „Apărută în cadrul proiectului „Întoarcerea poetului risipitor” al Editurii Singur, cartea Tangerine tango, scrisă de Camelia Iuliana Radu pare o dezlănţuire de curcubeie. Împărţite în cinci secţiuni, poemele sale emană o transpunere fonetică a culorilor. De fapt, culorile sunt prezente în tot volumul, fiind asociate cu stări de spirit ca în Lamentaţia: «[…] Durerea mea este vânăt-albastră / o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit.». La fel se termină şi poemul Visul: «[…] Te-ai apropiat de mine, ai desfăcut sacoşa, / ai pus mandarine pe masă, alune, şalul oranj, / cutia cu pantofii roşii, un medalion de coral / şi ai aprins focul.” Dacă în aceste exemple descifrăm o atmosferă mai domestică, să spunem aşa, mai personală, mai propice unor intimităţi colaterale care generează starea de creaţie, în alte poeme observăm aplicarea culorilor pe simboluri cum ar fi Luna (poemul Povestiri despre Lună, când nu este acasă), apa (poemul Insight), umbra (poemul Fereastra) sau focul (poemul Culori pentru pasărea timpului)…”

„Ghemele târziului” – o carte de poezie adevărată: „Una din surprizele editoriale din anul 2011 (din păcate, prea puțin mediatizată) este, cu siguranță, volumul de versuri Ghemele târziului al Mirelei Ispășoiu (Editura Eubeea). Consecință firească a unor puternice decantări sufletești, poezia acestei autoare se impune în primul rând prin excelenta capacitate concizie, de restrângere a sensurilor în formule cât mai reduse; apropiate cumva de haiku dar completate de o seducătoare alunecare în tematici care necesită o altă abordare a cuvintelor. Poemele adunate în această carte de Mirela Ispășoiu se constituie într-un fel de incantație magică, menită să alunge impresiile fugitive ale cititorului…”

• Lucian Gruia: Ion Spânu – O interpretare de referinţă a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga: „Cartea lui Ion Spânu, Meșterul fiinţei. Prolegomene la o nouă interpretare a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga (Ed. Dionysos, 2012) anunţă o viitoare carte de referinţă asupra piesei de teatru omonime. Cercetarea porneşte de la locuirea heideggeriană, dezvoltă prin similitudini semantice scenariile iniţierii din doctrinele indiene, mitiogice greceşti şi creştine; urmăreşte treptele gnoseologice spre cunoaşterea absolutului; precum şi etapele realizării creaţiei artistice, ajungând la desăvârșirea prin jertfă, sacrificiu și suferinţă. Autorul deplânge faptul că Heidegger, în teoria locuirii, nu s-a oprit și asupra spaţiului sacru pe care îl reprezintă biserica. Casa oferă omului locuire, găzduire dar tetrada: pământ – cer – divini – muritori, rămâne neîmplinită. Filosoful german interpretează şi mănăstirea doar ca un campus de chilii care oferă găzduire și ocrotire. Dar biserica, în care se petrec ritualurile religioase și rugăciunile, aflată în centrul complexului monahal, reprezintă altceva. Pentru Ioan Spânu mănăstirea simbolizează centrul lumii iar biserica axa acesteia, prin care se realizează comunicarea pământ – cer şi astfel tetrada se împlineşte. În problema destinaţiei construcţiei, constă diferenţa dintre Legenda Mănăstirii Argeșului (mănăstire) și drama Meșterului Manole (biserică)…”

adorno

Theodor Adorno

• Boris Marian: Adorno și morala noastră: „În anul 1999 apărea la Editura Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei Corbea-Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, Minima Moralia. Autorul este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt, tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde și numele preluat de fiu. În acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie și muzică (a fost și compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie, în anul 1924, cu o teză despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Între anii 1925–1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia, la Viena. Reia studiul filosofiei în 1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil (n.n., a nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea vreme). În 1931 se înfiinţează Școala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice, din care făceau parte, pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse (marxist până la finele vieţii), Erich Fromm…”

• Geo Călugăru: Fantastica aventură a descoperirii sinelui: „Realizată profesional la nivel de performanţă, inginer electronist, cercetător știinţific, la Institutul pentru Cercetări şi Proiectări Automatizări din Bucureşti, posesoarea unui brevet de invenţie, intitulat „Metodă şi aparat pentru măsurarea parametrilor motoarelor termice cu piston”, autoare a numeroase articole știinţifice în revista de specialitate „Construcţia de mașini”, participantă cu comunicări la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, cu alte cuvinte, un nume recunoscut în aria de preocupări profesionale, doamna Florica Gh. Ceapoiu ar fi avut destule motive să fie mulţumită de sine însăși. Aceasta, dacă toate bucuriile, tristeţile, durerile, extazul, iubirea aproapelui, ca parte a dumnezeirii din sine, locul natal ca parte a întregului cu numele ţară, tot ce ţine de om, a avea în sine seva și lumina cuvântului care zidește, nu s-ar fi acumulat și sedimentat în adâncul fântânii sufletului său, ca la un moment dat, asemeni lavei unui vulcan, mult timp aflat în adormire, să se trezească deodată și să ne arate ce este aceea o forţă a naturii dezlănţuite, Florica Gh. Ceapoiu n-ar fi fost poeta de astăzi, demnă de atenţia și respectul a numeroși cititori, dar și al multor personalităţi din lumea scriitorilor, criticii și istoriei literare…”

Din secţiunea Perspective istorice am reţinut: Scriitori interziși în România interbelică, articol semnat de Ioana Manta-Cosma; Continuitatea unui drept– Basarabia de Camelia Pantazi Tudor; Chelniţa, un sat din ţara Chioarului – aspecte politice şi toponimice, semnat de Radu Botiş.

Boris Marian dedică un articol academicianului Solomon Marcus – între matematică, viață și artă.

„Primele rânduri ale unei cărţi au o importanţă aparte, căci principalul lor scop este să fascineze cititorul şi să îl determine să devoreze cartea ce o are în mână” – este argumentul Lidiei Patricia, care selectează câteva Fraze introductive memorabile din romane celebre. Printre acestea: „Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu” – Lev Tolstoi, Anna Karenina; „Eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus şi aşa mai departe (fiindcă n-o să vă plictisesc de la început înşirându-vă toate numele şi titlurile mele!), poreclit până deunăzi de prieteni, de rude şi de intimi «Claudius Idiotul», «Claudius ăla», «Claudius Bâlbâitul», «Clau-Clau-Claudius» sau, rareori, «Sărmanul unchi Claudius», mă pregătesc să scriu pentru posteritate ciudatele întâmplări ale vieţii mele; încep, aşadar, cu frageda mea copilărie şi-mi voi urma povestirea an cu an, până voi ajunge la acea dată fatidică a vieţii mele, cu vreo opt ani în urmă, când, la cincizeci şi unu de ani, s-a abătut asupra mea «nenorocirea aurită», din care nu m-am mai putut apoi niciodată descurca.” – Robert Graves, Eu, Claudius Împărat; „Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.” – Jane Austen, Mândrie şi prejudecată.

hans-christian-andersen

Hans Christian Andersen

Sub semnătura lui Tibi Oprea, revista publică povestea Lumânare de seu de Hans Christian Andersen, descoperită după două aproape secole: „Manuscrisul unei opere semnată Hans Christian Andersen din perioada sa de şcoală a fost descoperit pe fundul unei cutii din arhivele localităţii daneze Funen de istoricul Esben Brage, situată în apropiere de Odense, oraşul natal al scriitorului. Intitulată Lumânare de seu, opera spune povestea unei lumânări care ajunge să fie neglijată şi să se înnegrească, până în momentul în care importanţa ei este redescoperită şi pusă în valoare. Povestioara scrisă de mână în cerneală îi este «dedicată doamnei Bunkeflod, din partea devotatului ei HC Andersen». Ulterior, în cerneală neagră, se vede adăugată o nouă dedicaţie, GPentru P Plum de la prietena lui, Bunkeflod».

Experţii sunt de părere că opera a fost scrisă în perioada urmării cursurilor școlii de gramatică la mijlocul anilor 1820, în special datorită stilului simplist şi metaforic al povestirii, care nu este deloc asemănător cu lucrările elegante scrise de acesta la maturitate. De asemenea, doamna Bunkeflod a fost identificată ca fiind o văduvă pe care autorul obişnuia să o viziteze în copilărie, pentru a-i citi şi de la care împrumuta cărţi. Totodată, ei bănuiesc că scrierea ar fi o copie a manuscrisului original, care s-ar fi pierdut.”

Wislawa Szymborska

Wisława Szymborska

La rubrica Traduceri, Alice Valeria Micu o prezintă pe Wisława Szymborska, poetă din Cracovia, care a fost propusă la Premiul Nobel în 3 octombrie 1996: „Nu se poate spune că Wislawa Szymborska s-a impus prin vastitatea operei, compusă din douăsprezece volumașe, de-a lungul a cincizeci de ani de activitate literară. Ceea ce contează este profunzimea reflecţiilor sale poetice, capacitatea ei de a se întreba pe sine despre sensul existenţei, cu formulări care au lăsat deoparte susţinerea „marilor construcţii”, ca ideologie.

Scriitura ei, care este una filosofică și reflexivă, glumeaţă și impulsivă, impresionează prin concreteţea lucrurilor, a situaţiilor și a sentimentelor cele mai comune, aproape banale, până în punctul ce poate fi definit „locul cotidianului”. Un cotidian care se iveşte dintr-o stare precisă şi din experienţa individuală, care nu se pretează niciodată generalizărilor. Este o „poezia cotidiană”, fără concesiuni făcute literarului sau sublimului și căreia îi este necunoscută orice formă de retorică.”

Mulţumire

de Wislawa Szymborska, traducere de Alice Valeria Micu

Datorez mult

celor pe care nu-i iubesc.

Ușurinţa cu care accept

ca ei să fie mai aproape decât un altul.

Mă simt în pace cu ei

și liberă cu ei

şi asta nu mi-o poate da iubirea

şi nici nu reuşeşte să mi-o ia.

Nu-i aștept

de la uşă la fereastră.

Răbdătoare

aproape ca un meridian

înţeleg

ceea ce iubirea nu înţelege,

iert

ceea ce iubirea n-ar ierta niciodată.

De la întâlnire la o scrisoare

trece nu o eternitate,

ci doar câteva zile sau o săptămână.

Călătoriile cu ei sunt mereu reușite,

concertele sunt ascultate în profunzime,

catedralele vizitate

și peisajele abrupte.

Și atunci când ne despart

şapte munţi şi râuri

sunt munţi și râuri

pe care le găseşti în orice atlas.

Este meritul lor

dacă trăiesc în trei dimensiuni,

într-un spaţiu nici liric, nici retoric,

cu un orizont adevărat, de vreme ce e mobil.

Ei înșiși nu au habar

cât duc în mâinile lor goale.

„Lor nu le datorez nimic!”

– ar zice dragostea

despre acest subiect deschis.

Pușa Roth

„Dincolo de cuvinte – polifonia inaudibilă a «Scrisorii pierdute»” de Mihai Dinu

Vineri, 23 noiembrie 2012, ora 16.00, la standul Editurii Spandugino (stand 249, nivel 4.5) din cadrul Târgului de GAUDEAMUS – Carte de învățătură, va avea loc lansarea volumului Dincolo de cuvinte – polifonia inaudibilă a Scrisorii pierdute de Mihai Dinu. Participă: prof. Ion Bogdan Lefter, acad. Solomon Marcus, Lavinia Spandonide și autorul.

Detalii pe Portalul „Centenar Caragiale”.

 

Curtea de la Argeș

Ne face plăcere să vă prezentăm, doamnelor şi domnilor, publicaţia Curtea de la Argeş, nr. 9 (22), septembrie 2012, revistă lunară de cultură care apare sub egida Trustului de Presă „Argeş Expres” (B-dul Basarabilor nr. 35 A) şi a Centrului de Cultură şi Arte „George Topârceanu” (B-dul Basarabilor nr. 59) din Curtea de Argeş, cu sprijinul Primăriei Municipiului Curtea de Argeş şi al Consiliului Judeţean Argeş.

Fiind prima prezentare pe site-ul „Liber să spun”, adăugăm şi colectivul care face posibilă apariţia revistei „Curtea de la Argeş”: Redactor-şef: Gheorghe Păun. Redacţie: Daniel Gligore, Maria Mona Vâlceanu, Constantin Voiculescu. Colegiu redacţional: Svetlana Cojocaru – director al Institutului de Matematică şi Informatică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Florian Copcea – scriitor, membru al USR şi USM, Drobeta-Turnu Severin, Ioan Crăciun – director al Editurii Ars Docendi, Bucureşti, Spiridon Cristocea – director al Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dumitru Augustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – director al Centrului Județean Argeş pentru Promovarea Culturii, Piteşti, Marian Nencescu – redactor-şef al revistei „Biblioteca Bucureştilor”, Filofteia Pally – director al Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii din România, Goleşti, Argeş, Octavian Sachelarie – director al Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”, Piteşti, Adrian Sămărescu – director editorial al Editurii Tiparg, Piteşti, Ion C.Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşti. Corectură: Cristian Bobişi, Radu Gîrjoabă. Tehnoredactare: Elena Baicu.

Gheorghe Păun

Din sumar:

„Manifestul” SFP, editorial semnat de Gheorghe Păun

Motto: O stafie umblă prin lume – stafia partidelor politice.

Am spus de la începuturi că revista noastră nu face politică de partid sau cu referire la vreo persoană. Nici pro, nici contra. E destulă politică în jur, chiar prea multă. Evident, afirmaţia este de natură politică – pentru că nu ne putem sustrage politicii ca atare (s-ar putea să fie şi acesta doar un sofism, dar deocamdată să acceptăm că e un fapt real). Drept care editorialul de faţă (de o lungime neobişnuită în comparaţie cu cele de până acum) este completamente politic. Prescurtarea din titlu se vrea „descifrată” prin Societatea/Statul Fără Partide. Scepticii și ironicii (superficiali sau interesaþi?) pot traduce SF Politic și, admit, nu vor greși prea mult. Le reamintesc însă că zborul de laPământ la Lună a apărut mai întâi în cărți SF, la fel submarinul, la fel…

Teza este că partidele sunt anacronice, deci inutile, ba chiar fac rău, și că se poate imagina o societate fără partide și fără politică în forma tradițională! Am pus semnul exclamării, pentru că vreau să fac din această afirmație un slogan. Pare o naivitate? Poate că este sau poate că nu. Naivitate înseamnă adesea bun-simț. Precum bunul simțal copilului care a strigat cândva „împăratul este gol!” Iar împăratul chiar era gol, în ciuda lingușelii curtenilor. Și propunerea mea este de bun-simț. Atât de naturală, că mă mir că atâta lume se complace într-o comédie a absurdului, fără să realizeze absurdul acesteia. Sper să transmit această convingere și cititorului. Desigur, nu se poate să nu fi avut și alții aceeași idee, e prea evidentă, prea e „cerută de realitate”. Și am aflat că au avut-o. Inclusiv oameni instruiți, deloc naivi. De pildă, Andrew Gamble, professor la Universitatea Cambridge și editor asociat al publicațiilor „New Political Economy” și „Political Quarterly ”(vezi Google), a scris și o carte, tradusă și înromânește,intitulată chiar Politică și destin: sfârșitul istoriei, sfârșitul autorității, sfârșitul politicii. Nu cunosc cartea, nu știu ce reacții a suscitat,parcă prea le sfârșește pe toate, rețin doar că sintagma sfârșitul politicii este în circulație. Și subscriu, privind cu ochii mari și inima mică la ce se întâmplă în jur, la „lunga vară fierbinte” (durează de cel puțin optzeci de ani…) din România, dar și la cea din lume – nu trebuie să idealizăm, din acest punct de vedere, „democrațiile consolidate”. […]

Horia Bădescu: Boicotul istoriei

Înțeleg că, de la o vreme, şcoala românească s-a hotărât să boicoteze Istoria. Printre materiile pe care amintita instituție le propune bunăvoinței junilor noștri concetățeni, pentru care disciplina de bază este distracția iar idealul diploma primită înainte de a începe instrucția, căci de educațiune nici nu mai poate fi vorba, Istoria a devenit cenușăreasa care strânge gunoiul și spală vasele.

Situația nu este de mirare. Românii au o îndelungată tradiție în domeniu, planul metafizic al acestei relațiuni fiind pus în evidență cu asupra de măsură de Lucian Blaga. Nefiind câtuși de puțin un adept al retragerii din Istorie, nu pot să nu constat o anume îndreptățire, ca să nu zic o mare îndreptățire a reticențelor manifestate de neamul acesta de la răspântie de orizonturi și vânturi. Care nu are nimic de-a face cu școlerii și dascălii. Cu dânșii e o altă căciulă!

În fond, te poți întreba: Este sau nu o lipsă de înțelepciune și de utilitate cunoașterea trecutelor junețea învățând meseria armelor și cetindu-l pe bătrânul Plutarh. Adică, încercând să tragă cu ochiul nu doar la chipul rumen al muzei Clio, ci și la ce seascunde sub fustele preagrațioasei doamne. Numai că priveliștea nu e deloc atrăgătoare.

Nu e deloc vesel, ca să nu zic că e de-a dreptul plictisitor, să constați că pântecul ei nu face altceva decât să rodescă, într-o mecanică ireproșabilă, una și aceeași făptură. Un fel de automat care dă la iveală aceeași sticlă de pepsi. E drept, însă, de fiecare data cu altă etichetă! Ceea ce e de-a dreptul uluitor, nu-i așa? Câtă fantezie! Ce liniștitor să fii pus de fiecare dată dinaintea altei motivații! Sau, ca să fim cinstiți, de a spune de fiecare dată altfel același motiv!

Este sau nu înțelept, atunci, să vorbim despre natura palimpsestică a Istoriei ori, și mai îngrozitor!, despre gena etnică? Însă cum să numești altfel fascinanta precizie cu care liniile politicii unor foste și viitoare mari puteri ori foste, prezente și viitoare mari puteri sau chiar ale unor state mai mici, trasee politice atât de bine cunoscute din vremi revolute, se conturează în demersurile lor actuale? Cum să nu te minunezi de încăpățânata lor reiterare, de imuabilitatea înțelegerii raporturilor cu ei înșiși și cu lumea a unora sau altora? De obstinația cu care dau cu fruntea de același prag și în același loc. Nu încape îndoială că ne aflăm în fața unei programări genetice și că rolul pe care structura interioară a individului îl joacă în împlinirea destinului acestuia îl are această „genă” etnică în acela al națiunilor. Așa încât, cu un pic de inteligență și multă luciditate, poate fi calculată doza de fericire și de suferință, mai ales de suferință, a fiecăruia dintre popoarele înghesuite la îngusta masă a bunăstării generale, în anii ce vin. Cineva trebuie să câștige și cineva câștigă. Mereu același! Ori aceiași! Cineva trebuie să piardă și pierde. Mereu același! Sau aceiași! Se pare că, în cazinoul terestru, ruleta a fost aranjată de la bun început. Astfel că nu-ți rămâne decât să murmuri dimpreună cu poetul: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate…” Ori să boicotezi Istoria. Ceea ce, ca și credința schimbării ei, este o dulce iluzie!

ÎPS Calinic: Să ne amintim de Patriarhul Iustin

Pe 31 iulie 2012 s-au împlinit douăzeci și șase de ani de la moartea patriarhului Iustin Moisescu, al patrulea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Iustin s-a născut în satul Cândești, din fostul județ Muscel, ca fiu al unui învățător care s-a jertfit în Războiul pentru Întregirea țării, astfel încât viitorul ierarh a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. A urmat Seminarul din Câmpulung Muscel, Facultatea de Teologie din București, cu rezultate excepționale, iar la mijlocul anilor ’30 a fost trimis de patriarhul Miron să îșicontinue studiile în Grecia. În 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obținea titlul de doctor în teologie al Universității din Atena, cu o teză redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, care avea să rămână un punct de referință bibliografică. Această lucrare trebuie așezată în contextul epocii, în care teologia noastră începea să se impună prin contribuții de valoare, menite să reziste probei timpului. Un an mai târziu, părintele Stăniloae publica Viața și opera Sf. Grigorie Palama, iar părintele Liviu Stan lucrarea Mirenii în Biserică, de asemenea, teză de doctorat. În 1939, viitorul arhiepiscop Antim Nica tipărea în revista „Biserica Ortodoxă Română ”primul studiu românesc despre rugăciunea lui Iisus.

Patriarhul Iustin

Ca formație, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu concentrat și un profesor având ca specialitate Noul Testament. În 1946 a dat la iveală o altă lucrare importantă, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu Ierarhia bisericească în epoca apostolică. Va traduce, din limba greacă, și Simbolica lui Hristo Andrutsos. Acestei bibliografii referențiale i se vor adăuga numeroase studii și articole care s-au adunat în opt volume, sub genericul Integrala Iustin, editate de Episcopia Argeșului și Muscelului și Editura Anastasia, între anii 2002-2004. Tot așa cum i s-ar cuveni reeditate volumele. Pentru că Iustin Moisescu a fost un intelectual sclipitor, plin de acribie în același timp și care a avut oroare de redundanță. După ce și-a obținut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu merge la Universitatea din Strasbourg, unde și-a desăvârșit studiile de specialitate, iar apoi a fost profesor în Varșovia. Revenit în țară, a predat la Iași, Suceava și în cele din urmă la Institutul de Teologie din București – adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o desprinsese de Universitate. La începutul anilor ’50, profesorul teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din învățământ de autoritățile comuniste. S-ar putea pune întrebarea: Cum s-a întâmplat că peste câțiva ani va ajunge mitropolitul Ardealului? Răspunsul este următorul. La vremea respectivă, ministrul Cultelor era un intelectual autentic, Petre Constantinescu–Iași, care predase chiar la Facultatea de Teologie Iași Chișinău. Acest fost coleg și-a amintit că profesorul Iustin Moisescu depusese mărturii favorabile în folosul unor studenți cărora li se intentase un proces. O făcuse dintr-un sentiment de compasiune și solidaritate omenească ce îl va caracteriza mai târziu ca mitropolit și patriarh. […].

Ion C. Ştefan: Solomon Marcus, în faţa timpului etern

De curând, Editura Spandugino, București, a tipărit două volume uriașe, de peste 900 de pagini fiecare, intitulate modest Întâlniri cu Solomon Marcus, din care am reușit să intuiesc măreția în fața timpului a acestui vestit matematician, aplecat cu interes spre o serie de discipline colaterale: lingvistică, informatică teoretică, bioinformatică, semiotică, poetică, antropologie culturală, istorie, filosofia științei, relațiile matematicii cu literatura și altele – așa cum reiese din cele 450 de intervenții, scrise în limba română, engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană. Situat cu egale șanse la intersecția dintre arte și științe, Solomon Marcus a dovedit că, în stadiul unei înalte gândiri teoretice, nu există, de fapt, un hotar stabil, așa cum desprindem din mărturia academicianului Mircea Malița: „Profesorul Solomon Marcus a reușit să creeze noi nuclee de cercetare în lingvistica matematică, astăzi de renume mondial. Din momentul în care filologia și lingvistica ofereau termini largi pentru tratarea matematică, Moisil a făcut din extensiunea matematicii în alte câmpuri o cauză personală.” (Vol. II, p. 26).

Solomon Marcus

Poate că înălțarea multiplă a gândirii omenești, ca o piramidă care reunește în vârful său contribuția mai multor forme de zidire milenară, m-a îndemnat să descifrez părerile multiple și diversificate ale multor academicieni, cercetători, matematicieni, informaticieni, scriitori, filosofi și publiciști – români și din străinătate – reunite într-un singur nimb de admirație. Nu doar măreția științifică a lui Solomon Marcus impresionează, ci și larga cuprindere colaterală, de interferențe și nuanțări, a problematicii gândirii omenești, determinându-ne să recunoaștem și să înțelegem că în centrul ei se află plămada creatoare a creierului omenesc, indiferent din ce punct am porni spre descoperirea ei. Este vorba de o întâlnire la vârf, pe care nimeni altul, până la Solomon Marcus, n-a sesizat-o, convingându-ne și pe noi, ceilalți, să-i recunoaștem meritul de a ne chema lângă el, la această comuniune a ideilor și a disciplinelor înrudite, în vederea unei noi descifrări: „Perplexitatea pe care o încerci deschizând cărțile lui Solomon Marcus nu vine din erudiția imensă etalată în ele, ci din constatarea stânjenitoare pentru tine că toată știința aceasta este a unui singur om. Este ca atunci când cineva îți așază pe tipsie spectacolul cunoașterii și apoi îți spune că ea, cunoașterea aceasta, a încăput într-o singură minte.” (Sorin Lavric, Metafora matematică, în „România literară”, nr. 22, 2 iunie 2006; Vol. I, p. 907).

Dan D. Farcaş: Despre logică, dialectică şi reţele neuronale

Am avut privilegiul ca, la începutul anilor șaizeci, să fiu angajat la unul dintre primele calculatoare electronice românești: MECIPT-1 (abreviere de la „Mașina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timișoara”). Era un echipament de generația I, care, evident, nu suferă comparație, sub niciun aspect, cu calculatoarele actuale, deși, în ultimă instanță, toate lucrează pe baza acelorași principii „Turing-von Neumann”, cu programe secvențiale înscrise într-o memorie magnetică ori electronică.

Împreună cu colegii mei am înțeles repede că „nu aceasta este calea” pentru a construi, cândva în viitor (așa cum doream), niște „creiere electronice” autentice, întrucât mintea omenească funcționează pe principii cu totul diferite. Așa am început să ne interesăm de rețelele neuronale. Ne-au fost de mare folos contactele cu Edmond Nicolau, Constantin Bălăceanu Stolnici, Victor Săhleanu și alți specialiști din București, dar mai ales cu cei de la Facultatea de Medicină din Timișoara, în frunte cu profesorul Eduard Pamfil și cu „mâna lui dreaptă”, conferențiarul Ștefan Stössel. Între lucrurile pe care le-am învățat de la aceștia din urmă, în cursul unor întâlniri săptămânale, întinse pe parcursul a trei ani, a fost și importanța unei structuri neuronale remarcabile, pusă în evidență de niște englezi pe creierul caracatițelor și numită de ei „mnemon”. Practic, această structură (din care octopodul poseda milioane de exemplare) învăța să efectueze o acțiune (ori opusul ei), în funcție de „argumentele” și „contraargumentele” pe care cele două intrări ale mnemonului le primeau, din toată „experiența de viață” acumulată în creierul făpturii. Simulările funcționării mnemonului, pe care le-am efectuat atunci, pe calculator, au limpezit chiar mai mult înțelegerea acestui mecanism.

În același timp, eram preocupat și de logici. Era inevitabil, întrucât calculatoarele electronice (cele de atunci ca și cele de acum) sunt automate logice, funcționând în conformitate cu logica bivalentă tradițională, cea cu „două valori de adevăr” (da=1, nu=0), logică neschimbată în esența ei din antichitate, de la Aristotel și Chrysippos încoace. E drept, toată prima jumătate a secolului XX a fost martora nașterii unor logici „nechrysippiene”. La început, au apărut valorile de nedecis, nedefinit, posibil etc., generându-se astfel logici trivalente sau polivalente. În urma lor, alții au propus chiar o logică probabilistă, având un număr infinit de valori de adevăr, date de probabilitatea ca propoziția să fie adevărată, valori plasate între 0 (perfect fals) și 1 (perfect adevărat). Tot o infinitate de valori de adevăr posedă și logicile vagi (fuzzy), un caz particular al cărora este logica raționamentului nuanțat a lui Grigore C. Moisil. Rudolf Carnap a încercat să înlocuiască probabilitatea, ca valoare logică, cu un „grad de încredere” subiectiv. Carl Friedrich von Weizsäcker și Hans Reichenbach au elaborate în anii treizeci o „logică cuantică”, cu valoarea de adevăr formată din două numere complexe ș.a.m.d. Dar aceste logici nu au fost folosite niciodată la construirea unor calculatoare (deși s-a propus asta). Tot în acea perioadă, se vorbea mult, pe urmele lui Heraclit, dar mai ales ale lui Hegel, de o „logică dialectică”, în care, între altele, se stipula „coexistența și lupta contrariilor”, ori veșnica schimbare a lucrurilor. Această „logică” mai aparte era propulsată în prim-plan și de faptul că regimul politic din vremea aceea considera că singura filosofie corectă este „materialismul dialectic”.

Toate cele de mai sus m-au făcut să cred, pe atunci, că ar fi posibilă o logică în care fiecărei afirmații să i se atașeze două valori de „adevăr”, anume argumentele „pro”, respectiv „contra”, toate ponderate cu valoarea lor pentru individ, ca și cu probabilitatea (sau plauzibilitatea) respectivului argument. Acest mecanism, în care să fie puse mereu în balanță două grupuri de argumente, variabile în timp, era foarte departe de logicile tradiționale, dar și foarte aproape de modul de lucru al creierului în procesul de decizie, ca și de imaginea pe care o aveam privitor la „dialectică”.

În bucuria mea naivă că am intuit o „jucărie” atât de frumoasă, la sfârșitul lunii martie 1967 m-am dus la profesorul Moisil (care urmărea îndeaproape simulările de rețele neuronale pe care le efectuam) să-i spun – în public – că „modelarea mnemonului oferă elemente pentru o posibilă formalizare viitoare a logicii dialectice”. Îmi amintesc că el s-a uitat lung la mine, ca la unul care nu doar că i-a încălcat teritoriul (formalizarea logicilor) pe care se considera suveran, dar a și comis acolo un sacrilegiu. Mi-a replicat: „Ceea ce spui, bănuiesc că pentru dumneata are un sens; pentru mine nu are… dacă mi-ai fi spus că vrei să te ocupi de perpetuum mobile sau de marea teoremă a lui Fermat ar fi simplu – aș ști că ești nebun; la dumneata este însă mai grav…” În râsetele groase ale asistenței, m-a întrebat apoi ce citisem până atunci despre logica dialectică. I-am spus de câteva lucrări ale unor filosofi români în viață, cum erau Athanase Joja sau Henri Wald (ultimul având chiar o carte intitulată Logica dialectică). Replica lui a fost – „Și ai găsit acolo vreo idee matematizabilă?” Am socotit că e mai sănătos pentru mine să mă dau bătut și să tac din gură.

Pe atunci rămăsesem totuși cu impresia că aveam întrucâtva dreptate; iar unele dintre aceste idei, atașate automatelor aleatoare cu utilități, le-am inclus, după câțiva ani, în teza mea de doctorat. Dar avea și Moisil dreptate, deoarece intuia că ceea ce numim îndeobște „dialectică” face parte din acele mecanisme de gândire care sunt – funciarmente – nematematizabile. […].

Insulele Canare

Lilica Voicu-Brey: Alexandru Ciorănescu şi Insulele Canare. Între istorie şi mit

Printre autorii cărților ce alcătuiau, în biblioteca din Tenerife a profesorului Ciorănescu, colecția Canare, numele care apare cel mai frecvent este cel al lui José de Viera y Clavijo (1731-1813), iluministul demult uitat de insulari, redescoperit, readus în actualitate și repus în drepturi de Alexandru Ciorănescu în ipostaza sa de istoric al Canarelor. Dintre toate figurile reprezentative ale culturii din Canare, Viera y Clavijo a fost cel care l-a atras în mod cu totul deosebit pe Ciorănescu, al său „prieten român”, și considerat, tot de către el, nu numai „creatorul  istoriei moderne a Canarelor”, dar chiar și „cel mai modern dintre istoricii spanioli ai secolului său”.

Poate, pentru cititorul român, interesat de vasta activitate de cercetare în exil, timp de o jumătate de secol, a profesorului Ciorănescu, nu vor fi de prisos câteva repere care îl vor putea orienta întru o mai bună înțelegere atât a interesului profesorului Ciorănescu pentru Viera, cât mai ales a curiozității și dorinței sale de a pătrunde în miezul problemelor istorice ale Arhipelagului Insulelor Canare. Este important să știm că această abordare a problemelor istorice insulare a avut ca punct de pornire însăși opera lui Viera, iar dezlegarea necunoscutelor ce se referă la acest subiect nu trebuie căutată în altă parte, ea poate fi găsită în chiar scrierile profesorului. În acest context, trebuie amintit că ampla cercetare a istoriei și culturii Insulelor Canare, materializată în mai mult de 150 de titluri, a fost inițiată de profesorul Ciorănescu în 1949, când, la numai un an după sosirea sa în Tenerife, publica prima sa cercetare, José de Viera y Clavijo y la cultura francesa, un splendid studiu de literatură comparată, care îi va da ocazia mai târziu prietenului său, poetul și criticul literar Andrés Sánchez Robayna, să afirme că în opera lui Ciorănescu „istoria și literatura se contopesc”, deși, adăugăm, nu se confundă. Este elocvent faptul că, deși instalat în Insule, adică la limita cea mai îndepărtată a Europei, Ciorănescu a redescoperit prin Viera, om care călătorise și se instruise la Paris, modalitatea de a se recufunda în ambianța culturii europene atât de scumpă lui. Cu fiecare studiu despre Viera, Ciorănescu reamintește că ne aflăm în prezența unui iluminist insular și european, o personalitate de extremă importanță pentru istoria Insulelor, dar ale cărui învățăminte nu fuseseră apreciate nici îndeajuns, nici adecvat. Nu i se păruse justificată nici uitarea în care critica lăsase îngropată opera lui Viera aproape în totalitatea ei, operă pe care Ciorănescu o readuce în actualitate, comparând pe autorul ei cu un Bernardin de Saint-Pierre.

Istoria inaugurată de Viera a avut ca argument central recuperarea indigenismului. După Ciorănescu, cheia de boltă a gândirii istorice a lui Viera se află tocmai în interpretarea pe care acesta a adoptat-o în legătură cu problema originii populației aborigene din Canare. Este cunoscut că această problemă nu a fost încă rezolvată și, totuși, lui Ciorănescu i se pare extrem de interesantă opțiunea lui Viera atunci când pune în balanță ipoteze atât de diverse și de deosebite, cum ar fi aceea după care locuitorii din Canare ar fi descendenți direcți ai unui fiu al lui Noe, sau că provin din mauritani desțărați, din israeliți, din fenicieni, din vechii locuitori ai dispărutei Atlantide etc. Această din urmă soluție, chiar și extravagantă, este cea pe care a ales-o Viera, este opțiunea lui, lucru ce a determinat ca problematica istoriei Canarelor să-și schimbe direcția într-un mod radical, să rupă, sau chiar să elimine, orice legătură cu istoriografia tradițională.

Interpretarea istoriei propusă de Viera avea să-i conducă pe istorici la două concluzii fundamentale. Prima este aceea conform căreia evoluția Canarelor este apreciată ca diferită de cea spaniolă, lucru pe care Ciorănescu îl consideră cert. A doua concluzie decurge din cea dintâi și stipulează, pornind de la deosebirea menționată, că particularitățile Insulelor Canare pot fi, în consecință, studiate în sine, fără a necesita incursiuni în afară – concluzie considerată de Ciorănescu ca fiind o mare eroare. Având în vedere aceste circumstanțe, nu a fost deloc greu pentru istoricii din Canare să scrie istoria Insulelor. Disciplina istorică a fost, din ce în ce mai mult, redusă la o simplă colectare de date deja cunoscute, istoricul complăcându-se în simpla colecționare sau chiar în stricta compilare a documentelor. […].

Alexandru Mironov: Principiul antropic

Despre mistere

Vreau să vă spun o poveste. O poveste fabuloasă, despre marile taine ale lumii în care trăim. O lume care se întinde dincolo de țări și continente, de planeta Pământ și Sistemul Solar, chiar de Galaxia noastră, către Metagalaxie, Universul în întregime, adevărata noastră casă. Ba chiar și dincolo de ea…

…Taine am zis? Nu, nu pentru inițiați, adică aceia dintre membrii speciei Sapiens sapiens care pot, știu și vor să se ridice în vârful picioarelor – ca în celebra gravură medievală Imago Mundi – pentru a da la o parte perdeaua neagră care ne închide fereastra spre cunoaștere. Da, din păcate, pentru cei mai mulți dintre frații și surorile de specie, ocupați să trăiască într-un aici și acum care blochează ieșirile fabuloasei mașinării numită creier în afara „cercului vostru strâmt”, cum trist plângea lumea noastră Luceafărul lui Eminescu.

Revin la „inițiați”. Termen trimițând la mister, taina absolută, cu gelozie ascunsă vederii, auzului și înțelegerii celor mulți. Dar inițiații zilelor noastre nu mai sunt cei de la curțile faraonilor, din Masonerie sau din pivnițele închisorilor Inchiziției. Ei se manifestă astăzi public, scoțând la lumină uluitoare descoperiri, în cel puțin patru domenii ale cercetării fundamentale, în căutarea Graalului specific. Astronomii și astrofizicienii fugăresc Universul către uterul inițial, faimosul Big Bang – și chiar îndrăznesc să caute și dincolo de el, veți vedea. Fizicienii sunt roși de curiozitate privind consistența și comportamentul particulelor fundamentale, quarcii, și al forțelor naturii – poate apare cineva, un Einstein al vremii, care să le lege într-o ecuație decisivă – dar vor da o mână de ajutor și astrofizicienilor, prin superba aventură numită LHC, de la CERN, de lângă Geneva, unde, sub pământ, se caută primele secunde ale Big Bang-ului celest. Geneticienii – și Biologia, în general – plonjează tot mai adânc în uluitoarea moleculă de ADN (acid dezoxiribonucleic), ai căror proprietari suntem toți, toți oamenii, toate animalele și toate plantele – dacă nu cumva raportul e invers: fantastica moleculă este proprietara noastră, a Viului de pe planetă, și de și mai departe de ea. În sfârșit, neurologii, ajutați de instrumentele imaginate, proiectate și construite de inginerii veacului al XXI-lea, încearcă să dibuiască porți și punți către complexitatea aproape infinită a celei mai teribile mașinării născută de Explozia Inițială, creierul uman.

Ne aflăm acum într-un moment când această fabuloasă sete de cunoaștere începe să se reverse către lumea largă din sertarul aparent ferecat al cercetării.

Ca să mă lansez în povestea pe care v-am promis-o – abia acum încep… – mi-am pus în CD-player o „conservă” cu coruri de Brahms, mi-am deschis carnetele de notițe și mă aflu, așa cum de aproape patru decenii o fac, la o imaginară tablă neagră, în mână cu o imaginară cretă – ambele recuzite de Istorie, căci învățarea a ieșit demult din clasele lumii, învăluind de peste tot lumea. Și vă anunț că personajul principal al lecției mele gutenbergiene este fizicianul Andrei Linde, un profet care nu vrea să mai facă profeții. Într-un articol din Discover, Linde își explică reluctanța. Cu două decenii în urmă, spune savantul, eram deja un fizician cunoscut, lucram la celebrul Institut Lebedev al Academiei Sovietice de Științe și, într-un moment mai dificil al vieții, fiind bolnav și internat la spitalul Academiei, mă gândeam: iată, acesta este locul din care, când îmi va veni vremea, voi privi pentru ultima oară lumea – Moscova, Rusia, Uniunea Sovietică și viața, așa cum erau, păreau să nu se schimbe nicicând.

Către capătul poveștii mele, peste alte câteva agini, vă voi dezvălui finalul acestei istorioare; pregătiți-vă însă acum să intrăm în miezul unor dezvăluiri privind coincidențele stranii din fizica lumii… […].

Vasile Grigore, Dunărea

Emil Lungeanu: Haide să ne Haydn!

Mare scofală n-ar fi fost, desigur, să identifici în Înțeleptul Gâlcevii cu lumea pe acel moldav „Lorenzo de Medici al nostru” pus în ramă călinesciană, chiar și dacă dialogul ar fi fost dat tiparniței anonim. Dar oare paralela singură ar fi fost destul pentru a-l ghici în interlocutorul din Gâlceava mea cu Haydn (Ed. Brumar, 2010) pe poetul Mihail Soare? Constatarea că titlul a fost prelungit cu disjuncția „sau despre romanța pentru clopot la patru mâini”, maimuțărind parcă modelul cantemirian cu „sau județul sufletului cu trupul”, nu face răspunsul cu nimic mai accesibil.

Cert e că Gâlceava înțeleptului cu lumea, orice ar fi însemnat pentru contemporani în urmă cu trei veacuri și oricât omagiu i s-ar cuveni luminatului autor – despre care 99% din posteritate se laudă încă și azi că-l știe („sigur, ăla cu struțocămila și cu broscoporcul”), e doar o improvizație comparativ cu performanțele estetice atinse de replica ei „muzicală” de acum. Dar nu cumva tocmai această elevație amenință demersul lui Mihail Soare – și dânsul tot un erudit într-o lume a capetelor seci – cu un ecou chiar și mai slab decât al ilustrului său predecesor? Gâlcevitorul însuși pare să-și fi făcut această „socoteală loghicească” (snobii zic azi „analiză S.W.O.T.”, acronim anglicist după „puncte tari, slăbiciuni, ocazii, pericole”), judecând după caricatura de morosophos și de trubadur al surzilor pe care și-o compune singur în arlechinada plină de amar sarcasm Sunt idiotul ce încântă, jucându-se cu sugestiva flexiune „cântă – cuvântă – descântă – încântă”: „Sunt idiotul care cântă/ Cu luna-n piept la nunți de stele,/ Amarnic, cu lăuta frântă,/ În armonii de cucuvele/ O operă de trei lulele./ Sunt idiotul care cântă…// Sunt idiotul ce cuvântă/ La-ngropăciuni,  discursuri grele/ Rostind cuvinte ce-nspăimântă/ Dricarii molfăind bezele/ Și caii lor păscând lalele./ Sunt idiotul ce cuvântă…//…// Sunt idiotul ce-și împlântă/ un înger până la plăsele…” Se vede treaba însă că estimarea lucidă a lipsei de șanse care-i paște Pegasul înhămat la „tramvaiul cu cai verzi” nu l-a descurajat defel pe autor să-și asume încălecarea, barem pentru această poză ecvestră de ocazie ce ar putea trece drept tandem templier dacă n-ar fi antonomazică: „Am călărit cu Don Quijote veacul/ amar și deghizat în Rosinantă,/ ne-a însoțit mefistofelic dracul/ cu cârca agățată-n parapantă”. De altfel, postura lui nu e deloc una solitară. E o întreagă cavalcadă în aceste pagini, la care îi găsești luând parte – solidari cu demersul intelectualist al autorului sau doar simpli invitați – pe „amicul Jorje Borges”, pe „vecinul meu Chardin”, pe „zbanghiul de Hölderlin”, pe Papini, pe Rimbaud, pe Ovidiu convocat de un „al naibii dor”, pe Bach, pe Grieg care „îmi va cânta ca lăutarul”, pe Händel în a cărui „scoică părăsită” (metonimie de primă mână acest ghioc al Muzicii apelor!) își caută ermitaj, pe Hermann Hesse ciocnind halbe cu poetul „la o berărie din apropierea pieței de pește”, pe „un înger zurbagiu ca Zurbaran” (la drept vorbind, pe don Francisco l-a taxat aici doar tautofonia), pe Heidegger, pe Haydn pizmuit „pentru nepăsarea sa maiestuoasă” și mârâit „de când ne știam”, așijderea „tare supărat pe Jean Baptiste” (Lully), ba până chiar și „Benof Labre, cutrul, un fericit francez” (Sf. Benoît-Joseph Labre, cel ce cutreierase Occidentul în chip de pelerin cerșetor, precum bonzii). Și e de mirare că monsieur François-Marie Arouet nu a fost programat și el cu vreun rendez-vous în agenda acestui iconoclast voltairian pur sânge. Nonșalanța familiarității cu ilustrele umbre de mai sus vorbește de la sine: panteonul lor este însăși patria poetului, într-un chip analog cu apartenența animistă „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”. E marea republică d’esprit din scrisoarea de odinioară a lui Swift către Sir Charles Wogan: „Noi nu avem dușmani, afară de escroci și proști.” Dovadă stă și contemporaneitatea cu toți laolaltă, anistorismul după chipul și asemănarea primului ei „cetățean”: „Când mi-am citit în ziar ferparul/ Eram cu Dumnezeu la șpriț/ Și nu știam de ce sughiț/ Dând peste cap setos paharul/ Într-o tavernă-n Biarritz”.  […]

Paula Romanescu: Robert Desnos suprarealistul

Anul 1900 pare să-și fi concentrat toate energiile spre a-i da veacului al XX-lea care se pregătea să se ivească încărcătură de noblețe, luciditate, grație și desăvârșire întru armonie a noțiunii de om ca ființă gânditoare, când tot el – omul,  terifiantă zămislire din somnul rațiunii cel zămislitor de monștri, avea să genereze cele Două Mari Conflagrații Mondiale, cu o „recoltă” de victime mai mare decât toate pe care le va fi cunoscut omenirea de când cu acel Si vis pacem, para bellum, de nu cumva cu mult mai înainte, de pe la praștie și piatră.

Atunci, în anul acela adică, numai în Franța aveau să se nască Jacques Prévert, Antoine de Saint-Exupéry, Julien Green, Robert Desnos – spre a nu-i aminti decât pe ei ca să înțelegem de câtă bogăție cuvântul omenesc a avut parte când, pe falia subțire a gândului dintre realitate și vis, tot ce însemna dramă, bucurie și dragoste (graiul românesc ar mai adăuga și dorul), putea să încapă în rotundul unei lacrimi, pe firul tremurând al unui surâs, în niciodată aflata dar mereu sporita taină a necuprinsului dintr-un suflet de om deschis înfloririi și amarului din sâmburele de fruct.

Piet Mondrian, Fermă la Duivendrecht

Robert Desnos s-a născut la Paris într-o familie de comercianți și, potrivit tradiției din lumea-n care zeul Ban se crede stăpân peste toți și toate, el părea destinat să preia la vârsta potrivită frâiele afacerii de familie. Numai că „târgul” și „socoteala de-acasă” nu s-au potrivit nici de data aceasta. Afacerile nu-l interesau, studiul – nici atât. Cu acesta chiar a isprăvit-o repede. A încercat câteva meserii, a fost pentru un timp scurt secretarul unui om de litere, cochetează cu literatura, dar nu ajunge la logodnă cu ea, este într-o permanentă căutare de sine. Și a ajuns la 22 de ani. Notorietatea unor André Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault îl orientează spre o scriitură automatică în care somnul hipnotic era foarte la modă. Breton declara cu o convingere de care voia să se țină seama că „suprarealismul este la ordinea zilei iar Robert Desnos îi este profet”. Dacă-i dăm crezare, înseamnă că mișcarea aceea literară și artistică apărută în Franța după Primul Război Mondial, mișcare care refuza orice formă de ordine sau convenție logică, morală, socială, opunându-le acestora valorile visului, instinctului, dorinței, revoltei în „exprimarea funcției reale a gândirii”, va fi avut în Desnos exponentul și continuatorul cel mai avizat al dadaismului, tălmăcitorul cel mai lucid al visului. Dar iată că în anul 1926 Breton, Aragon și Eluard aveau să intre în Partidul Comunist. Se cam isprăvise cu visul. Era vremea în care se pârguia coșmarul. Desnos rupe cu prietenii săi prea roșii dintr-odată, este exclus din mișcarea suprarealistă, dar, în locul acestora toate, realitatea (și nu visul!) îi aduce în suflet iubirea sub chipul unei vedete de music-hall – Yvonne George. Ea avea să-i rămână singura iubire, deși moartea (femeie și ea, de!) avea să i-o răpească în 1930, lăsându-i doar suferința aceea binecuvântată din care răsare cântul. Două culegeri de poeme (premonitorii!) îi sunt dedicate iubitei: À la mystérieuse (1926) și Les Thénèbres (1927). Misterioasa aceea niciodată numită are pentru poet parfum și adâncime de mit. În 1930, la Gallimard, publică volumul Corps et biens din care răzbate crezul de nezdruncinat: Non, l’amour n’est pas mort!

„Nu, iubirea n-a murit/ în sufletul acesta împietrit/ în ochii și în glasul care ar încerca/ să spună: funeraliile au început deja.// Tu să îți spui/ o cer fantomei tale familiare/ că numai eu sub cer am fost în stare/ să te iubesc atât de mult/ și, că-i păcat că tu nici n-ai știut.// Și voi muri și eu, de tot închis/ în trupul tău nemuritor,/ în strania-ți imagine de vis/ mereu prezentă în minunile toate/ însemnate cu viață și cu eternitate.// Dar de trăiesc,/ accentul, vocea ta, lumina din privire/ parfumul tău, al părului și-apoi/ al altor mii de lucruri știute doar de noi/ vor trăi doar în mine,/ în mine care nu-s/ nici Ronsard, nici Baudelaire/ ci doar Robert Desnos cel care/ de a te fi știut și îndrăgit/ e mai presus de ei și de oricare. […]” Nu mai puțin emoționant este și poemul Jamais d’autre que toi din ciclul Les Thénèbres: „Niciodată alta decât tine/ nu va călca pe drumul tău care-i și al meu./ Niciodată alta decât tine/ nu-și va atinge mâna de fruntea mea, de ochii mei./ Eu nu  știu nici minciuna, nici necredința ce-i;/ știu bine/ că niciodată alta decât tine/ și singur, singur, singur eu/ ca iedera uscată din  grădini/ uitată-n risipiri de mărginime/ și niciodată alta decât tine!” […].

René Magritte, Le blanc-seing, 1965

Florea Firan: Norman Manea

Prozator afirmat ca povestitor și romancier, eseist și autor de cărți ce se înscriu în aria criticii literare, cu opinii și judecăți de valoare distincte, Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, cel mai tradus și cel mai premiat scriitor român în  viață. Intelectual cu o bogată cultură umanistă și politică, Norman Manea este adesea solicitat la dezbateri pe teme majore de actualitate de către universități și publicații importante alături de personalități de primă mărime din lume.

Norman Manea

Născut la 19 iulie 1936, la Burdujeni–Suceava, fiul lui Marcu (contabil la Fabrica de zahăr din Ițcani) și al Janetei (casnică, după ce o perioadă a lucrat în librăria din Burdujeni, a tatălui ei), Norman este îngrijit în casa părintească de Maria, o tânără țărancă orfană, cu care stabilește puternice legături afective.

Împreună cu familia este deportat în 1941 în  Transnistria, în sinistrul exod în care decedează bunicii din Burdujeni. Clasele primare le urmează pe unde părinții au peregrinat după repatriere, mai întâi la Briceni (Basarabia), când este dat la școală și frecventează cursurile în limba rusă, apoi la Fălticeni  unde, pentru a-l cita, a început, de fapt, a doua sa copilărie, în primăvara lui 1945, apoi la Rădăuți și Suceava, orașul în care este înscris la Liceul „Ștefan cel Mare“, pe care îl absolvă cu diplomă de merit, în 1954. Este admis, fără examen, la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții din București; la absolvire începe să lucreze ca inginer, mai întâi la Suceava (1961–1965), iar din 1965 la București, ca inginer proiectant în cadrul IPROMET (1965–1969), cercetător principal la Institutul de Studii, Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor (1969–1973). Elev silitor, în școala elementară a fost făcut pionier, iar în liceu un an a fost secretarul organizației comuniste de tineret (UTM). După unele încercări lirice din perioada liceală, în 1966 debutează cu schița Fierul de călcat dragostea, în suplimentul literar „Povestea vorbii”, al revistei craiovene „Ramuri”, inițiat și editat de Miron Radu Paraschivescu. Trei ani mai târziu, poetul Miron Radu Paraschivescu, deschis experimentelor novatoare în literatură, îi prefațează și volumul de debut editorial, Noaptea pe latura lungă, povestiri, publicat la Editura pentru Literatură din București (1969). Este anul când N. Manea se căsătorește cu Josette Cella Boiangiu, studentă la Universitatea din București, un partener de cursă lungă împreună cu care va face un cuplu puternic ce va înfrunta furtunile din țară și provocările emigrației. Cella Manea își deschide la New York un atelier de restaurări de artă și îi este totodată o devotată susținătoare a trudei și procesului său de creație, protejându-l cu inteligență și discreție.

Limba maternă, pe care „o duce“ cu el, originea iudaică și condiția de exilat sunt reluate de fiecare dată în cărțile sale, ca și experiențele istorice traumatizante, după cum și mărturisește: „Fără vreo intenție de afiliere sau militantism, am simțit totuși, încă de la începuturile mele literare și mai ales în anii din urmă, cum biografia îmi marchează inevitabil tematica, tensiunea și tonalitatea scrisului. Experiențele numite Holocaust, antisemitism comunist, exil s-au potențat astfel, prin experiența extremă a literaturii.“

De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat zece volume, cu apariții la intervale nu mari unele de altele, cele mai multe cu un pronunțat caracter autobiografic: Captivi (Ed. Cartea Românească, 1970), roman bine primit de critica literară, judecat ulterior cu scepticism de autor; Atrium, roman (1974); Primele porți (Ed. Albatros, 1975), volum de proză scurtă din care unele narațiuni eliminate de cenzură au fost incluse, ulterior, în culegerea Octombrie, ora opt; Cartea Fiului (Ed. Eminescu, 1976), roman în două părți distincte (Simona și August) ilustrează două tipuri de agresiune împotriva individualității – „distrugerea morală, cu aluzii la cazul Pătrășcanu, și depersonalizarea cotidiană într-o societate a suspiciunii și supravegherii“; Zilele și jocul (Ed. Cartea Românească, 1977), roman, în care „cotidianul este văzut prin lentilele unui lector juvenil al întrebărilor și derutelor existenței“. După o vizită în Israel (1967), Norman Manea are șansa unei călătorii mult dorite în Occident, în 1979, mai întâi la Paris, unde se întâlnește cu scriitori ai exilului românesc, între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Eugen Ionescu, Edgar Reichmann, Alain Paruit ș.a. Este anul în care îi apare volumul Anii de ucenicie ai lui August Prostul, un eseu-roman ce cuprinde fragmente de jurnal, scrisori, colaj de citate din presa „obsedantului deceniu“, urmat de Octombrie, ora opt (1981), considerat cel mai valoros volum de proză scurtă al lui N. Manea, apreciat în mod deosebit de Heinrich Böll, care l-a și recomandat pentru traducere chiar în anul apariției, dar a fost publicat în Germania abia în 1987.

Confruntarea autorului cu cenzura vremii devine tot mai dificilă din momentul în care acesta îi acordă un interviu criticului Gh. Grigurcu pentru revista „Familia” din Oradea, publicat de Radu Enescu în numărul 12/1981 al publicației, în care N. Manea releva responsabilitatea etică și politică, precum și dreptul de liberă exprimare a scriitorului și denunța sensul șovin antisemit al editorialului anonim din revista „Săptămâna”, intitulat Idealuri, care aparținea, de fapt, lui C. V. Tudor. A urmat o campanie împotriva autorului volumului Octombrie, ora opt în publicațiile „Flacăra”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, care i-a întărit, cu siguranță, decizia de a emigra.  […].

Cristian S. Calude: A căzut o stea: Mihai Pătraşcu

Începând din 2010, Asociația Europeană de Informatică Teoretică (European Association of Theoretical Computer Science, pe scurt, EATCS) oferă annual Premiul Presburger unui grup de tineri informaticieni teoreticieni (sub 35 de ani) pentru contribuții de o excepțională valoare publicate în reviste sau prezentate la conferințe. Premiul poartă numele matematicianului, logicianului și filosofului polonez Mojzesz Presburger, cunoscut pentru „aritmetica Presburger”, pe care a inventat-o pe când încă era student, în 1929. Presburger nu a avut o viață lungă: născut în 1904, a murit in 1943 într-un lagăr de concentrare.

În 2012, Premiul Presburger a fost acordat cercetătorilor Venkatesan Guruswami (Carnegie ellon University, Pittsburgh) și Mihai Pătrașcu (AT&T Labs, New York).

Pătrașcu a primit premiul pentru contribuții la teoria structurilor de date care descriu modul în care sunt organizate și prelucrate datele în calculator și în rețele de calculatoare. Rezultatele sale au fost caracterizate de comitetul EATCS care a acordat premiul în felul urmator: „Pătrașcu’s work has broken through many old barriers on fundamental data structure problems, not only revitalizing but also revolutionizing a field that was almost silent for over a decade”. În traducere liberă, „rezultatele lui Pătrașcu au distrus multe bariere acceptate de multă vreme în structurile de date, nu numai revigorând, dar chiar revoluționând un domeniu aflat în stare de hibernare în ultima decadă”. Adjectivele folosite în citat sunt scrise pentru experții domeniului, ele nu sunt exagerări precum cele folosite deseori în limbajul jurnalistic și, ca urmare, au o semnificație puternică. Aceste rezultate au fost posibile datorită unei înțelegeri profunde a calculabilității din perspectivă informațională.

Pătrașcu a fost un eminent informatician teoretician, care ar fi avut toate șansele să devină unul dintre marii oameni de știință români ai secolului 21. O soartă crudă a făcut ca el să plece din viață, în urma unei boli incurabile, la 5 iunie, la mai puțin de 29 de ani, înainte de a avea ocazia să primească oficial Premiul Presburger. Ultima sa postare (6 mai 2012) pe blogul personal, WebDiarios de Motocicleta, conține textul: „Hurah!! I’ve got some excellent news: I was co-awarded the 2012 Presburger Award, to be shared with Venkat Guruswami, the young superstar of error correcting codes.” Premiul s-a acordat la conferința anuală a EATCS, ICALP 2012, organizată la Warwick, Marea Britanie, în iulie; prietenul și colaboratorul său, Mikkel Thorup, a făcut o prezentare care a înlocuit conferința de primire a premiului pe care laureatul ar fi trebuit s-o facă.

Născut la 17 iulie 1982, la Craiova, Mihai Pătrașcu a fost absolvent al Școlii Nr. 24 „Sf. Gheorghe”, al Colegiului Național „Carol I” din Craiova și al celebrei Massachusetts Institute of Technology din SUA (ultimul titlu fiind cel de doctor). Semnele carierei sale stelare s-au văzut de timpuriu: în clasa a III-a mergea la olimpiadă cu copiii de clasa a V-a. Olimpiadele au fost una dintre marile sale pasiuni, în care a pus talent, pasiune și timp, ca elev și apoi ca tânăr cercetător. Pătrașcu a fost câștigătorul a numeroase premii la matematică, fizică, engleză și în special informatică, unde a obținut la nivel național de nouă ori premiul întâi și șapte medalii la fazele internaționale: patru de aur și trei de argint. Aceste rezultate îl situează printre primii 20 de medaliați în lume și pe primul loc în România. Fostul campion a propus probleme pentru olimpiadele de informatică, fazele naționale, balcanice, europene și internaționale și a fost membru în comitetele științifice ale unor olimpiade internaționale. […].

Los Angeles

Nicolae Ciobanu: Oraşul comercial al „îngerilor”

Orașul „îngerilor”, adică Los Angeles, orbit de lumină mai tot anul, atât ziua, cât și noaptea, este ridicat pe un deșert cu sute de coline seci, între șirurile rupte ale Munților Sierra, cu diferite nume, în partea de est, și Oceanul Pacific către vest, și este presărat cu puțină verdeață, plantată de om în interiorul zonelor de locuit și care se menține vie printr-o continuă risipă de întreținere. Clădiri înalte, obositor de lineare, apar de-a lungul bulevardelor în centrele administrative ale suboră șelelor mai importante, care formează această pizza condimentată uman, pe o suprafață greu de imaginat de departe, 180 km x 80 km. Totul este țesut între autostrăzi cu 3 și 4 benzi pe sens, care mai comprimă în aparență distanțele, prin accesibilitate rapidă la locul de muncă, bineînțeles, pe buzunarul cetățeanului nevoit să meargă la serviciu (în „româna recentă”, job).

Zonele administrative au centrul marcat de clădiri înalte, moderne, adunate grămadă, pentru a crea o impresie impunătoare periferiilor, filigranate pe structuri metalice bine studiate tehnic, impresie deosebită dacă vii din lumea a treia. Centrele comerciale și, mai ales, clădirile cu locuințe în comun, cât și casele particular sunt practic din lemn, carton și ipsos, sârme și becuri, țevi și goluri aiurea, platbandă și câteva kilograme de cuie, în general încropite într-o arhitectură cu iz oriental sau sud-american, întrepătrundere dezordonată de linii și volume, vopsite „desert” și parcă îndesate în pământ, să nu le ia vântul de pe chitucii de lemn (a se citi fundație în puncte libere). În „downtown”, pe Broadway, magazinele nu diferă de bazarele din orientala Turcie. Centrele comerciale mari gen mall, azvârlite la periferia cartierelor de locuințe, sunt capsulate, totul se petrece în interiorul rectangular și imens, cu străzi marcate de magazine, pomi, flori, verdeață, aer condiționat și, mai ales, orice nu-ți trebuie de cumpărat. Aici este singurul loc unde te poți plimba ca pe „corso”, căci afară devii instantaneu de culoare, în special vara, care durează „doar” 9 luni. […].

Ion Pătraşcu: Civilizaţii precolumbiene

Povestea este fascinantă, cu multe taine încă de nepătruns. Oamenii de știință au făcut și ei tot ce au putut: au descifrat relicvele materiale, lăsate din abundență de popoarele amerindiene, au mai încercat să pătrundă și tâlcul miturilor sau legendelor acestora, însă a  rămas destul loc și pentru fabulații. Înainte de a ne apropia, cât de cât, de această lume misterioasă, să amintim etimologia cuvântului amerindian, adică indian american. Unul dintre nași a fost Cristofor Columb, care a numit populația băștinașă de pe aceste tărâmuri los indos, adică indieni. Amiralul spaniol nu a încetat niciun moment să creadă că ajunsese în Indii și nu pe un nou continent. Al doilea naș a fost Amerigo Vespucci, considerat unul dintre cei mai mari navigatori ai lumii, care l-a succedat pe Columb în aventura transatlantică.

Cine erau, însă, acei amerindieni? Când spaniolii au început procesul de colonizare, Americile erau un adevărat mozaic etnic: numai în America de Nord și Centrală se vorbeau peste 300 de limbi diferite, la care se adăugau alte 500 de idiomuri în America de Sud și Indiile de Vest. Cât despre originea vorbitorilor celor peste 800 de limbi, devenim pradă ușoară pentru cele mai imaginative, chiar fanteziste teorii. După unele opinii, acei băștinași ai Americilor ar fi fost descendenți ai babilonienilor, egiptenilor, cartaginezilor sau că proveneau din triburile pierdute ale lui Israel. Nu este exclusă nici  povestea Atlantidei a lui Platon. Chinezii vin și ei cu varianta asiatică a colonizării Americilor. Există, însă, mai multă certitudine în privința vikingilor lui Erik cel Roșu, care au ajuns în Americi cu sute de ani înaintea lui Cristofor Columb. Nu lipsește nici varianta cu pelasgii, înaintașii tracilor și dacilor, din acea tipologie carpato-dunăreană, pe care Nicolae Densusianu îi înfățișa ca pletoși, cu pielea albă i cu ochi în care se reflecta culoarea cerului. La ei vom reveni, însă, cu o ocazie viitoare.

Dacă aspectele demografice ne-au băgat complet în ceață, nici evoluția istorică a civilizațiilor precolumbiene nu este lipsită de surprize. În comparație cu celelalte civilizații vechi, cea a amerindienilor este, în primul rând, atipică. Din noianul de nații, apăreau culturi de te miri unde și dispăreau instantaneu, fără motive cunoscute. Decantarea, în  timp, a acelor culturi s-a reflectat, în final, în cele trei civilizații precolumbiene de bază: aztecă în Nordul și Centrul Mexicului, mayașă în Sudul acestuia și în America Centrală, incașă în America de Sud. Noi vom arunca o privire fugară asupra culturilor aztecă și mayașă, care au înflorit pe teritoriul numit astăzi Mexic.

Aș începe cu imperiul aztec, pentru că el domina o bună parte din Mexic la venirea spaniolilor în această zonă. Civilizația aztecă este, într-adevăr, una de sinteză, altfel nu s-ar putea explica saltul rapid al unor triburi nomade și analfabete direct într-unul dintre cele mai înfloritoare imperii  precolumbiene. Aztecii sunt considerați urmașii direcți ai toltecilor, care le-au transmis nu doar spiritul războinic, nu doar cunoștințele de arhitectură, astronomie și matematici, dar și ritualuri religioase, inclusiv cultul Zeului Războiului, cunoscut și sub numele de Suveranul Șarpe cu Pene. Se afirmă că acei nomazi azteci au intrat în istorie cu ajutorul unei legende. Marele lor zeu i-a îndemnat să pornească la drum și să nu se oprească până nu vor vedea un vultur, cățărat pe un cactus, cu un șarpe în cioc (simbol național, care astăzi se păstrează pe stema și drapelul Mexicului). Urmând sfatul divin, aztecii au devenit sedentari în fertilul Podiș Mexican. Aici, ei și-au zis Mexica (de la Mexi, unul dintre zeii lor) sau Azatlan (numele unui ținut locuit de ei). Aceasta se întâmpla în plin secol al XIV-lea d.Hr. În anul 1345, aztecii au înc eput să ridice cel mai strălucitor oraș al civilizației aztece – capitala Tenochtitlan, un amplu complex urban, cu piramide, temple, palate și clădiri administrative, plasat într-un splendid cadru natural, cu lacuri, apeducte și canale. Fosta mlaștină este transformată în insule artificiale, devenite apoi grădini înfloritoare. Pe bună dreptate,  spaniolii o numeau Veneția Noii Spanii, atunci când o vedeau pentru prima dată, în anul 1519. Treptat, societatea lor a dobândit o structură bine conturată, specifică unui popor războinic. În vârful piramidei sociale se aflau războinicii și preoții, după care urmau negustorii, țăranii, servitorii și sclavii. Era o societate profund sacralizată, de la naștere și până la moarte. Deși războinici, temuți de toți vecinii, aztecii găseau timp și pentru construcții monumentale, fiind în același timp și agricultori. Ca și ceilalți amerindieni, aztecii cultivau porumb, fasole, bostan, cartofi, fructul avogado și cunoscuta agavă albastră, din care făceau o băutură fermentată, mama actualei licori naționale a mexicanilor, tequila. […].

Mircea Opriţă: ANIMAFILM

Filmul românesc de desene animate nu se poate lăuda cu performanțe de felul celor produse de studiourile americane „Walt Disney”, dar nici nu avem motive să spunem că n-a existat. După scurt-metrajele mai vechi ale lui Ion Popescu-Gopo (Scurtă istorie, Homo Sapiens etc.), care construiesc în anii ’50–’60 din secolul trecut parabole cu sens moralist pe câteva idei învecinate SF-ului, unele filme ulterioare arată preocupare pentru tematica genului, dar în versiunea ei „minoră”, considerată a fi accesibilă micilor spectatori. Realizarea lor se datorează studioului Animafilm – mai precis, echipelor de scenariști și desenatori care au ilustrat animația românească în a doua jumătate a secolului XX.

Cine sunt acești pionieri ai unei modeste arte cinematografice, dornici să arate că interesul pentru ea se manifestă și în România? Pe lângă Gopo, al cărui nume a fost aureolat în chip fericit la Cannes, în 1957, cu premiul Palme d’Or (pentru Scurtă istorie), îi găsim la Animafilm, precum și înscriși în casetele tehnice ale producțiilor de desen animat realizate de ei, pe Constantin Mustețea, Victor Antonescu, Genoveva Georgescu, Olimp Vărășteanu, Virgil Mocanu, Călin Cazan, Mircea Toia și alți pasionați: regizori, scenariști, scenografi, desenatori, unii dintre ei făcând de toate, de la scenariu și desen până la regie, de la filmulețe episodice până la lung-metraje, atunci când dezvoltarea tehnică a studioului avea să le permită și pe acestea din urmă. Victor Antonescu, de pildă, născut în 1936 și pasionat de desen încă din copilărie (a câștigat premiul al II-lea la concursul interșcolar pe țară din 1953), este socotit unul dintre principalii creatori ai Studioului Animafilm. A regizat 40 de filme de desen animat, multe dintre ele, comedioare simpatice, precum Mihaela la dentist, Mihaela detectiv, Aventurile lui Fitecine (între ele și scurt-metrajul cu idee SF Roboțelul Mihaelei, 1976), dar și lung-metraje precum Robinson Crusoe (1973, primul lungmetraj de animație românesc) și Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor. A scris el însuși 30 dintre scenariile pentru filmele studioului, iar unele figuri devenite personaje și eroi în aceste aventuri animate sunt creația sa. Poate că prin virajul făcut spre filmul de desen animat, sportul profesionist a ieșit în pierdere (în 1957, viitorul regizor era deja Maestru al Sportului la tir, cu numeroase concursuri de juniori câștigate); dar, înainte de a privi asemenea performanțe pe teren străin drept o curiozitate biografică pentru un om cu carieră artistică, le putem accepta ca dovezi ale talentului și tenacității cu care s-a construit pe sine și a construit însăși filmografia animației, despre care vorbim acum. […].

  Prezentare de Pușa Roth

Revista în format pdf la adresa: http://www.curteadelaarges.ro/arhiva/III_9_22/III_9_22.pdf

 

 

Frumuseţea timpului care trece

Joi, 5 aprilie 2012, ora 18.30, Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38, București) găzduiește evenimentul Despre frumuseţea timpului care trece, organizat de Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate – ARCEN, în parteneriat cu ICR. Proiectul face parte din programul de serate culturale şi conferinţe „Ceai, biscuiți, Cultură și Normalitate”, derulat de ARCEN.

Invitatul special al acestui eveniment este academicianul Solomon Marcus. Profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universității din București, este autorul a numeroase studii interdisciplinare ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale, dar și a numeroase articole despre timp.

În deschiderea serii va fi proiectat un reportaj care tratează teme precum „timpul care trece” şi „frumuseţea vieţii”, aspecte prezentate din perspectiva oamenilor mai mult sau mai puţin grăbiţi de pe străzile Bucureştiului, intervievaţi de voluntarii ARCEN.

Programul ARCEN de serate-culturale şi conferinţe își propune să-i aducă pe tineri în dialog cu personalități românești contemporane, într-un cadru relaxat, non-formal, pe teme care să invite la reflecție. Evenimentul „Despre Frumusețea timpului care trece” este cel de al șaselea din această serie. Ca de fiecare dată, participanţii vor fi întâmpinaţi de voluntarii Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate cu ceai și biscuiți.

Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile.