Poezia săptămânii: „Picturală” de Urfet Șachir

adam-baltatu-peisaj-de-vara

Picturalăpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

Să lunece penelul pe hȃrtie un sonet,
Să zugrăvească în slove un suflet de poet.
Și lira cu glas dulce să cȃnte printre ramuri
Ușor cȃnd vȃntu-adie pe-aceste vii meleaguri,

Cȃnd susur de izvoare se-ngȃnă-n glas cu mierla
Și-n codri iar răsună în cȃnt privighetoarea,
Prin iarbă-aleargă Clara frumoasă ca și luna
Și-un murmur de pe buze se scurge-n vȃnt întruna.

Un nor răzleț ce poartă, în lumea picturală,
O mare de iubire și-un strop de amăreală,
De dragoste bolnavi să se trezească în zori
Făpturi avȃnd în suflet un cer fără de nori.

Urfet Șachirurfet-sachir

Urfet Șachir

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

Poezia săptămânii: „Sonet” de Paula Romanescu

vincent van gogh noapte instelata pe ron

Sonetpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

Adorm c-un zâmbet lacrima sub pleoapă,
Cu fiecare pas plec mai puţin
Spre un tărâm pierdut din care vin,
Cu jar, fântâna timpului m-adapă.

Mă sting de stele-n cupa unui crin
Cu gura pe zăvoarele de apă
Rugina din adânc în fruct să-ncapă
Roteşte bolta-n tija unui spin.

Lumina mea –  doar un liman de noapte
Cu greieri pân’ la ţipătul de mirişti
M-ajung luciri din oarbe stele moarte,
Tu în vacarm de linişte te-nlinişti.

Să te adun din toată risipirea
În golul plin reinventez iubirea.

Paula Romanescu

Paula Romanescu

Paula Romanescu

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

Poezia săptămânii: „Sonet înfrigurat” de Aura Popa

claude monet vetheuil hiver poezia saptamanii liber sa spun

Sonet înfrigurat

Ai să mă strigi dar n-am să-ți mai răspund.poezia saptamanii rubrica liber sa spun
Cu marea-n brațe-mi voi ascunde sarea
de pe obraji într-un banal rotund
de inimă. Și-i voi schimba culoarea.

Ai să mă chemi dar nu voi mai veni
spre țărmul tău de zbucium niciodată.
Valul de frig îmi va încetini
umbra desculță și îngândurată.

Și-ai să mă uiți apoi într-un final
ca pe-o scrisoare-ntr-un sertar de vreme
scrisă mărunt, cândva c-un tuș vernal
când prea târziul ne părea devreme.

Uitarea va fi binecuvântare
doar pentru țărmul tău, nu pentru mare…

Aura Popa

26 noiembrie 2015

aura popa

Aura Popa

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

Fiziologia gustului: Untişorul

untisor fiziologia gustului obiceiuri traditional paste

Deşi locuiesc la câţiva kilometri de Bucureşti, o bucată din curte „a fost ocupată” de untişor şi rostopască, dar mai ales de untişor, deşi nu stau lângă pădure. A fost de ajuns o rădăcină-două şi aşa mă bucur de verdele lucios, de florile galbene superbe ca nişte scântei, care s-au răsfăţat mai mult prin ploaie decât la soare. Până m-am dumirit, untişorul meu a înflorit şi, aşa cum se ştie, trebuie consumat de preferat înaintea înfloritului, deoarece protoanemonina, principalul său compus, poate fi un iritant sever.

Pornim la drum cu istoria untişorului de la definiţia din dicţionar, mai ales pentru a stabili despre ce plantă e vorba, pentru că în funcţie de regiuni are alte denumiri. Untișor, s. (bot.) 1. (Ranunculus ficaria) grâușor, sălățea, (reg.) sălăgea, calce-mică, salată-de-câmp, scânteiuță-galbenă, (Munt.) scorbutăriță. 2. (Ficaria verna) (reg.) rărunchi. Untișor s. v. untul-vacii.

În zona deluroasă şi premontană a Moldovei, untişorul este considerat drept salata tradiţională din săptămâna sfintelor sărbători de Paşte, deoarece are un efect tonic digestiv şi detoxifiant, care permite organismului, obişnuit cu postul, să metabolizeze mâncarea grea de sărbători, adică friptura de miel, de ied, porc, vită sau pasăre, ciorbele, cozonacii, ouăle etc. În tradiţia populară era obiceiul ca de Paşte, în nordul Transilvaniei, femeile să meargă cu pâine şi sare în pădure, unde creştea untişorul, dezgropau câteva plante cu tot cu rădăcină şi puneau în locul lor pâinea şi sarea. Frunzele untişorului erau date copiilor, să crească, să fie feriţi de boli, dar şi vitelor, ca să fie sănătoase şi să dea lapte mult.

floare de untisor

În bucătăria tradiţională din Anglia, nordul Franţei sau Germania, supele şi ciorbele care conţin frunze de untişor sunt considerate adevărate delicatese. Untişorul este considerat şi ca plantă medicinală. Datorită conţinutului în săruri minerale, vitamina C, ficarină, acid ficaric, ulei volatil, proteine şi glucide, planta este citată pentru proprietăţile ei anestezice şi antiinflamatoare. În ceea ce mă priveşte, eu mă bucur de frumuseţea florilor de untişor.

Ca bonus, pe lângă salata de untişor, în buna tadiţie a acestei rubrici, vă ofer o poezie, cu vers de „albastru untişor”. Cu bine şi cu bucurie!

Pușa Roth

„O apă susură în colţul de verdeaţă,

Prinzând ades de ierburi o argintată zdreanţă;

Deasupra, pe muntele semeţ luceşte soarele

Iar mica vale-n lumină o scaldă razele.

 

Un tânăr oştean, cu gura deschisă, cu capul gol,parau de munte

Cu ceafa scăldându-i-se în proaspăt albastrul untişor

Doarme; e-ntins în iarbă, sub nori, în patu-i verde,

E palid şi peste el, lumina-n ploi se cerne.

 

Cu gladiole la picioare, el a aţipit

Surâzând ca un copil bolnav şi amorţit.

Leagănă-l cald, Natură, pentru că de frig se stânge!

 

Miresmele nara nu pot să-i înfioare…

Cu mâinile pe piept, doarme liniştit sub soare.

Are-n partea dreaptă două răni de sânge…”

Arthur Rimbaud, Somnorosul din vale

„Mașinăriile mișcării” de Nicolae Grigore Mărășanu

Andreea Gheorghiu, Lună albastră

Vineri 23 noiembrie 2012, la ora 18.00, la standul Editurii Vinea de la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus va avea loc lansarea volumului de versuri Mașinăriile mișcării de Nicolae Grigore Mărășanu. Noua carte a poetului va fi prezentată de Daniel Cristea Enache, Costin Tuchilă, Nicolae Tzone.

Nicolae Grigore Mărășanu s-a născut la 7 decembrie 1937, în comuna Mărașu, județul Brăila. Este licențiat în Drept al Universității „Alex. Ioan Cuza” din Iași, promoția 1969, cu studii postuniversitare la Universitatea București.

A lucrat ca ziarist: corespondent pentru presa centrală, sef secție gazeta „Muncitorul Forestier”, redactor șef adjunct „Flacăra”, redactor șef „Eco”, „Ecomagazin”, „Ecosofia”, redactor șef „Viitorul Românesc”, sef secție la revista „Parlamentul”, redactor la „Literatorul”. Expert parlamentar la Camera Deputaților, avocat în Baroul București.

Este președintele Fundației Europene de Ecologie si Cultură, membru al primului Consiliu de conducere al Rezervației Biosferei Delta Dunării, vicepreședinte al Filialei de Est Brăila-Galați a USR.

Cărți de poezie: Insula, Albatros, 1973; Corabia de fosfor, Eminescu, 1976; Umbra fluviului, Eminescu, 1979; Enisala, Albatros, 1980; Distanța dintre mine și un iepure, Eminescu, 1983; Capriciu pentru cele patru vânturi, Eminescu, 1986; Îngeri si banjouri, Eminescu, 1998; Marțea canonului, Eminescu, 2001; Sufletul cântă despre sine, Decebal, 2002; Imparele, Grai și Suflet – Cultura Națională, colecția Hyperion, sonete, 2007.

Nicolae Grigore Mărășanu

Antologii: Leviathanul, Grai si Suflet – Cultura Națională, 2004, cu un ciclu inedit, Extazele; Balcanica (poeți români si sârbi), Ex Libris, 2007; Poeme desfrânate, Grai și Suflet – Cultura Națională, 2009, cu un ciclu inedit, Poeme din Isarlâk; Fiara Impară, colecția „Opera Omnia”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, cu două cicluri inedite, Vocile cenușilor și Recviem pentru Sinele sinucis.

Eseuri și publicistică: Geamandura, Sport-Turism, 1985; De ce Imparul, Grai si Suflet – Cultura Națională, 2007; Transferul de ființă și mântuirea prin poezie, în Mărturisire de credință literară, Carpathia Press, 2006; Mireasma dintre cele două temple, Eterna Creangă de Aur, în Cuvinte pentru urmași, Carpathia Press, 2007.

„Impunându-se încă de la debut (Insula, 1973) ca un poet de excepție, Nicolae Grigore Mărășanu a inaugurat în lirica românească contemporană o nouă coordonată, o viziune inedită, explorând universul acvatic, cu mijloace de expresie originale. Continuator al lui Panait Istrati și Fănus Neagu, Mărășanu evocă, în versurile sale, cu reală forță de sugestie, pitorescul Brăilei, farmecul peisajului dunărean, atmosfera mirifică a bălților și a Deltei, nostalgia corăbiilor de odinioară. Registrul liric este bogat nuanțat, cu ecouri simbolistice, intervenții protestatare și incursiuni în argoul specific portului de la porțile Orientului.” – Theodor Vârgolici, Dicționarul general al literaturii române (L/O), vol. IV, București, Ed. Enciclopedică, 2005.

„Asistăm, în poezia lui N. Grigore Mărășanu, în definitiv, la procesul unei originale mitizări, realizate prin amestecul regnurilor, prin ignorarea oricăror bariere, printr-o «confuzie», am spune, de proporții cosmice – cu alte cuvinte, printr-un panteism sui generis. Morții înoată astfel «ca peștii / în pământul hieratic», iubita îi apare poetului «ca o mreană sfântă în fluviul sângeriu», lotcile (brăilene) pot ancora și în pieptul poetului, unde își vor găsi «malul râvnit».” – Virgil Mazilescu, „România Literară”, nr. 42, oct. 1980.

Calendar: Alexandru Vlahuţă

Foarte apreciată în epocă, bucurându-se de un imens prestigiu şi de o audienţă flatantă pentru orice autor, opera lui Alexandru Vlahuţă a fost privită de posteritate cu multă severitate. Tonul l-a dat G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), clasificându-l printre epigonii lui Eminescu, cu o apreciere de început care te face să abandonezi orice interes pentru scriitorul născut  în  5 septembrie 1858, la Pleşeşti, judeţul Vaslui, mort în ziua de 19 noiembrie 1919, la Bucureşti: „Cariera lui A. Vlahuţă, publicist merituos, este cu totul absurdă. Acest epigon al lui Eminescu, declarat «maestru» încă din viaţă, trecut printre clasici în manualele şcolare, este comemorat şi astăzi şi preţuit cu o nestinsă îndărătnicie în cercurile naţionale ca şi în cele evree.” Absurditatea ar fi constat aşadar pe de o parte în aprecierea mult prea elogioasă în raport cu valoarea operei, pe de alta, în atitudinea antisocialistă şi antisemită a scriitorului, de care vorbeşte Călinescu. Paradoxală, dacă ne gândim că Vlahuţă, care îmbrăţişase ideile sămănătoriste, fiind alături de George Coşbuc, fondator al revistei „Sămănătorul” (1901), era un simpatizant al cercului gherist.

Receptarea lui Vlahuţă a mers într-adevăr de la lauda exagerată a celor care vedeau în el urmaşul lui Eminescu la negaţia mai mult sau mai puţin voalată, care îl aşează printre scriitorii foarte populari dar fără profunzime, scoţând în evidenţă platitudini cu directă adresabilitate, un militantism care pare astăzi desuet, defecte de tot felul, de la superficialitate la lipsa de gust. Şi una, şi alta dintre aceste atitudini sunt exagerate. Adepţii modernismului vor avea întotdeauna un zâmbet dispreţuitor la adresa autorului României pitoreşti (1901). Iar dacă ne gândim că Vlahuţă era contemporan cu Macedonski, cu simboliştii, dar şi cu Octavian Goga şi îl comparăm, vrând-nevrând, poezia lui va suna într-adevăr „din alt veac”. Ea avea însă o audienţă imensă în epocă, la fel ca şi activitatea publicistică a lui Vlahuţă, pe diverse teme, dar neatingând nici pe departe forţa expresivă a lui Eminescu, cu atât mai puţin pe cea a lui Caragiale. Vlahuţă nu avea atât verb satiric, nici posibilitatea de a face caracterologie şi de a defini antologic. Era însă un publicist de nădejde, cu idei, capabil să câştige notorietate şi să impună un punct de vedere, ceea ce nu e puţin lucru. Că un anume paseism în gust postromantic e vizibil în multe dintre paginile sale literare, nu i se poate imputa, fiind un reflex al epocii. La fel cum naturalismul sesizabil în romanul Dan (1894) şi în nuvele nu poate fi un cap de acuzare; dimpotrivă. Proza lui Alexandru Vlahuţă este mult mai valoroasă decât s-ar crede la o privire rapidă, captivă clişeelor critice; nu are nici atâtea defecte de construcţie, iar personajele nu sunt lipsite de viaţă interioară, nici de profunzime, cum s-a spus adesea. Radiografia critică a tipurilor sociale ale epocii, cel puţin ea, permite o reconsiderare serioasă a prozatorului. Noi avem însă frecvent o reacţie de respingere faţă de tot ce pare demonetizat (în mod firesc) prin trecerea timpului şi schimbarea condiţiilor sociale şi a orizontului de aşteptare estetică. Şi mai ales avem o senzaţie de respingere faţă de ceea ce s-a instaurat ca unghi de receptare în manualele şcolare. România pitorească, „atlas geografic comentat” (Dumitru Micu), pare demonetizată prin uzul didactic şi nimeni nu o va mai citi fără sentimentul că se confruntă cu un exerciţiu retoric, de propagandă. Ceea ce era complet străin autorului, care stăpânea arta descriptivă şi avea o bună tehnică a detaliului vizual.

Poetul trece, în context, drept un excelent versificator, cu tăietură clasică, dar mai puţin capabil de profunzime sentimentală şi ideatică. El avea şi continuă, desigur, să aibă, suficientă putere de înrâurire mai ales prin poezia socială, care pledează profetic pentru un ideal şi formulează astfel idei răspândite în largi categorii sociale. Desigur, Vlahuţă nu e înzestrat cu mesianismul şi nici cu expresivitatea simbolică a lui Goga, dar poate fi, nu o dată, creator de versuri memorabile, ştiute de toată lumea, ca: „Minciuna stă cu regele la masă… / Dar asta-i cam de multişor poveste: / De când sunt regi, de când minciună este / Duc laolaltă cea mai buna casă.” Caracter de manifest artistic are poemul Unde ni sunt visătorii, în care Vlahuţă regretă pierderea idealului, a elanului romantic, a speranţei, sufocate de atmosfera de neagră deziluzie de la sfârşitul veacului, sentimentul „stingerii universale: „Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, / Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare, / Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte, / Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte, / Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire, / Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire / Şi împrăştie în lume o misterioasă jale, / Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale; // Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate, / Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate, / Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite, / Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite, / Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată, / Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată! / Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare? / Ce-s aceşti copii de ceară, fructe istovite-n floare?…” Poetul are intuiţia, modernă, a desensibilizării, a mecanizării aduse de societatea industrială, consonând din acest punct de vedere cu idei vehiculate în literatura occidentală.

Bun sonetist, Vlahuţă rămâne un poet de gust clasic, fără multă strălucire imagistică dar nu atât de învechit sau plat pe cât pare: „Sunt zece ani. Ce curios îmi pare / Aspectul lucrurilor vechi, uitate! / Ca dintr-un somn, deodată deşteptate, / Parcă privesc c-un aer de mirare… // Mai strâmtă-i casa, toate-s micşorate, / Mă uit ca-n vis, şi caut prin sertare / Nimicuri scumpe… inima-mi tresare / De-o sfântă şi duioasă pietate. // Aceleaşi cadre-mpodobesc păreţii, / Din rame, cată lung şi trist la mine: / Poveşti pierdute-n haosul vieţii, // De farmecul de-odinioară pline, / Îmi readuc parfumul tinereţii… / Parfum de flori crescute pe ruine.”

Costin Tuchilă