Calendar: Maurice Quentin de La Tour

„Prințul pasteliștilor”, așa a rămas în istoria artei pictorul francez Maurice Quentin de La Tour (5 septembrie 1704, Saint-Quentin–17 februarie 1788, Saint-Quentin), răsfățatul aristocrației și al mediilor academice de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Un artist care ilustrează cât se poate de elocvent stilul rococo, chiar dacă s-a dedicat unui singur gen, cel a portretului și tehnicii pastelului. O figură zâmbitoare, poate ușor ironică, cu ochi expresivi și privire virilă, cu sprâncene stufoase și perucă bine strânsă pe ceafă, cu fundă albastră, un bărbat puternic îmbrăcat cu o redingotă în tonuri de bleu închis, cu nelipsitul jabou de dantelă, desprins din moda vremii – așa ne apare în autoportretul din perioada maturității (în jurul anului 1751), când era de mult celebru. Crescuse într-un mediu cultivat, era fiul unui muzician. Numele său de familie era „Delatour”, deformat, nu se știe grație cărui capriciu, în „de La Tour” (tour = turn). (A nu se confunda cu Georges de La Tour, pictor din veacul anterior, 1593–1652; nici cu Henri Fantin-Latour, 1836–1904.)

La 15 ani, în 1719 ajungea la Paris, ucenic într-o mică academie de pictură. Spre sfârșitul deceniului al treilea, îl întâlnește pe Jean Restout cel Tânăr, pictor rococo agreat de Academie, sub influența căruia se va perfecționa. Quentin de La Tour devine unul dintre cei mai apreciați pictori din atelierul deschis de Jean Restout la Paris, în 1730. Cinci ani mai târziu pictează în tehnica pastelului portretul lui Voltaire, tablou care îi aduce notorietatea. De la Tour devine repede un pictor la modă, arta sa portretistică aducându-i deopotrivă superlativele criticii și ale publicului. În 1737, o impresionantă galerie de autor, 150 de portrete expuse la Paris, sintetizează arta singulară a pictorului pastelist. La salonul din 1748 expune un pastel, la rândul lui celebru, Portretul lui Ludovic al XV-lea, bust. Quentin de La Tour este un desenator excepțional și un colorist de mare rafinament, exploatând toate resursele tehnicii în discuție. Încadrarea chipului uman urmează, e adevărat, rigorile clasice, artistul neabătându-se de la compoziția să-i spunem conformistă; ceea ce îl individualizează este însă finețea în stabilirea raporturilor dintre culoare și umbră, răsfrânte pe chipul uman și pe „decorul” care îl înconjoară. Iar tehnica pastelului se dovedește ideală pentru acest studiu meticulos, pentru această elaborare de extremă finețe, pentru trecerile subtile de la un ton la altul, pentru această lumină dulce și pentru umbra colorată, parcă având și ea tresăriri mătăsoase, seducătoare.

Se cuvine să fac o paranteză și să amintesc câteva date tehnice. Pastelul („creion moale”) este o tehnică picturală ce „utilizează pigmentul aproape pur și care, ca și acuarela, folosește drept suport hârtia mai groasă sau mai subțire, dar aspră”. Se distinge de acuarelă prin specificul culorii. În compoziția creioanelor moi sau a batoanelor intră pigmentul, un aglutinant și apa. Pot fi folosite și alte suporturi, ca pânza lipită cu clei de caseină pe un suport rigid. Tabloul în pastel se pune obligatoriu sub sticlă. Tehnica aceasta începuse să se răspândească la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu producerea pe scară industrială a sticlei plate, subțiri.

Perfecționarea tehnicii pastelului (și implicit garanția conservării picturii în această tehnică) îi permit lui Quentin de La Tour degradeurile cromatice atât de fine, tonurile care reflectă lumina, trecerile de efect de la o nuanță la alta, reliefarea atmosferei vaporoase, a transparențelor parcă muzicale, tipice pentru stilul rococo. Observați cu cât rafinament și bun gust pictează Quentin de La Tour portretul Marchizei de Pompadour în tonuri de roz, care „răsar” de pretutindeni, din chipul personajului, din rochia largă care umple tabloul, din obiecte – dar și acordul cromatic subtil cu nuanțele de verde și griurile colorate, acord pe care un pictor mediocru l-ar fi ratat, fără îndoială. Sau tonurile de roz, în mod evident diferite, cu alte reflexe, mai reci, în acord cu nuanțele de bleu strălucitor și de argintiu, din portretul Domnișoarei Sallé. Doi ochi negri surâd galeș în portretul Mariei Fel (1757), în care ne întâmpină neașteptate tonuri de griuri albastre prin care De La Tour tălmăcește umbrele fine ce dau relief chipului. Și, deși ansamblul cromatic al portretului este rece, el respiră o surprinzătoare căldură interioară. O privire vie și prietenoasă răzbate din portretul lui Jean-Jacques Rousseau, pictat în tonuri dominante de ocru și argintiu. Un verde metalic explodează în portretul lui Marc-René, marquiz de Voyer d’Argenson, ocrurile şi roşul-brun domină tabloul dedicat lui D’Alembert.

În 1773, o cădere nervoasă îl determină pe ilustrul portretist al veacului să se retragă, în plină glorie, în orașul natal, Saint-Quentin, unde moare, cu mintea rătăcită, în februarie 1788.

Favorită a unor colecționari celebri (Wildenstein, Gulbelkian, Getty), arta lui Maurice Quentin de La Tour și-a etalat frumusețea, unitatea stilistică și originalitatea la marea expoziție organizată la Versailles, în 2004, cu ocazia tricentenarului nașterii pictorului.

Costin Tuchilă

 

Voltaire, 1735

Ludovic al XV-lea, bust, 1748

Marchiza de Pompadour, 1748–1755

Domnișoara Sallé, 1741

 

Jean-Jacques Rousseau

Marc-René, marquiz de Voyer d’Argenson

Jean d’Alembert

Domnişoara Belle-Isle

Părintele Emmanuel

Abatele Jean-Jacques Huber din Saint-Quentin

Nicole-Richard copil

Jean-Batiste Lemoyne, 1763

Maria Leczinska, regina Franţei, 1748

Louis de France, delfin, 1745

Mareşalul de Saxa

Portret de doamnă

Studiu

Autoportret

Autoportret

Expoziție de pictură Cornelia Victoria Dedu

Marți 13 septembrie 2011, la ora 18,00, la galeria U ART GALLERY din București, situată în B-dul Iancu de Hunedoara nr. 8, et. 7, va avea loc vernisajul expoziției de pictură semnată de Cornelia Victoria Dedu. Expoziția va fi deschisă până la data de 30 septembrie a.c. .

Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1967, secția pictură, clasa profesorilor Alexandru Cumpătă, Corneliu Baba, Ion Marsic, Grigore Vasile, Cornelia Victoria Dedu a participat, începând din 1967, la expoziții de grup și personale organizate în țară și străinatate. Artista are lucrări în colecții de stat și particulare din Franța, Germania, Elveția, SUA, Olanda, Italia, Iugoslavia, Polonia, Canada, Belgia, Turcia, Spania, Slovacia, Japonia, Israel.

„[…] Pictura Corneliei Victoria Dedu este asemenea autoarei ei: dinamică, spontană şi expansivă – la o primă vedere –, retractilă, introspectivă şi elaborată la o examinare mai profundă. Etapele constituirii şi limpezirii limbajului său artistic pot fi tratate cronologic, fireşte, dar la fel de bine ele pot fi descoperite prin analiza atentă a lucrărilor de dată recentă. Multe dintre acestea sunt, de altfel, rezultatul unor reveniri repetate, ale unor insistente reevaluări întinse pe parcursul mai multor ani, fapt ce denotă o preocupare de tip perfecţionist, dar, deopotrivă, şi o conştientizare a inevitabilei defazări care intervine între timpul obiectiv şi timpul interior, atunci când artistul are suficient curaj şi destulă obiectivitate pentru a-şi judeca reperele propriei anteriorităţi.

Nu este vorba aici de o încercare de a «actualiza» stilistic un produs artistic din teama că el ar putea «expira» din punct de vedere estetic, ci de nevoia de a îmbogăţi sau pur şi simplu de a completa, în eventualitatea unei omisiuni, datele experienţei care a generat crearea lui. Aşa se face că într-o pânză semnată de artistă cu doar o zi înainte putem identifica nu numai straturi de culoare vechi şi noi, dar şi achiziţii de vocabular plastic care definesc cu mai multă rigoare articulaţiile sintactice ale imaginilor, imagini care nu se modifică însă în esenţă. Această evoluţie spiralată a demersului artistic, retrăită integral ca o experienţă de sine stătătoare ori de câte ori procesul este reluat, face posibilă coexistenţa între limitele aceleeaşi exprimări a mai multor moduri de a compune câmpul plastic, unele care amintesc de verva cromatică a postimpresionismului, altele trimiţând la adrese ce figurează în teritoriul constructivismului sau chiar al minimalismului, deasupra tuturor situându-se însă poetica unificatoare a expresionismului liric. Un astfel de amalgam stilistic poate fi riscant pentru orice artist care se foloseşte de el în mod programatic pentru a demonstra existenţa unei compatibilităţi organice între direcţii şi abordări care altfel se declară a fi independente unele de altele. În cazul Corneliei Victoria Dedu lucrurile stau însă altfel. Ea nu se revendică de la niciun program estetic foarte clar definit, susţinând în schimb că practică o pictură «muzicală» (ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că a existat totuşi măcar un model precedent din care s-a inspirat, acela putând fi, de pildă, orfismului practicat de Robert Delaunay), în care tot ceea ce contează este armonia cromatică şi compoziţională, pentru obţinerea căreia îşi permite libertatea de a alege elementele constitutive din orice zonă stilistică simte nevoia. Aparent, o astfel de «ars poetica» este privită cu îngăduinţă de teoreticienii obsedaţi de criterii taxonomice nete, care văd în ea cel mult o metaforă izbutită pe jumătate, nicidecum o autoevaluare riguroasă. Cu toate acestea, pictoriţa nu se hazardează în ceea ce spune, dovedind chiar o bună cunoaştere a noilor tendinţe care îşi găsesc locul în planul expresiei artistice generale. În muzică, de exemplu (nu întâmplător deci artista îşi caracterizează pictura ca fiind «muzicală»), este bine cunoscut fenomenul «Fusion», un mod de comunicare artistică spontană care îmbină sonorităţile tradiţionale cu cele sintetizate electronic, precum şi melosuri provenind din cele mai variate şi aparent incompatibile culturi. Cu toate acestea, pictura Corneliei Victoria Dedu nu are nicio clipă aerul că şi-ar nutri substanţa din beneficiile improvizaţiei sau ale experimentelor mai mult sau mai puţin spectaculoase.

Dimpotrivă, arta sa este puternic ataşată tradiţiei, inspiră temeinicie şi simplitate. Foarte sugestivă în această privinţă este o lucrare realizată într-o manieră gestualistă, puternic temperată însă, care constă într-o succesiune de tuşe ce pornesc de la negru diluat şi trec prin roşu, galben şi maro, contrastând pe alocuri cu pete de albastru, indigo şi verde. Pare un pumn de jăratic rezultat din arderea unei substanţe de origine incertă, dar la fel de bine seamănă cu o imagine captată din profunzimile universului de telescopul spaţial Hubble. Orice artist şi-ar fi intitulat o astfel de pânză Geneză astrală sau măcar Misterele incandescenţei. Cornelia Victoria Dedu i-a spus însă mult mai banal: Moţul curcanului, un titlu care denotă nu numai o viziune cât se poate de pământeană a autoarei lui, ci şi intenţia acesteia de a se raporta constant, tematic vorbind, la natură şi la lucrurile obişnuite care dau identitate existenţei sale de fiecare zi. În acest fel, pictoriţa consideră că poate ajunge la gradul maxim de libertate pe care un artist îl poate atinge. «Mi-am dat seama de acest adevăr în urmă cu mulţi ani, în perioada în care prin pictura românească bântuia moda griurilor. Mi-aduc aminte că atunci un confrate, uitându-se la lucrările mele mustind de viaţă şi de culoare, m-a întrebat, cu aerul condescendent cu care te interesezi de cum îi merge unui handicapat, dacă eu chiar nu am nicio angoasă. Angoase am avut, ca fiecare om, dar cu cât mi-a fost mai greu, cu atât am pictat mai luminos. Am reuşit să depăşesc momentele grele ale existenţei mele privind în jurul meu, minunându-mă de frumuseţea desăvârşită a fiecărei fiinţe şi a fiecărui lucru şi cinstind această frumuseţe prin lumina pe care am pus-o din belşug în culorile mele. Numai aşa am reuşit să devin liberă. Liberă să pictez doar ceea ce simt şi vreau eu.»” – Corneliu Ostahie, Artiști, ateliere, galerii (Ghid facultativ de încântat privirea), Editura Karta-Graphic, 2009.

 Tablouri de Cornelia Victoria Dedu

Iarna bunicilor

Iarna gutuiului

Vas cu flori

Autoportret cu ghips

Bărci la asfinţit

Bucătăria de vară

Călţunaşi

Casa ruptă

Curtea olarului

Pictor monah

Plaiul

Amfora casei