Autori români la cel mai important eveniment literar din Suedia

autori romani targ suedia

eveniment liber sa spunRomânia va fi reprezentată la Târgul de Carte Bok & Bibliotek de la Göteborg, desfăşurat în perioada 25–28 septembrie 2014, printr-un stand și un program de evenimente, organizate de Institutul Cultural Român de la Stockholm împreună cu Centrul Național al Cărții din cadrul ICR. Este cea de-a opta prezență românească coordonată de ICR Stockholm la acest târg, considerat cea mai importantă manifestare literară din Suedia. Invitații români din acest an sunt scriitorii Svetlana Cârstean, Carmen Firan, Sorin Gherguţ, Mihaela Miroiu, Adrian Sângeorzan, Daniela Zeca şi criticul literar Daniel Cristea-Enache.

goteborg

Göteborg

„Prezența la acest târg a fost pentru noi o prioritate încă de la înființarea institutului, în anul 2006”, declară Dan Shafran, Directorul ICR Stockholm. „Și strategia noastră s-a dovedit a fi una înțeleaptă: în cei 8 ani, literatura română s-a numărat de două ori printre temele principale ale târgului (în 2008 și 2013), 39 de scriitori români au fost oaspeții târgului, iar doi dintre aceștia au ținut discursul de inaugurare. Tot în acești 8 ani, au fost traduse și publicate în suedeză 41 de titluri ale unor scriitori români, iar 8 scriitori suedezi au primit Premiul Marin Sorescu, decernat de Institutul Cultural Român de la Stockholm”.

După ediţia de anul trecut, la care România a fost invitată de onoare, participarea de anul acesta implică un stand propriu și un program de 21 evenimente, organizate pe diferite scene, în colaborare cu târgul, cu diverse edituri suedeze, precum și cu reţeaua EUNIC. Temele abordate sunt marcarea a 25 de ani de la căderea comunismului în România, limba română, promovarea atelierului de traduceri organizat anual de ICR Stockholm, precum și prezentarea autorilor Carmen Firan, Adrian Sângeorzan și Daniela Zeca. Tema de la care vor porni dezbaterile EUNIC este călătoria şi reflectarea acesteia în literatură.

Tot în cadrul târgului va avea loc ceremonia de decernare a Premiului „Marin Sorescu”, acordat anual de ICR Stockholm unui scriitor suedez „care desființează granițe și creează locuri de întâlnire, care prin opera sa face posibilă comunicarea între diferite forme de expresie culturală”. Numele laureatului din acest an va fi anunțat cu ocazia decernării, la care vor fi prezenţi membrii juriului: Yukiko Duke, critic literar și traducător, Jonas Ellerström, editor și traducător, Anna Hallberg, poet și critic literar, Annina Rabe, critic literar, și Dan Shafran, traducător și Directorul Institutului Cultural Român de la Stockholm.

Parteneri: Târgul de Carte, EUNIC, revista Lyrikvännen, editurile 2244 și Rámus, anticariatul Spättans, Scena de poezie.

Prin prisma centenarilor: identitate, libertate, democraţie

Scriitorul sloven Boris Pahor și istoricul Neagu Djuvara în dialog la București

Joi, 15 noiembrie 2012, la ora 17.30, la sediul Bibliotecii Naţionale a României (Bd. Unirii nr. 22, Sala Mare de Conferinţe) va avea loc o dezbatere cu tema Prin prisma centenarilor: identitate, libertate, democraţie. Celebrul scriitor sloven Boris Pahor îl va avea ca interlocutor pe istoricul român Neagu Djuvara. O expoziţie care cuprinde volume semnate de Boris Pahor va fi prezentată, în deschiderea întâlnirii, în holul Bibliotecii Naţionale, de Carmen Muşat, redactor-şef al revistei „Observator cultural”.

Evenimentul este organizat de Ambasada Republicii Slovenia la Bucureşti în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Biblioteca Naţională a României, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din Universitatea Bucureşti. Sponsor: producătorul de vinuri sloven Santomas. Parteneri media: revistele „Observator cultural”, „Dilema veche”, „Accente”, „BeWhere”, 24FUN şi Radio France Internationale România.

Accesul publicului este liber. Discuțiile vor avea loc în limbile slovenă, franceză, engleză și română. Se asigură traducere simultană.

Scriitor sloven cu cetăţenie italiană, autor a numeroase romane cu tentă autobiografică, Boris Pahor (n. 1913) este unul dintre cei mai importanţi scriitori sloveni contemporani, fiind nominalizat la Premi Internacional Catalunya în 2011 și candidat la Premiul Nobel pentru literatură. Martor al evenimentelor din Italia fascistă, scriitorul a fost deportat, în 1944, în lagărele naziste din Alsacia (Natzweiler-Struthof) şi Germania (Dachau, Mittelbau-Dora, Bergen-Belsen), aceste experienţe constituind tema predilectică a multora dintre operele sale. Scriitor angajat, Pahor a luptat prin intermediul scrierilor sale împotriva oricărui tip de totalitarism, fie el fascist, nazist sau comunist, primind Legiunea de Onoare după publicarea în Franţa a volumului Necropola (Pélerin parmi les ombres), considerat un roman prin excelenţă antinazist. Scriitorul a fost distins, în acest an, la Strasbourg, cu Medalia de aur a oraşului pentru demnitatea şi conştiinţa sa, manifestate printr-un formidabil devotament faţă de cultura şi limba slovenă.

Istoric, diplomat, filosof, jurnalist şi romancier român, Neagu Djuvara (n. 1916 la Bucureşti, într-o familie de origine aromână) şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în anul 1943, este trimis de Mareşalul Antonescu curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în vederea reluării negocierilor de armistiţiu cu Uniunea Sovietică. Nu mai revine în România până în anul 1990. Volumul Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 s-a numărat printre bestsellerurile Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2012. Stabilindu-se în Franţa, a mai susţinut un doctorat în Litere la Sorbona (Paris, 1972), iar în 1987 a obţinut diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris, pentru limba sârbo-croată.

Ștefan Luchian, Crizanteme în vas albastru

Neagu Djuvara este, în prezent, membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, autor a numeroase volume autobiografice şi de istorie. A fost distins, în martie 2010, cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofiţer, fiind decorat de Ambasadorul Franţei în România, E.S. dl. Henri Paul.

Kafka & Schulz, maeştri de la graniţă

Centrul Ceh din Praga în colaborare cu Institutul Polonez din Praga au pregătit proiectul de expoziţie dedicată unor mari personalităţi ale literaturii secolului XX – lui Franz Kafka şi scriitorului şi artistului polonez Bruno Schulz. Expoziţia va fi deschisă în perioada 11 iulie–19 octombrie 2012.

Kafka și Schulz, doi giganţi ai modernismului european, doi evrei din Centrul Europei, locuitori ai unor lumi dispărute la graniţele dintre culturi şi popoare. Expoziţia Kafka & Schulz, Maeştri de la graniţă urmăreşte paralele surprinzătoare ce unesc destinele şi operele lui Franz Kafka (1883–1924), legat de Praga ceho-germano-evreiască în perioada de decădere a Imperiului Austro-Ungar, şi Bruno Schulz (1892–1942), scriitor şi artist polonez din orăşelul Drohobici, din fosta Galiţie (acum Vestul Ucrainei).

Concepţia expoziţiei Kafka & Schulz a luat naştere la Stockholm, prin colaborarea Centrului Ceh, a Institutului Polonez din capitala Suediei şi a Muzeului Evreiesc. Fotografiile şi tablourile din expoziție provin de la scriitoarea suedeză Agneta Pleijlel. Expoziţia mai cuprinde desene moderniste alu lui Bruno Schulz şi copia singurei sale picturi în ulei păstrate, intitulată Întâlnirea.

La Praga expoziţia este prezentată din alt unghi, axându-se printre altele pe surse inspiraţie din opera lui Bruno Schulz, cum ar fi:

• fotografia unică a lui Benjamin Geissler, Găsirea tabloului Lezení obrazů, documentând descoperirea frescelor lui Schulz realizate la comanda ofiţerului Gestapo-ului, Felix Landau.

• fotografia Drohobyč fără Schulz: imagine a oraşului natal al lui Schulz făcută de Kuba Kamińský, laureat al Premiului Grand Prix National Geographic.

• filmul de desene animate Strada crocodililor, al fraţilor Quay.

Desen de Bruno Schulz

Jolana Součková, directoarea Centrului Ceh din Praga, a precizat: „Proiectul a luat naştere la Stockholm unde la expoziţia de succes de anul trecut au contribuit Muzeul Evreiesc, Centrul Ceh din Stockholm şi Institutul Polonez din Stockholm. Aceum se prezintă la Praga, în iulie şi august la Centrul Ceh, iar în septembrie la Galeria în stil gotic-târziu a Institutului Polonez.”

Locurile și programul expoziției:

10 iulie–22 august 2012, České Ccentrum Praga, Rytířská 31, Praga 1

6 septembrie–19 octombrie 2012, Polský Institut din Praga, Malé nám. 1, Praga 1.

Lidia Našincová

Clasicii dramaturgiei universale: „August Strindberg: alchimia visului”

Centenar August Strindberg

Duminică, 27 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 24 septembrie 2000.

În 14 mai a.c. s-au împlinit 100 de ani de la moartea scriitorului suedez August Strindberg (n. 22 ianuarie 1849, Stockholm).

În emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale puteți asculta comentarii referitoare la biografia și opera lui Strindberg, un amplu interviu cu Dan Grigorescu, realizat în septembrie 2000, fragmente de piese (Domnișoara Iulia, Tatăl, Dansul morții).

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşitul de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]” (Dan Grigorescu)

 ***

 „Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.” (August Strindberg, Jurnal ocult)

 

Picturi de August Strindberg

 Vezi și Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

Centenar August Strindberg

„Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.”

August Strindberg, Jurnal ocult

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşituil de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]”

Dan Grigorescu

Fragment din comentariul cuprins în emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale, realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, 2000

Iluzii, refugii, eșecuri

Salonul roșu, „primul roman suedez modern”, este cartea care l-a impus pe August Strindberg în 1879, reprezentând un succes extraordinar. Nu știu dacă acest roman atrăgea atenția prin modernitatea lui, la data respectivă, modernitate de altfel relativă. E cert însă că stilul autorului, nelipsit de ironie cinică și satira sa atât de cuprinzătoare, devenită denunț social, au creat un șoc de proporții. Nimeni nu cred că mai avusese, în literatura suedeză, talentul de a surprinde atâtea medii sociale dintr-o singură privire, de a le privi cu un ochi atât de sigur și de a pune sub lupă un întreg mecanism sufocant, de a lansa cu atât curaj imaginea ipocriziei și a corupției, neținând seamă de prea multe constrângeri într-o societate conservatoare, care știa foarte bine să-și ascundă eșecurile și să-și mascheze propria disoluție. De fapt chiar disoluția socială, la acel sfârșit de secol, este miezul analizei complexe pe care o întreprinde scriitorul într-un roman în bună parte autobiografic, vorbind de propriile iluzii și refugii. Strindberg avea 30 de ani când a publicat Salonul roșu, reeditat de Litera Internațional și Jurnalul Național, în traducerea lui Corneliu Papadopol (2010). Cu doi ani înainte, în 1877, îi apăruse o culegere de povestiri, Din Fjärdingen și Svartbäcken (cartiere din Uppsala, unde își făcuse studiile universitare), inspirată de viața studențească și ridiculizând atmosfera universitară de la Uppsala și mai ales profesorii săi. Era autorul mai multor piese, Cadou de ziua onomastică (1869), Gânditorul liber (1869), În Roma (1870), jucată la Teatrul Regal din Stockholm și întâmpinată favorabil de presa literară, Hermione (1871), Haiducul (1871), Mäster Olof (1872). Ultima, dramă istorică în cinci acte despre lupta reformatorului protestant Olaus Petri (Olof Persson) împotriva bisericii catolice în secolul al XVI-lea, fusese respinsă de Teatrul Regal, motiv de amărăciune și dispreț din partea scriitorului față de instituțiile oficiale, pe care le va ridiculiza în Salonul roșu. Refăcută, Mäster Olof avea să fie din nou respinsă în decembrie 1874, de Teatrul Nya (Teatrul Suedez) din Stockholm, înființat cu puțin timp în urmă. Este perioada în care Strindberg frecventează Restaurantul Bern (Berns Salonger) din centrul Stockholmului, a cărui sufragerie numită Salonul roșu devenise locul de întâlnire al scriitorilor și artiștilor, un fel de cafenea literară care reunea boema „insurgentă”. Restaurantul, înființat în 1863, există și astăzi, conservând în parte atmosfera de odinioară a Salonului roșu, locul atâtor dispute estetice și mai ales martor al atâtor destăinuiri. Târziu, după ce Strindberg dobândise notorietatea prin romanul Salonul roșu, Mäster Olaf este montată la același Teatru Suedez, premiera având loc la 30 decembrie 1881. Era un spectacol lung, care dura cinci ore. Primit acum favorabil, acest moment însemna practic descoperirea unui dramaturg de mare forță.

Strindberg nu este un nihilist iar Salonul roșu nu reprezintă o expresie a decepției personale și nici nu are valoarea unui protest social. Experiența proprie se întrevede în construirea personajului principal, Arvid Falk și mai cu seamă în mediile pe care el le străbate și în modul specific de a le ilustra. Trebuie de aceea să privim cu precauție răspunsul pe care August Strindberg i-l dădea criticului danez Edvard Brandes, care remarcase că Salonul roșu „face ca cititorul să se alăture luptei împotriva ipocriziei și a reacțiunii.” Strindberg motiva astfel: „Eu sunt un socialist, un nihilist, un republican, tot ceea ce înseamnă un anti-reacţionar!… Vreau să răstorn totul cu susul în jos pentru a vedea ce se ascunde dedesubt; cred că suntem atât de închistați, oribil de rigizi, că nici măcar curățenia de primăvară nu este posibilă, totul trebuie ars, și încă dintr-o suflare şi abia apoi putem să o luăm de la capăt…” Salonul roșu nu este însă atât de „revoluționar” pe cât s-ar crede, satira, corozivă, nu e totuși distrugătoare. Contextul social din Suedia și din Europa era cel care, probabil, îl potența. Din punct de vedere compozițional, acest roman nu aduce neapărat o noutate, modernitatea de care s-a vorbit („primul roman suedez modern” este caracterizarea lui Michael Meyer, în Strindberg: A Biography, Oxford, 1985) nevizând structura narațiunii, ci fiind un reflex de etapizare istoric-literară. Formula lui Strindberg este de altfel una cunoscută: împărțirea materialului epic în capitole cu titluri sugestive, fără ca acestea să ilustreze, ca în vechile romane, înaintarea narațiunii spre un final mai mult sau mai puțin previzibil. Aici nici nu e neapărată nevoie de un epilog clasic, „povestea” poate continua, pentru că finalitatea ei nu contează foarte mult. Recursul la texte epistolare e un liant necesar. Ceea este cu adevărat important și fermecător în Salonul roșu este unghiul stilistic folosit de autor, surprinderea, ca într-un crochiu, a reacției prin comentariul replicilor personajelor, acesta fiind adesea mijlocul cel mai sigur de a da expresie unui tip sau altuia. Intenția caricaturală a devenit aproape un reflex. Galeria de chipuri grotești, similară parcă cu micii monștri de argilă colorată ai lui Daumier, e nelipsită din recuzita satirică a lui Strindberg. O intuim din primul capitol, Stockholmul în perspectivă descendentă. Mediul funcționăresc, pe care Arvid Falk îl părăsește îngrozit pentru a-și încerca norocul într-o carieră literară, e de-a dreptul hilar, „suprarealist” prin organizare, depășind imaginea gogoliană. Există Colegiul pentru distilarea rachiului, Cancelaria de impozite, dar și Colegiul pentru plata salariilor funcționarilor, instituție „complet organizată”, în care pășește Falk. Aici e greu să fii condus de cineva dacă ai treabă, pentru că sumedenia de aprozi este „distribuită” astfel: șeful e în concediu, „primul aprod are zi liberă, al doilea este învoit, al treilea este la poștă, al patrulea bolnav, al cincilea s-a dus după apă de băut, al șaselea este în curte «și stă acolo toată ziua»” etc. Nimeni nu vine înainte de ora unu, în biroul președintelui nu se intră decât dacă acesta sună, dar nu a mai sunat de un an, arhivarul n-a mai venit la serviciu de cinci ani, leafa i se trimite acasă, bacșișul e la mare preț ș.a.m.d.

Nebunia, absurdul nu se opresc însă la mediul funcționăresc. Carl Nicolaus Falk, fratele lui Arvid, negustor de mărunțișuri, își invită prietenii devotați, „fideli ca niște câini, supuși, agreabili”, pentru a-i umili printr-o masă opulentă. „Câinii” trebuie să-i ofere un spectacol de lingușire și supunere pentru a-i satisface orgoliul. Tînăra nevastă a lui Carl Nicolaus își bea cafeaua în pat, este independentă, emancipată și se adresează soțului cu „tontulețule”. Coloniștii din Lill-Jans sunt pictori fără succes și caricaturi de filosofi, ca Olle Montanus și Ygberg. Atelierul pictorilor autori de scene religioase și peisaje este și el un decor grotesc. Editorul Smith, care își luase numele „din admirație exgerată pentru tot ce era american”, este un personaj sinistru, care comandă mai multor pretendenți la glorie aceleași lucrări, consfințind înțelegerea pe bilețele. Influent, el asigură gloria scriitorului pe care îl publică printr-o rețetă sigură, cu un „grad de nerușinare nemaiîntâlnit”: îl prezintă în ziare pe care le controlează, eventual ca acționar, ca pe un „nume de multă vreme cunoscut și mult prețuit în cercuri largi”. Nu citește mai mult de un capitol, stâlcește numele scriitorilor clasici, speculează credulitatea și superficialitatea. Lui Falk îi comandă, între altele, o nuvelă de zece pagini despre Societatea de asigurări maritime „Triton”, afacerea fiului său. În nuvelă numele Societății trebuie să apară fix de două ori. Societatea de asigurări maritime este, desigur, o escrocherie. Într-o clădire cu patru etaje sunt tot de felul de societăți anonime, asociații, redacții cu nume caraghioase: „Moștenirea copiilor Domnului”, „Paște oile mele”, gazetă pentru copii, „Vino la Iisus”, „Vulturul, societate anonimă a misionarilor”. La redacția unde Falk fusese chemat pentru a publica Facla împăcării tronează un zdrahon mascat. În cameră e o instalație „apocaliptică”: claviaturi de butoane pentru telegraf pneumatic și o mulțime de tuburi acustice în formă de trompetă, ca un fel de orgă, prin care individul dă indicații prețioase în tipografie. Un tub acustic, cu rol important, apare și în Domnișoara Iulia, unele dintre temele și motivele din Salonul roșu fiind de altfel reluate, în alte contexte, în teatrul lui Strindberg.

Costin Tuchilă

„Luceafărul de dimineață”, nr. 31 (1011), miercuri 6 iulie 2011

 

Vezi „Domnişoara Iulia” la Teatrul Național Radiofonic