Radu Şerban, un prieten drag şi vorbele sale neuitate

radu serban amintiri muzica usoara

La 25 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, un „Prieten drag” – compozitorul Radu Şerban – revine printre noi!  Casa „Electrecord” a realizat CD-ul Radu Şerban. Parfumul străzilor. vol 1, cu sprijinul Asociaţiei culturale „Şerban”, al cărei preşedinte este doamna Domnica Şerban, soţia fiului compozitorului, poetul şi eseistul Radu R. Şerban, el însuşi prea devreme plecat dintre noi.

parfumul strazilor radu serban electrecordPrilej numai bun spre a reme­mora câteva întâmplări cu tâlc despre Omul şi Artistul de excepţie Radu Şerban. Un OM pe care Fănuş Neagu l-a definit prin aceste vorbe pă­trunzătoare: „Radu Şerban nu a avut, şi nici nu putea să aibă, duşmani!” Faptul acesta nu l-a făcut însă pe minunatul nenea Radu să renunţe la exigenţele şi rigorile pe care i le impunea condiţia sa de creator „cu vână” şi, deopotrivă, un om cu o verticalitate morală de ex­cepţie.

Mai puţin cunoscute decât şlagărele lui Radu Şerban, dar tot la fel de gustate la vremea lor, au fost vorbele de duh pe care acesta le-a rostit cu diverse prilejuri. Şfi­chiuind prostia cu ifose, incompetenţa agresivă, slugărnicia şi multe alte tare de care  anumiţi promotori ai „ideologiei unice” se serveau spre a-şi im­pune absurde pretenţii.

Zgârcit cu profesiunile de credinţă declamate public, Radu Şerban mărturisea: „Faptul că sunt compozitor de muzică uşoară nu înseamnă că îmi fac treaba … uşura­tic.” Discipol al lui Ion Vasilescu, şeful de şcoală al genului, Radu Şerban a preluat de la acesta nobila povară a respectului pentru pu­blicul căruia îi datora creaţiile sale. Iar dacă compozitorul Radu Şerban a intuit, cu fineţe, ceea ce era cu adevărat lucru nou, de substanţă în muzica uşoară, omul Radu Şerban a fost cu totul străin modelor poli­tico-ideologice, mai vechi sau mai noi, de care, pe parcursul anilor, nu a dus lipsă! Şi nu s-ar spune că ea întotdeauna i-a fost uşor! De pildă, melodia Lină Cătălină a fost atacată la începutul anilor ’50, – ani de triumf ai dogmelor „realismului scocialist” şi al şabloanelor „reflectării fidele a actualităţii” – pe motiv că „falsifică folclorul nostru şi face concesii jazz-ului – muzica decadentă a imperia­lismului american.” S-a nimerit însă ca la această „demascare” să participe şi renumitul compozitor so­vietic Soloviov Sedoi. Prin ea însăşi, prezenţa la o asemenea şedinţă a unui „sol din marea ţară a sovie­telor” nu se prevestea nimic bun!

radu serban

                                                                  
Numai că, de data asta, „marele sol”, adică Soloviov Sedoi, s-a dove­dit a fi şi un om de un caracter pe măsura talentului său de excepţie. Adică, după ce a ascultat toate „cri­ticile principiale şi tovărăşeşti” ce se revărsau pe capul celui incriminat „cu mânie revoluţionară”, Soloviov Sedoi a cerut un lucru foarte simplu şi cât se poate de firesc. Adică a dorit să asculte melodia pusă la zid. Autorul melodiei (şi acuzatul!), Radu Şerban a trecut la pian şi a dat-o, într-adevăr, pe jazz. După ce a ascultat foarte atent melodia „duşmă­noa­să”, Soloviov Sedoi s-a aşezat la pian lângă Radu Şerban şi au făcut jazz la 4 mâini în toată regula. După asta, l-a îmbrăţişat cu căldură pe stigmatizat, l-a felicitat şi a întrebat dacă, pentru melodia asta, i se va da au­torului un premiu. Premiul de Stat, pe care Radu Şerban l-a luat, dacă nu mă înşel, în 1954! Peste câţiva ani, un magician al pianului, Jancsy Korrossy, va include Lină Că­tălină într-un potpuriu, redându-i tot farmecul unei piese de jazz în toată puterea cuvântului.

Acesta era doar începutul. Peste alţi ani, adică pe când „Epoca de Aur” era încetăţenită, nici Radu Şerban nu a scăpat de pocinoagele comenzilor politico-ideologice. Dar lasă că nici dator nu a rămas! De pildă, atunci când cuvântul „domn” devenise prohibit, dimpreună cu derivatele sale, lui Radu Şerban i s-a atras atenţia – tot în mod to­vă­răşesc cum că şlagărul Dom­ni­şoară ar putea avea pro­bleme din cauza vorbei cu pricina. Cu figura sa mereu gânditoare – aşa cum îl surprinde portretul de pe coperta CD-ului, în care ghicesc pana lui Ion Truică – Radu Şerban a răspuns: „Şi cum să-i spun? To­vărăşică, tovără­şi­că, tovărăşică/ Îmi surâde cerul când te întâlnesc.” Urmând, cu sub­în­ţeles: „Şi dacă se supără Tovarăşa, că îmi permit să îi fac declaraţii.”
Fireşte, asemenea întâmplări nu ţin locul unei judecăţi de valoare asupra operei lui Radu Şerban. În schimb, ele ne relevă faţete mai puţin ştiute ale personalităţii sale şi ni-l apropie ca pe un adevărat „Prieten drag”.

Șerban Cionoff

Jurnalul.ro, 16 septembrie 2009

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

Strada – Ion Dichiseanu

Vezi și: „Calendar: Radu Șerban” de Costin Tuchilă

Calendar: Radu Şerban

radu-serban-

Pe 1 ianuarie 1927, s-a născut, la Caracal, Radu Şerban, „compozitorul cu cele mai durabile şlagăre din muzica uşoară românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (Viorel Cosma). După absolvirea Conservatorului din Bucureşti (1952), unde i-a avut ca profesori pe Ion Dumitrescu (teorie–solfegiu, armonie), Paul Constanlinescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Zeno Vancea (contrapunct), Theodor Rogalski (orchestraţie), Vasile Popovici şi George Breazul (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru (folclor), a lucrat ca inspector în Direcţia de învăţământ al muzicii din Ministerul Culturii (1954–1955), pentru a deveni, în 1955, şeful redacţiei de muzică uşoară din Radiodifuziunea Română. După numai trei ani, în 1958, avea însă să fie dat afară din Radio. Era anul în care lansa unul dintre primele sale şlagăre, Un minut, pe versuri de Constantin Cârjan, interpretat de Roxana Matei, urmat de Un trecător, Pe strune de chitară, Pomul cu vrăbii (1959), A fost de-ajuns o melodie, Un cântec de dragoste (1960), Pe litoral (1961), Oraşul meu natal (1962), Tu nu-mi ceri luna (1963). La un pas de fericire (versuri de Eugen Mirea) era unul dintre marile succese ale anului 1964, când lansa, la Festivalul de la Mamaia, Două rândunici (versuri de Constantin Cârjan), triumf de public (pentru că nu a obţinut decât o menţiune) deopotrivă al compozitorului şi al interpretei, Margareta Pâslaru. După doi ani, în 1966, Prieten drag (versuri de Constantin Cârjan), lansat de Pompilia Stoian, era pe buzele tuturor, ca şi Strada şi Uitarea, pe versurile aceluiaşi textier, şlagăre cântate ani la rând cu succes extraordinar (primul de Ion Dichiseanu, celălalt de Margareta Pâslaru). Capacitatea sa de a inventa melodii era într-adevăr  excepţională. Un cântec liric de rară sensibilitate este La un cuvânt al tău (1968). În 1978, Radu Şerban compunea, în stil folk, Oltule, pe versuri de Adrian Păunescu.

electrecord-radu-serban slagare

„Radu Şerban devenise – la 50 de ani – un «clasic în viaţă» al genului muzical cel mai perisabil din literatura muzicală. Din păcate, în scurtă vreme (la numai 57 de ani) avea să ne părăsească, exact atunci când devenise liderul celei de-a doua generaţii (după Ion Vasilescu) de creatori români de anvergură naţională. Într-o anchetă sociologică de la începutul mileniului al treilea (100 de cîntece româneşti pentru veacul XX), melodia Prieten drag (1966) se afla pe primul loc, popularitatea lui Radu Şerban aducându-i-o însă o serie de şlagăre greu de egalat: La un pas de fericire, Dacă iubeşti cu-adevărat, La un cuvânt al tău, Parfumul străzilor, O ramură spre cer, Strada, Te chem, Iubire absurdă, Spune-mi şi te cred. Secretul impactului imediat şi de durată al pieselor sale a fost originalitatea discursului melodic, «haina» armonico-orchestrală de o rară transparenţă sonoră. Cântecele lui Radu Şerban dispun de o tentă lirică/meditativă, uneori apăsătoare, alteori luminoasă, cu uşor idilic popular, fără însă a evita nici ritmurile jocurilor româneşti (Un minut, Două rândunici).” (Viorel Cosma, Muzicieni din România, lexicon, vol. IX, Ş–Z, Bucureşti, Editura Muzicală, 2006).

Excelent orchestrator, Radu Şerban a compus muzică de teatru (Groapa după Eugen Barbu, musical, 1960, Aceşti îngeri trişti de D. R. Popescu, 1970) şi mai ales de film: Un surâs în plină vară (regia Geo Saizescu, 1963), Casa neterminată (regia Andrei Blaier, 1964), Dimineţile unui băiat cuminte (regia Andrei Blaier, 1966), Pădurea pierdută (regia Andrei Blaier, 1971), Bariera (regia Mircea Mureşan, 1972), Păcală (regia Geo Saizescu, 1973), Ilustrate cu flori de câmp (regia Andrei Blaier, 1974), Prin cenuşa imperiului (regia Andrei Blaier, 1975), Iarba verde de acasă (regia Stere Gulea, 1977) ş.a.

A murit în 6 februarie 1984, la Bucureşti.

Costin Tuchilă

Un minut – Roxana Matei

Două rândunici – Margareta Pâslaru

margareta-paslaru

Prieten drag – Pompilia Stoian

pompilia-stoian

Iubire absurdă – Margareta Pâslaru

Uitarea – Margareta Pâslaru

Strada – Ion Dichiseanu

Strada – Margareta Pâslaru

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

La un cuvânt al tău – Dorina Drăghici

La un cuvânt al tău – Ioana Negriloiu

La un pas de fericire – Margareta Pâslaru

Nu mai imita – Anda Călugăreanu

anda-calugareanu

Baladă – Margareta Pâslaru şi Marina Voica