Expoziţia de fotografie „Die ganze Stadt / Oraşul întreg”

max ernst die-ganze-stadt-1935 36

Max Ernst, Orașul întreg, 1935–36

Până în 17 martie 2013, Muzeul de Artă Braşov găzduieşte expoziţia de fotografie Die ganze Stadt / Oraşul întreg, organizată de Institutul pentru Relaţii Externe Stuttgart (Institut für Auslandsbeziehungen Stuttgart) în colaborare cu Centrul Cultural German Braşov.

Oraşul ȋntreg face parte dintr-o serie nouă de expoziţii dedicate fotografiei artistice din Germania. Expoziţia adună laolaltă exemple de fotografie subiectivă auctorială care combină momente documentare cu interpretări artistice. În ziua de azi folosirea abundentă a EXPOZITIA FOTOdigitalizării a devenit o adevărată modă. Cei şase artişti fotografi din a căror operă este alcătuită expoziţia Oraşul întreg, au rămas loiali imaginii observate, nemanipulate şi particularităţilor estetice care implică procesul fotochimic de producere al acesteia.

Expoziţia Oraşul întreg a fost numită după o operă a lui Max Ernst, care reuşea să îmbine spaţiul cultural şi cel natural în viziunea unei metropole, în acelaşi timp impresionante şi apăsătoare. Cultura urbană şi viaţa urbană sunt obiectul artei celor şase artişti. Ei „înfăţişează” oraşul lor central şi periferiile dintr-un punct de vedere cu desăvârşire individual. Ei nu portretizează pur şi simplu ce poate fi văzut, ci mai degrabă iluminează aspecte ale unor situaţii culturale, sociale şi politice în Germania din ziua de azi. Temele lor comune pun întrebări la baza ideii de identitate umană şi conceptului de mediu urban.

andreas rost

Andreas Rost

Zoltán Jókay, Andreas Rost, Maria Sewcz, Ulrich Wüst, Tomo Yamaguchi şi Eva Bertram: fiecare dintre aceştia abordează cultura urbană, starea contemporană a mediului social şi a lumii în care trăiesc cu o privire individuală şi specifică. Fiecare înregistrează aspectele realităţii lor, care le atrag atenţia. Procedând astfel, ei captează componente disparate – peisaje citadine, arhitectură, portrete, istorie contemporană, societatea – uneori întorcându-şi privirea înspre lăuntric, înspre viaţa personală a oamenilor, iar alteori înspre centrul oraşului şi spaţiile suburbane. Dar întodeauna ei aleg momentele de zi cu zi, niciodată faptul excepţional. Şi exact din acest motiv ei dau posibilitatea imaginilor să ne înfăţişeze o poveste.

Totuşi cei şase fotografi nu se definesc ca documentarişti, ci mai degrabă ca artişti ȋn căutarea unei estetici propri, care să nu implice defulare subiectivă sau violarea demnităţii celor fotografiaţi. În lucrările lor calitatea artistică şi lizibilitatea imaginii se combină pe mai multe nivele. Împreună cu un set de informaţii specifice despre Germania din ziua de azi, operele lor transmit şi punctul de vedere al artistului asupra strategiilor artistice care folosesc naraţiune şi structuri de reprezentare pentru a îngădui acces ȋn lumea imaginilor.

„Agero”, nr. 1/2013

revista-agero-stuttgart-magazin-cultural

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunDin primul număr pe ianuarie 2013 al revistei „Agero”, magazin cultural de opinie şi informaţie care apare în Germania, la Stuttgart, am reţinut articolele:

• Despre exilul de acasă de Eugen Evu, articol dedicat lui Vintilă Horia, de la a cărui dispariţie au trecut 20 de ani, scriitor aproape necunoscut în România. În anul 1960 a primit Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, „romanulEugen Evu cabală”, aşa cum l-a definit criticul literar Mircea Popa.

„Parabola romanului Dumnezeu s-a născut în exil este o genială parafrază a condiţiei exilului ovidian, la Tomis, o speculaţie a determinismului în istorie, deviantă apoi în Mitologie (ca stigma-paideuma). Remarcabil că Vintilă Horia l-a frecventat încă în anii exiliului pe Mircea Eliade. În scurta conlucrare conjucturală (nefastă) cu S. B., intrusul de la Arad şi «editorul» lui G. Târnăcop (care îi promitea o tipografie electronică în schimbul conlucrării cu omul nostru din Sala Floreasca – A.S.T.)…, am fost la acesta acasă, o mansardă bizară din centrul Aradului: avui surpriza de a mă telefona surescitaţi un domn Caftangioglu (!?), din localitate, şi un alt domn foarte complicat, prof. univ. Theodor Ardelean, cel cu studiile terifiante ale erelor îndepărtate, civilizaţii atlantide şi din MU (?), cu descoperirile sale (expertizate de poliţia criminalistică !) – demersuri inclusiv pe la Vatican şi alţii, el susţinea că Zuridava ar fi fost un centru de contact interstelar, în Biharia, Bihorul de azi.…

vintila horiaAbsolut fascinant, dar pentru mine, absurd. Ei bine, aflu că marele scriitor, considerat cel puţin de talie europeană, Vintilă Horia, se numeşte de fapt Caftangioglu, numele cu care circulă fiind un pseudonim, originar din acel Isarlîk… barbian. O întreagă bibliotecă, în Franţa, Spania, Canada ş.a.! Dumnezeu s-a născut în exil e singura carte pe care i-am citit-o. O fotografie a sa, incredibil, îl arată semănînd leit cu guvernatorul ultimilor 23 de ani, Mugur Isărescu! Nu cred în încarnări, deşi Cezar Ivănescu credea… George Ţărnea susţinea că îi este nepot. Păi nu e ăsta un policier? La Paris, a editat în 1977, Vizionarul fulgerat, grozav titlu. Caftangioglu-Vintilă Horia a început cu poezia, păcat că nu am de unde să o citesc, ca să înţeleg nişte lucruri şi algoritmul său straniu… O trăsătură a sa era pamfletul caustic, vitriolant. Alte titluri, care vorbesc singure: Cartea omului singur, Poezii din închisori (antologie, 1983), Mai bine mort, decât comunist (voilà, sloganul din Piaţa Universităţii)…” Citește mai departe.

padure

Cel de-al doilea articol pe care l-am reţinut este dedicat istoricului literar Ion Pachia-Tatomirescu:

• Ion Pachia-Tatomirescu – istoricul literar la al 65-lea ocol al soarelui de Conf. Dr. Ana Mugurin

„Primii paşi pe care-i face Ion Pachia-Tatomirescu pe tărâmul istoriei literaturii – după cum atestă «fişele de istoriografie literară», publicate sub titlul Eminescu la Floreşti în ziarul «Înainte» (Craiova, anul XXV, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 3) – arată o admirabilă siguranţă dată atât de documentarea «la faţa locului», cât şi de documentarea la secţia de manuscrise eminesciene a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti: «Duhoarea ameţitoare a viermilor de plumb, de tuş, din redacţia, din tipografia „Timpului”, măcinase Ion Pachia Tatomirescumult sănătatea poetului. Doctorul Kremnitz îi recomandă un concediu, multă linişte şi un trai organizat. E vara anului 1878. Mihai Eminescu este invitat de Nicolae Mandrea, unul dintre junimiştii din imediata prietenie cu Maiorescu, autor al unor interesante lucrări de sociologie, să stea la conacul său de la Floreşti-Dolj, în a cărui posesie intrase în urma căsătoriei cu fiica lui Barbu Bălcescu, Zoe – Zoe Mandrea era o femeie cultă, o bună muziciană şi o talentată „pictoriţă”, după cum ne mărturiseşte fiica sa, octogenara de astăzi, Tea Crăsnaru din Craiova. Fostul conac de la Floreşti era amplasat într-un cadru natural foarte ademenitor: confluenţa de dealuri şi câmpuri dinspre Gilort şi Jiu, pădurea ce coboară până în spatele conacului, pe platoul denumit de localnici „Câmpul Cerbului” – cadru ce pare integrat organic poeziei Freamăt de codru. Însuşi poetul, într-o scrisoare, apreciază Floreştii ca fiind un loc „…cât se poate de frumos. Râuri, codru, şes, dealuri, munţii în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să fiu Bodnărescu aş nenoroci poate «Convorbirile» cu amintiri de călătorie ale unui june.” Eminescu îşi atrage repede simpatia şi preţuirea localnicilor, îndeosebi, prietenia preotului Dumitru Duţescu. Bătrânul floreştean, Constantin Duţescu, născut la 10 octombrie 1880, ne mărturiseşte că – după cum ştie de la părinţii săi – Eminescu devenise „intim cu fata popii”. Este vorba de mătuşa sa, Elena Duţescu, probabil, acea „crăiasă cu părul moale şi ochii vineţi”, care-l însoţea adesea pe poet spre foişorul şi lacul din pădurea Arpadiei. Cât a stat la Floreşti, poetul a fost vizitat de Vasile Conta şi de Ioan Slavici – care notează: „…l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate.» În perioada de la Floreşti – pe care o numim «momentul Câmpul Cerbului” –, Mihai Eminescu nu şi-a părăsit preocupările spirituale.»” Citește mai departe.

Pușa Roth

Agero

Cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 35 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara

de dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre.După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia), oştilor rumeliote, cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia. Citește mai departe.

Dr. Dionisie Dubinciuc – Medicină şi poezie

de Maria Diana Popescu, Agero

Clasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvântului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpâneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolului vizual crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cât prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic, unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din Vine o vreme… , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pânzei Dans în faţa unei fântâni de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin, / Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans, / venerând madone triste în poeme şi-n venin, / Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans.” Mai mult decât nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, fiecare decizie având caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă / Şi peste florile ce stau să moară, / Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă, / Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară.” Citește mai departe.

Nicolas Lancret (1690– 1743), Dans în fața unui fântâni

Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?!

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

„…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?… Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!” (Episcopul Grigorie Leu)

„A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon).

Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale. Citește mai departe.

Meşterul Manole, Alesul

de prof. Vasile Duma

După Mioriţa, legenda Meşterului Manole este creaţia literară populară căreia i s-au consacrat cele mai multe studii şi comentarii. Filozofi, folclorişti, istorici ai religiilor, scriitori, etc., au simţit nevoia să se aplece asupra acestui personaj-mit (Mircea Eliade), pentru a-i descifra mesajul şi impactul pe care l-a avut asupra spiritualităţii româneşti. Unii au încercat chiar să-l rescrie, creând opere literare proprii, cea mai cunoscută fiind drama omonimă a lui Lucian Blaga.

Fântâna lui Manole, Curtea de Argeş

Citind balada populară Mănăstirea Argeşului suntem încă de la început puşi în faţa unui fapt prestabilit: eroul nu este un om obişnuit („Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli zece, / Care-i şi întrece), fiind ales de către Negru-Vodă să-i ridice „Monăstire naltă / Cum n-a mai fost altă”, pe un loc consacrat „un zid părăsit / Şi neisprăvit”, undeva „Pe Argeş în gios”. Încrezător în forţele proprii, Manole se apucă de lucru, „Dar orice lucra, / Noaptea se surpa”, spre nemulţumirea domnitorului, care „se mira / Ş-apoi îi mustra, / Ş-apoi se-ncrunta / Şi-i ameninţa / Să-i puie de vii / Chiar în temelii” şi disperarea meşterilor: „Calfe şi zidari, / Tremura lucrând, / Lucra tremurând”. Este acesta un moment de grea cumpănă pentru Manole („nici că mai lucra”), care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a-şi împlini menirea, fiindu-i ameninţată nu numai viaţa, dar şi reputaţia, precum şi convigerea că se află sub oblăduirea Celui de Sus, pentru gloria căruia lucrează pe pământ, ridicând biserici de o frumuseşe neasemuită. Somnul îi aduce însă răspunsul la frământările sale şi îi redă încrederea în sine. Simţindu-se iarăşi în graţia unor forţe superioare („O şoaptă de sus”), Manole destăinuie tovarăşilor de lucru sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a putea termina edificiul: „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi/ Mâni în ziori de zi”, meşterii legându-se prin jurământ să păstreze taina şi să ducă la îndeplinire mesajul divin.

Apariţia propriei soţii a doua zi îi întăreşte lui Manole convingerea că el este cel ales, dar în acelaşi timp îl aruncă în pragul disperării. Într-o altă cultură, un astfel de om s-ar fi simţit onorat să-şi poată sacrifica ceea ce îi este mai drag, dacă asta este voinţa zeilor. Manole consideră însă că jertfa care i se cere este prea mare, chiar şi pentru unul ca el şi, simţindu-se încă în graţiile Atotputernicului, invocă îndurare pentru sine („în genunchi cădea”) şi salvarea soţiei, fără să conştientizeze că acest lucru înseamnă încălcarea propriului jurământ şi, în acelaşi timp, respingerea condiţiei necesare pentru terminarea construcţiei. Rugăciunile sale sunt primite „Domnul se-ndura / Ruga-i asculta”, dar ceea ce a fost dinainte stabilit nu mai poate fi schimbat: „Nici c-o înturna! / Ea mereu venea / Pe drum şovăia / Şi s-apropia”. Citește mai departe.

„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional, realizat de Octavian D. Curpaş, SUA

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite.” Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!” Citeşte interviul.

Mihai Potcoavă, Petunii, 2005

Grăuntele de adevăr, literatură, adevărurile trăite

de Daniel Mureșan

Ne aflăm printre adevăruri. Un număr dintre ele nu pot fi cunoscute fiindcă întregul se manifestă în prea multe conexiuni, acestea mai adaugă altele. Ce se poate face, până unde putem limpezi pretenţiile adevărului, ale acestor pânze ce se ţes la infinit? Hegel se opreşte, sigur cu alte cuvinte, la ceea ce a spus şi Aristotel despre adevăr: ,,Adevărul în filozofie înseamnă că acest concept şi realitatea corespund.” Putem şi trebuie să privim adevărul din mai multe perspective, după cum trebuie să revenim la Aristotel şi la Hegel, la matcă..

După Descartes întregul trebuie împărţit în părţile sale, studiate părţile. Cunoaşterea e necesar să urmeze calea de la simplu la complex e obligatorie reîntregirea a ceea ce a fost împărţit cu toate adiţionările până la cele ultime. (Simplă şi de neîntrecut metoda carteziană). Neodihna, dragostea pentru marea autenticitate, adunarea tuturor coroborărilor posibile, suferinţele căutării te pot apropia de grăuntele de adevăr, bun al tuturora.

Artiştii, calea este atât de cunoscută, îi alătură vieţii crâmpeie din trăirile lor, ale tale, sentimente, experienţe comune, altele, pentru a urma viaţa, în indiferenţă, lacrimi şi bucurii şi din când în când încurajări ca şi aceea a criticului G. Călinescu. El pune în lucru înţelesul adevărului, aşa ne pare, zicând: ,,A urmări numai adevărul, aceasta este obiectivitatea.” Dar în tot ce fac oamenii se ataşează unor opinii, tot aşa se comportă şi scriitorii, creatorii cu nevoile grăuntelui de adevăr, ale adevărurilor personale. Apoi îmbrăţişează mai mult opiniile publice entuziaste, sau numai le descriu. De atâtea ori a fost maculat adevărul la comanda dictaturilor, ale intereselor legate de putere. Erau duşi, spre ex., ţăranii să vadă viaţa prosperă, recoltele necuvenit de mari ale vecinilor ce-au intrat cu un an înainte în gospodăriile agricole colective (aici erau aduse camioane pline cu produse, maşini agricole, toate bune pentru imaginea momentului, apoi toate erau purtate prin alte sate ce erau încă insuficient ,,încadrate”… pentru a declara că socialismul a învins definitiv la oraşe şi la sate.

Silniciile de tot felul; cotele ce nu puteau fi plătite, canalul, închisorile, execuţiile au pus capăt vieţii unor oameni demni, nobili. Aşa este adevărul un rege detronat, căruia destinul i-a rezervat să trăiască împreună cu ,,Opinia publică”, căreia Nicolas Chamfort îi spune regina lumii, pentru că ]prostia e regina proştilor.” Citeşte mai departe.

Emil Cojocaru, Fată citind

De rerum… Limba română

de Eugen Evu

„Şi încurcă-le limbile, ca să nu ajungă asemeni nouă şi să urce la ceruri”, citat din memorie, din Genesa V.T.

O limbă „nevindecată”, prezenţa diactricielor fiind dinspre turci, bulgari şi ruşi (slavi.)… De la latinii post-dacici, avem desigur patrimoniul lingvistic ştiut; până la retragerea romană (271 – Aurelian) – latina vulgata, iar apoi câteva secole de năvăliri, cea mai influenţabilă (prin ortodoxism şi alte zone ale societăţii…) – fiind a slavilor… (de unde vine şi „sclavi”?)

Prefix nominal BAB – de la Babilon vine… În Bucegi, Babele, Baba Dochia etc. Posibil şi unele corupte, Babadag; altundeva este Bab-El- Mandeb ş.a.;

BAL – sud-dunărean, este posibil unul păstrat de la BAAL(?), BAL, Bel, adică alb, strălucitor (ca zeii, Daoi ş.c.l.)?

Vocabula UR, prefix, sufix sau integrată

UR vine sigur de la Uriaşi (Urieş, sau om mare la statură). Exte omniprezent în tot spaţiul actual al României, ca şi cel omonimic-biblic, în toponimică sau onomastică, de Jidovi (nume pentru uriaşi: Jidvei, Movile, Peşteri, Munţi, explicit „ale jidovilor” ş.c.l). Poate că şi G-ul, zeitatea promordială cu rezonanţă, egipţiană, de GEB, la protodaci GEBELEISIS (Gebel(e)Isis!) – vine din consoana „J”, Jebeleisis (?), există localitatea Jebel ş.a. (n. r. sau ridicatură, munte, în arabă?)

Despre vocabula UR am scris episodic în unele cărţi ale mele şi într-o revistă arădeană. UR poate fi de la URIEL, vezi cartea extraordinară Aparatul lui Uriel, dar şi Cartea lui Enoh (apocrifele) şi numele îngerului Uriel, prezent alături de Mihael, la „adormirea Maicii Domnului” şi „operaţiunea de inseminare” (conform unor analişti în domeniu), a Fecioarei Maria, „prin Duh Sfânt”…

[…] Cuvintele… Literele au fost iniţial cuneiforme, deci un fel de cuie, cuvinte-cuie. Iar textul, pejorativ zicând, este crucificare de Sine… Suferinţă psihică, curente ca onirism, pornolirism ş.c.l.; mituri-cheie: Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche, Orfeu, „disfuncţie maniacală” (Itinerar psihiatric dr. Brânzei, Socola) etc. Încrucişare, idem….” Citeşte mai departe.

Mihai Potcoavă, Isabela, 2008

De ce Eminescu?

de Geo Găletaru

Asistăm cu stupoare, de câţiva ani încoace, la o discreditare sistematică şi furibundă a tot ceea ce are tangenţă, mai mult sau mai puţin, cu specificul nostru naţional. O elită culturală cu apetenţe internaţionaliste, marcată iremediabil de sindromul cosmopolitismului (manifestat sub forma unor puseuri de orgoliu intelectualist), încearcă să impună cu obstinaţie idei şi precepte culese (de) aiurea, inventând ad-hoc contexte aberante, incompatibile cu spiritul acestui popor.

Valori culturale emblematice, constituind osatura axiologică a unei spiritualităţi inconfundabile, sunt repuse cu asiduitate în discuţie, pentru a fi negate printr-un insidios proces de intenţie, iar macularea lor, în loc să provoace măcar reţinere, dacă nu dezgust sau revoltă, tinde să devină o practică curentă a unei elite culturale având vocaţia unică a demolării. Scenariile acestei execuţii sumare reiterează cu uimitoare fidelitate spiritul malefic al proceselor similare din anii proletcultismului, de care le deosebesc doar cinismul de rigoare al regizorilor actuali şi ambalajul pseudo-democratic al justificărilor invocate. „Mioriţa”, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Marin Sorescu au trecut, rând pe rând, pe sub furcile caudine ale intoleranţei şi agresivităţii acestor killeri culturali predestinaţi tuturor fanatismelor conjuncturale. Citeşte mai departe.

http://www.agero-stuttgart.de/

Prezentare de Puşa Roth