Timpul și lumina împart o singură umbră – Expoziție de grafică semnată Rudy Roth, în curând la Biblioteca Metropolitană București

rudy roth imposibila inflorireRudy Roth, Imposibila înflorire

interviu liber sa spunReporter: Există un timp anume, atunci când fiecare realizează că poate face altceva, în cazul dvs., grafică. Când aţi început să desenaţi, ţinând cont de formaţia dvs., de celelalte preocupări?

Rudy Roth: Cred că primele urme cât de cât semnificative ale pașilor mei pe drumul plin de sinuozități al artei grafice se regăsesc cândva prin gimnaziu. Țin minte că atunci am participat la mai multe concursuri de pictură pentru copii, iar toată lumea se aștepta să dau un sens pasiunii mele pentru desen. Aveau să treacă însă mai bine de 15 ani, până când – în timpul stagiului masteral de la Bruxelles – mâinile mele să mai rupă din nou imagini din texturarudy roth grafică infinitului. Acolo, în ploioasa capitală a Regatului Belgiei și în câteva scurte interludii prin București, Timișoara și Paris s-au născut cele mai multe dintre schițele acestea, care parcă moștenesc ceva din conturul translucid al neliniştilor mele.

Rep.: Aţi debutat cu grafică de carte la volumul de poezii Pașii profetului de Lucian Blaga, la invitaţia Editurii Ars Longa din Iaşi, volum prezentat la Festivalul „Lucian Blaga” de la Alba Iulia în anul 2008. Cum aţi relaţionat cu universul blagian, cu nebănuitele lui trepte ?

R. R.: Expresionismul lui Blaga este covârșitor. Fertil, inundat de simboluri, plin de vibrații, însă covârșitor. Fără doar și poate, nu pot spune că m-am simțit confortabil, întâlnirea cu versurile blagiene a fost extrem de puternică. Iar asta se așeza peste asimetria inerentă a începutului. Dacă ar fi să primesc invitația acum, cred că aș încerca să-l tălmăcesc pe Blaga în alte umbre decât am făcut-o atunci. Aș lasa misticismul la nivelul unei simple sugestii, mai degrabă, decât la nivelul unei dimensiuni dominante…

rudy roth pandora

Rudy Roth, Pandora

Rep.: A urmat volumul Lauda somnului, tot de Lucian Blaga, în care cântă exuberanţa vieţii terestre, deşi poezia lui este un mister. (Lucian Blaga a fost numit de Pompiliu Constantinescu „poet al misterului”.) Cum aţi dezlegat, din punct de vedere grafic, această filosofie a misterului ?

R. R.: Lauda somnului, apărut în 2010, m-a găsit într-o altă etapă a experimentelor mele grafice. Deja creionul meu începuse să sondeze tonuri mai subtile, am reușit să pun grafica în acord cu estetica expresionistă. Efectul vizibil a constat într-o trecere de la un simbolism articulat într-o manieră destul de primitivă la un imaginar tributar unei spiritualități ancestrale, de la interpretări ale misterului la geometrii contradictorii care sfidează rațiunea. Citește interviul integral în  „Occidentul românesc”, Spania.

rudy roth desene expozitie interviu occidentul romanesc

Desene de Rudy Roth: 1 – Vise abandonate; 2 – Sfântul Graal; 3 – Visul lui Euridice; 4 – Pierdută printre cuvinte

Graficianul Cristian Marcu a încetat din viață

Luni, 25 iunie 2012, la ora 14, a încetat din viață, după o cumplită suferință, graficianul Cristian Marcu, în vârstă de 53 de ani. Înmormântarea va avea loc miercuri, 27 iunie, ora 13, în Cimitirul din Huși.

Născut la Galaţi, la 29 ianuarie 1959, crescut şi educat la Huşi (a absolvit Liceul „Cuza-Vodă” din Huși), apoi la Bucureşti, Cristian Marcu a făcut studii private de grafică şi pictură cu profesorii Ion Gânju şi Nicolae Aurel Alexi. Grafician şi realizator de filme de animaţie începând din anul 1981, a fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al Uniunii Cineaştilor din România, fondator al Asociaţiei Culturale „Punct”.

Cristian Marcu a fost iniţiator şi director artistic al Salonului de Grafică Satirică „Damigenius” de la Huşi, începând din 1989 şi preşedinte al Asociaţiei Culturale „Damigenius”.

Grafician şi caricaturist editorialist al „Jurnalului Naţional”, ilustrator al edițiilor de colecție ale aceluiași ziar, a colaborat la multe publicații din România și din străinătate: „Papagal”, „Academia Caţavencu”, „România Liberă”, „Ziua”, „Ţuşca-Răţuşca”, „Formula As”, „Plai cu boi”, „Flacăra”, „Azi”, „Infractorul”, precum şi de peste hotare: „Courrier International”, „Ludas Matyi”, „Eulenspiegel”, „Feconews”, „Witty World”, „IEJ” (International Education Journal – Australia), „Spilki” ş.a. La „România Liberă” a relansat banda desenată prin serialul social-politic Poveşti pe scurtătură.

Lucrările sale au fost expuse în 8 expoziții personale, în zeci de expoziţii de grup, în Saloane naționale și din Olanda, Turcia, Japonia, Indonezia, Italia etc. Lucrări de Cristian Marcu se află în diverse muzee şi colecţii private din ţară şi străinătate.

A realizat numeroase coperţi şi ilustraţii de carte, cărţi poştale şi afişe.

A fost distins cu 53 de premii, din care 23 peste hotare. Dintre aceste amintim: Marele Premiu (Amstelveen, Olanda, 1993), Premiul I (Istanbul, Turcia, 1995), Premiul de Excelenţă (Tokyo, Japonia, 1987), Premiul Special (Semarang, Indonezia, 1988; Skopje, Macedonia, 1998; Varazdin, Croaţia, 1999; Bucureşti, 1997; Ploieşti, 2001; Daejon, Coreea, 2002), Premiul „Ten Best Artists” (Trento, Italia, 1989), Premiul FECO (Beringen, Belgia, 1995) etc.

Cel mai important site de grafică satirică, „Iran Cartoon”, l-a inclus în spaţiul rezervat celor mai importanţi artişti străini, prezentând două pagini permanente cu lucrările sale.

Cristian Marcu a semnat animaţia la 32 de filme pentru copii şi regia la două filme de autor, în cadrul Studioului cinematografic „Animafilm”: Mozaic 3 şi Mozaic 6 (pilule). A colaborat cu regizori importanţi ca Nell Cobar, Zaharia Buzea, Gopo, Virgil Mocanu, Liana Petruţiu, Lucian Profirescu, Mihai Badica, Zoltan Szilagy ş.a.

De-a lungul timpului, lucrările sale au trezit interesul unor critici de artă ca Tudor Octavian, Corneliu Stoica, Ion Truică, Virgil Mocanu, Călin Căliman, Valentin Ciucă,ş.a., care au avut aprecieri elogioase referitoare la arta sa.

„Cristian Marcu, talent incisiv, plin de nerv şi de idei, cultivă toate genurile de caricatură: caricatura de satiră, caricatura portretistică, caricatura bazată pe metaforă sau simbol, caricatura aşa numită «de şevalet», destinată saloanelor de umor şi sălilor de expoziţie. Subiectele abordate sunt variate, vizând realităţi extrase din mediul social-politic, din viaţa cotidiană românească şi internaţională sau sunt plăsmuiri ale propriei imaginaţii. Formele personajelor sunt clare, au contururi precise, dezarmoniile unor părţi anatomice nu sunt exagerate. Uneori, accente suprarealiste îşi fac loc în compoziţiile sale. Linia desenului este viguroasă, mânuită cu spontaneitate, culoarea vine să mărească expresivitatea reprezentărilor caricaturale. Umorul său este sănătos, acid, bine dispune, dar poate să şi intrige pe cei care se simt vizaţi. Atunci când desenul satiric este doar o ilustraţie la un articol sau la un anumit editorial, artistul se concentrează, găseşte soluţiile cele mai potrivite pentru configurarea unor echivalenţe plastice care să exprime cât mai convingător conţinutul acestora. În multe cazuri, imaginea vizuală este însoţită de texte la fel de acide. […] Important reprezentant al graficii satirice contemporane româneşti, prezent în expoziţii de profil şi în presă, Cristian Marcu este un spirit incisiv, inventiv, riguros în construcţia imaginilor, original, bine cotat pe plan naţional şi internaţional, un artist care mai crede încă în celebrul adagiu «ridendo castigat mores».” (Corneliu Stoica).

Cristian Marcu, portret de Dan Silviu Turculeț

„Desenele sale au personalitate distinctă, sunt uşor de recunoscut după traseul lor elegant. Culoarea intervine în chip fericit, accentuează sensul şi semnificaţia prin alegerea unei tonalităţi adecvate. Îi place să folosească acuarela cu reveniri, care îi permite să ajungă la tonul dorit. În desenele din «Jurnalul Naţional» îndrăzneala lui în linie merge mai departe, îşi ia o libertate totală în imaginarea personajelor pe care le concepe după o «anatomie personală». Se produc mutaţii surprinzătoare în imagine, care măresc forţa şi caracterul şocant. Viziunea sa fantastică are ecouri din suprarealism şi impresionează prin bogăţia de idei vizuale”. (Ion Truică, Efectul de cupolă, Iași, Editura Cronica, 2005).

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Costin Tuchilă

 

Lucrări de Cristian Marcu

Calendar: Luis Buñuel

În 29 iulie 1983 murea în Mexic regizorul spaniol Luis Buñuel, considerat unul dintre numele de primă mărime ale cinematografiei mondiale. Născut la Calanda, în Spania, în ultimul an al veacului al XIX-lea (22 februarie 1900), Buñuel a fost atras la începutul carierei sale de mişcarea suprarealistă. Prietenia cu Salvador Dalí, Max Ernst, André Breton, Marcel Duchamp, Paul Éluard s-a dovedit decisivă în formarea artistului care primise o educaţie religioasă repede depăşită de gustul pentru nonconformism şi mai ales pentru investigarea unor zone misterioase ale conştiinţei. Explorarea visului, experimentarea dicteului automat, mutat printr-un straniu paralelism în imaginarul vizual, vor fi trăsături tipic suprarealiste în prima perioadă a creaţiei lui Buñuel. Tradiţionala „poveste”, oricât de sofisticat „comunicată” într-un film, este deliberat abandonată, ca de altfel şi sensul, în ordinea logicii comune. Rămâne, în această primă fază a creaţiei artistului spaniol, doar o suită de imagini şocante precum cele din Câinele andaluz (Un chien andalou), primul său film, de 17 minute, proiectat în premieră la 10 februarie 1928, în noua sală de avangardă din Paris, „Studio 28”. Scenariul acestui film mut aparţinea lui Salvador Dali şi regizorului; cei trei actori erau Pierre Batcheff, Simone Mareuil, Jaime Miravilles. Pe discuri, se asculta muzică de Wagner şi un tangou argentinian. Singura decodare posibilă a acestei pelicule trebuie supusă tehnicii suprarealiste de înlănţuire a imaginilor, cu legătură incertă cu o idee conducătoare sau cu un fragment de realitate care să se supună logicii obişnuite. Ochiul unei femei este retezat cu un brici la începutul filmului și chiar dacă este alb-negru, imaginea este greu de privit, trucajul fiind perfect. În două piane se află cadavre de măgari, o mână e prinsă în uşă ş.a.m.d. Totul pare a fi alcătuit coşmaresc, cu singurul scop de a şoca, aşa încât încercarea de a citi această suită de imagini într-o cheie socială sau politică eşuează. Sigur, poate fi o revoltă, un gest de anarhism, „un puternic strigăt de furie neputincioasă, a cărei sinceritate îi dă o tragică umanitate.” (G. Sadoul). Câinele andaluz era fără îndoială „un adevărat film revoluţionar”, după cum spunea Geo Bogza, prin „maniera cu totul descătuşată de frivolitate în care tratează scenele erotice.”

Dar Buñuel nu ar fi rămas decât în arhiva suprarealismului, ca un moment esenţial în transgresarea acestei estetici în domeniul cinematografic, dacă ar fi urmat numai această modalitate de exprimare – nici ea foarte unitară de altfel – din filmele de tinereţe, Vârsta de aur (1930) sau Pământ fără pâine (1932). Renumele de „cel mai crud regizor din lume” nu fusese defel o mândrie pentru cineastul spaniol care avea să triumfe în deceniile al şaselea şi al şaptelea. Primul său lung-metraj, Vârsta de aur (L’Âge d’or), care a intrigat forurile bisericești și a fost interzis după o campanie violentă a extremei drepte, nu abandonează zona iraționalului  și chiar a psihozei, în stilistică suprarealistă. Castelul este locul ideal pentru exploatarea stărilor psihologice bizare și a proiecțiilor sub conștientului. Scenele șocante, până la desfrâul macabru din final, inspirat din Marchizul de Sade, sunt parcă rezultatul unui studiu îndelung, în care fiecare gest este prezentat pe larg, pentru a obține efectul scontat. În societatea înaltă a castelului se cântă muzică. În acest timp, bărbatul (Gaston Modot) și femeia (Germaine Noizet) se retrag în parcul cu statui și, așezați pe scaun, îşi sug degetele de la mâini. Când bărbatul pleacă, femeia continuă surprinzător gestul, dar cu degetele de la picioarele statuii. Orchestra continuă să cânte, femeia îşi abandonează iubitul, se apropie de bătrânul dirijor și îl sărută. Violența e mai degrabă una de natură psihologică, prin sugestiile create. Ultima secvenţă înfățișează o cruce de care este agățat părul femeilor supuse perversiunilor.

După Marele descreierat (El gran cavalera, 1949), în Cei uitaţi (Los olvidados, 1950), Buñuel realizează un document tragic al vieţii de la periferia marilor oraşe, într-un film despre delincvenţii minori. Filmează într-un ritm extraordinar, prezentând în fiecare an sau chiar de două ori pe an un film nou: Suzana (Susana, demonio y carne, 1950), Fiica amăgirii (La hija del engaño, 1951), O femeie fără dragoste (Una mujer sin amor, 1951), Urcarea la cer (Subida al cielo, 1951), Bruta (El bruto, 1952), Aventurile lui Robinson Crusoe (1952), El 1952, La răscruce de vânturi (Abismos de pasion, 1953), Iluzia călătoreşte în tramvai (La ilusion viaja en tranvia, 1953), Râul şi moartea (El rio y la muerte, 1954), Viaţa criminală a lui Archibaldo de la Cruz (1955), Se ivesc zorile (Amanti di domani, 1955), Moartea în grădină (La muerte en este jar, 1956).

În 11 mai 1959, prezintă la Cannes filmul Nazarín, realizat în Mexic, inspirat din episoadele biblice ale patimilor lui Isus. Personajele au însă nume schimbate iar demonstraţia de fond rămâne aceea a inutilităţii religiei, deloc curioasă pentru nonconformistul de altădată. Octavio Paz îl aşeza în marea tradiţie a imaginarului spaniol nu o dată suspectat de „erezie” într-un plan mai degrabă moral decât conjunctural: „Concepţia despre creştinism a eroului îl face să se opună bisericii, societăţii şi poliţiei. Nazarín urmează marea tradiţie a spaniolilor nebuni, iniţiată de Cervantes. Nebunia sa constă în faptul că ia prea în serios marile idei şi cuvintele mari şi că încearcă să trăiască potrivit lor.”

Îngerul exterminator (El angel exterminador, 1962), pe un scenariu propriu, abundă în simboluri freudiene şi imagini din recuzita suprarealistă, cu o conotaţie de umor negru. Un grup de comeseni se vede claustrat într-o cameră de o forţă ocultă. În ordine raţională, totul este inexplicabil şi absurd. „În aria redusă a spaţiului, oamenii sunt prada unui înger exterminator care este timpul” (R. Paolella), dar filmul a putut fi interpretat şi ca un protest la adresa unei societăţi catolice închise, excelând printr-un egoism autodestructiv, inevitabil intrată într-un proces de degradare.

Frumoasa de zi (Belle de jour, premiera la 27 mai 1967), ecranizare după romanul lui J. Kessel, cu Catherine Deneuve şi Jean Sorel, este istoria vieţii duble a unei tinere de 21 de ani, soţie model o bună parte a zilei, prostituată de la 2 la 5 după-amiaza. Creaţia Catherinei Deneuve este antologică în acest film, în care tehnica lui Buñuel de a împleti episoade reale cu fantasme filmate într-o manieră atât de personală reapare cu un relief aparte.

Dintre ultimele sale mari creaţii, Farmecul discret al burgheziei (Le charme discret de la bourgeoisie, premiera: 15 septembrie 1972, Paris), distinsă cu Premiul „Palme d’or” la Cannes, e un amestec ingenios de comedie satirică, pamflet, vodevil în gust suprarelist, poem oniric pe tema vieţii plate, cu plictisitoare steoreotipii burgheze, pe care preocupările mondene o adâncesc într-o mediocră şi ridicolă lipsă de semnificaţie. Nimic nu pare aici autentic, totul este mimat. Nonacţiunea, tăcerile lungi care ascund vidul, mimarea eleganţei, „farmecul discret” care încearcă să scufunde locurile comune ale unei vieţi inexpresive, devin punctele de sprijin ale inautenticului.

După Fantoma libertății (Le Fantome de la liberté, 1974), Acest obscur obiect al dorinței (Cet obscur objet du désir, 1977), filmul în care s-a lansat Carole Bouquet, folosește procedeul flash-back-ului, Mathieu (Fernando Rey) relatând în tren, vecinilor de compartiment, povestea sa de dragoste. Personajul feminin, Conchita, este interpretat de două actrițe (Carole Bouquet și Ángela Molina), care trebuie să ilustreze cele două laturi ale trăirii sentimentului erotic: pe de o parte, dorința dezlănțuită, pe de alta, delicatețea și ingenuitatea, supuse studiului psihologic făcut în acest film, cel din urmă al lui Buñuel, distins cu două premii Oscar.

Costin Tuchilă

Câinele andaluz – fragment

Vârsta de aur – fragment

Vârsta de aur – fragment 2

Frumoasa de zi – fragment

Farmecul discret al burgheziei – fragment

Acest obscur obiect al dorinței – fragment

Calendar: Giorgio de Chirico

Pe 10 iulie 1888 s-a născut la Volos (Grecia), oraş din Tessalia, pictorul Giorgio de Chirico, fondatorul Şcolii metafizice, considerat de mulţi cel mai enigmatic exponent al artei figurative din secolul al XX-lea. A murit la 20 noiembrie 1978.

Mama lui De Chirico era grecoaică. Tatăl, sicilian, era inginer şi lucra la construcţia liniilor de cale ferată. Tânărul urmează cursurile de desen ale Politehnicii din Atena, Secţia de Belle-Arte, începe să picteze în ulei peisaje după natură în împrejurimile Atenei. După moartea tatălui său, în 1906, Giorgio de Chirico se stabileşte împreună cu fratele său, Andrea (viitorul muzician Alberto Savinio) la München, înscriindu-se la Academia de Arte Frumoase.

Pictura simbolistului Böcklin şi gravurile lui Max Linger îi reţin în mod deosebit atenţia. Primele sale lucrări vor fi influenţate de Böcklin. Familia De Chirico se mută la Milano în 1908 iar după război, din 1918, va locui la Florenţa, apoi la Roma. Prima perioadă în care lucrează la Paris, 1911–1915, îi va aduce pictorului italian consacrarea în cercurile avangardiste. Influenţat de filosofia lui Nietzsche, De Chirico îşi construieşte fără ezitare un univers personal în care figuri, obiecte juxtapuse, elemente arhitecturale, reminiscenţe mitologice par încremenite într-o lumină puternică, nefirească, accentuate prin jocul umbrelor şi mai ales desprinse de orice urmă de contingent. O neliniște, care poate deveni angoasă ori formă de trăire extatică a sentimentului, transpare din pânzele sale, de o originalitate care a fost rapid remarcată. În această fază a creației sale, Giorgio de Chirico nu seamănă, într-adevăr, cu nimeni. Spațiile sale sunt goale, străzi, piețe, intersecții, clădiri care par nepopulate. Când apare un personaj nu e decât o formă de a accentua singurătatea. De aici sentimentul special pe care îl creează tablourile sale, această impresie de așteptare absurdă, de frică, într-o lumină și ea parcă venită din altă lume, contrastând puternic cu umbra, totul într-un spațiu care interzice orice speranță. Umbrele din tablourile lui De Chirico sunt, de altfel, întotdeauna terifiante.

Când artistul pictează o imagine de interior, „regula” este aceeaşi, a combinaţiei nu neapărat stranii dar generatoare de nelinişte, un fel de perspectivă spre nicăieri, ca în Interior metafizic (1917).

În 1912, Giorgio de Chirico expune trei lucrări la Salonul de Toamnă, apoi devine un familiar al Salonului Artiştilor Independenţi. Va fi revendicat mai târziu de suprarealişti, care vor vedea în arta lui o posibilă expresie vizuală a teoriei lor. Cel care a caracterizat însă cel mai bine arta lui De Chirico este Guillaume Apollinaire, primul care a numit aceste lucrări „pictură metafizică”. Portret premonitoriu al lui Apollinaire, în tonuri de verde şi griuri închise, nu e un titlu ales întâmplător. Chipul ca de statuie, cu ochi ascunşi de ochelari negri, profilul schiţat în negru în plan secund, raporturile figurative create astfel sunt genul de imagini şi mai ales de sugestii care, într-o formă sau alta, vor domina pictura lui De Chirico. Din această perioadă, 1910–1917, datează lucrările care impun aşa-zisa „pictură metafizică”, în care titlul exprimă de obicei tema de meditaţie: Enigma orei, Nostalgia infinitului, Turnul Roşu, Piaţă cu Ariadna (Ariadna), Călătoria plină de nelinişte, Melancolia unei după-amieze, Visul transformat, Enigma unei zile, Misterul şi melancolia unei străzi, Timpul fatal, Destinul poetului, Gara Montparnasse, Hector şi Andromaca, Muzele tulburătoare etc.

Mobilizat la Ferrara, în timpul războiului, corespondează cu Tristan Tzara. După război pictează portrete, autoportrete, naturi moarte, face decoruri şi costume pentru spectacole de balet. Abia în 1919 deschide la Paris prima sa expoziţie personală. În 1922, o mare expoziţie personală din capitala Franţei îi este prefaţată de André Breton.

După Manechine stând jos, Gladiatori, Cai antici (1925), Giorgio de Chirico renunţă la pictura metafizică şi se întoarce, absolut surprinzător, la un academism prin care îi venerează pe marii maeştri de altădată. Abordează teme tradiționale, ca „baigneusele”. Timp de 18 luni, începând din 1935, lucrează la New York, în 1939 îl găsim ca scenograf la Covent Garden, revine la Florenţa în 1942, pictează în stil realist, se întoarce apoi la pictura metafizică (Piazza d’Italia, în mai multe variante, Orfeu, trubadur ostenit ș.a.), face decoruri pentru Opera din Roma, Teatro Communale din Florenţa, Scala din Milano. Se stinge din viaţă, nonagenar, la Roma.

Poate mai semnificativă decât multe exegeze, definitorie pentru mecanismul imaginar al pictorului, este poezia lui Paul Eluard, Giorgio de Chirico, pe care o transcriem în original: „Un mur dénonce un autre mur / Et l’ombre me défend de mon ombre peureuse, / O tour de mon amour autour de mon amour, / Tous les murs filaient blanc autour de mon silence. // Toi, que défendais-tu? Ciel insensible et pur / Tremblant tu m’abritais. La lumière en relief / Sur le ciel qui n’est plus le miroir du soleil, / Les étoiles de jour parmi les feuilles vertes, // Le souvenir de ceux qui parlaient sans savoir, / Maîtres de ma faiblesse et je suis à leur place / Avec des yeux d’amour et des mains trop fidèles / Pour dépeupler un monde dont je suis absent.”

Costin Tuchilă

«Șambelan la viezuri» de Pușa Roth la Teatrul Național Radiofonic

Joi 9 iunie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă 11 iunie, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați Şambelan la viezuri, scenariu radiofonic de Puşa Roth după Pagini bizare de Urmuz. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Cornel Vulpe, Magda Catone, Eugen Cristea, Ion Haiduc, Alexandru Bindea, Florin Tănase, Candid Stoica, Alexandru Mitea, Sorin Gheorghiu, Rudy Rosenfeld. Muzică originală de George Marcu, interpretată de Patricia Prundea (voce), Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie). Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia tehnică: Vasile Manta. Prezintă: Costin Tuchilă şi Valeriu Râpeanu. Piesa a fost difuzată în premieră în 21 martie 1999.

Şambelan la viezuri nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din Pagini bizare. Un captivant exerciţiu de imaginaţie bazat pe „lumea larvară prevăzută cu aripi uriaşe” (Constantin Crişan) a „profetului revoltei literare internaţionale”, cum l-a numit Eugen Ionescu pe „umilul” grefier de la înalta Curte de Casaţie.

Personajele comediei Puşei Roth au identitatea, bizară în context, conferită de Urmuz: Stamate este şef de birou, Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, ajunge subşef de birou, Ismaïl este consilier la Primărie, Turnavitu e şeful de cabinet al lui Ismaïl, Emil Gayk – un biet civil ce poartă armă, Cotadi – nobil scăpătat devenit comerciant şi muzicant amator, Dragomir, un om cu inimă bună, este contabilul prăvăliei lui Cotadi, fonfăitul Algazy – comerciant alături de asociatul său, Grummer, un om cu fire închisă. O invenţie ca nume şi o dezvoltare a identităţii din „romanul în patru părţi” Pâlnia şi Stamate este Stamatida, nevasta lui Stamate. Numele a fost creat de Puşa Roth din nevoia de a realiza un paralelism, accentuând astfel absurdul din textul urmuzian. Detaliul din proza lui Urmuz (Stamatida compune madrigale „semnate prin punere de deget”) este ampliflcat. Madrigalul parodic devine omniprezent în Şambelan la viezuri, iar Stamatida dobândeşte o funcţie mult mai importantă prin natura conflictului scenic. Situaţiile comice şi absurde din proza urmuziană sunt combinate în mod ingenios. Piesa începe cu un vacarm general, în care apar vocile tuturor personajelor rostind aleatoriu frazele care le caracterizează, frânturi ale acestui univers recompus în baza prozei bizare a lui Urmuz. Rama spectacolului este celebra fabulă Cronicari. Fiecare personaj recită alternativ câte unul sau două versuri, dovedind în acest fel, o dată în plus, că în retorica suprarealistă elemente complet diferite se pot combina după bunul plac. Eventuala gratuitate a acestui mecanism evocă, de fapt, o lume măruntă în care idealurile sunt simple şi rizibile veleităţi.

Piesa a fost publicată în 2002 şi inclusă în volumul de teatru al autoarei, Roman de Bucureşti (2005). Şambelan la viezuri a fost jucată cu mult succes la Teatrul „Bacovia” din Bacău, în regia lui Constantin Dinischiotu, în stagiunea 1999–2000.

Costin Tuchilă

Eveniment editorial: «Vârsta semnului» de Gellu Naum

Joi 10 martie 2011, la ora 18,30, la Librăria Cărtureşti din Bucureşti (str. Arthur Verona nr. 13-15), Editura „Casa Radio” şi Fundaţia „Gellu Naum” lansează albumul Vârsta semnului de Gellu Naum (carte+2 CD).

Apărut în seria „Colecţionarul de voci“ a „Bibliotecii de poezie românească“, albumul Vârsta semnului – „…câteva din frumoasele mele poheme” este o premieră editorială absolută: 52 de poeme, alese şi rostite de „ultimul mare suprarealist european” sunt „gravate” pe disc! Rarisimele sale performance-uri radiofonice antologate acum datează din 1967/1991/1999 şi provin – chiar dacă par inedite… – din bogatele arhive create de Radio România. Operele poetico-radiofonice disponibile pe primul compact disc sunt documentate de un al doilea CD, ce reproduce fragmente dintr-o serie de dialoguri cu Gellu Naum, înregistrate de Anca Mateescu în 1999–2000.

Anca Mateescu, realizatoarea „Expresului de seară” (şi a altor apreciate emisiuni ale postului Radio România Cultural) va fi de altfel şi gazda serii speciale de joi 10 martie, ce-i va avea ca invitaţi pe poeta Simona Popescu, îngrijitoarea şi prefaţatoarea ediţiei, criticul literar Cosmin Ciotloş, tinerele cercetătoare Marieva Ionescu, Brânduşa Dragomir şi – desigur – pe toţi iubitorii de poezie dornici să ni se alăture în ambientul inconfundabil creat de spectacolul vocii poetului, de desenele sale şi ale Lyggiei Naum (expuse în Ceainărie între 9–14 martie a.c.).

Editura Casa Radio

Gellu Naum website

„Orbirea voluntară – Gellu Naum, ultimul suprarealist român”, film de Marian Baciu (fragment)