Din Bucureștiul de altădată: Trei străzi pe la 1814

bucuresti vechi

Spuneam, doamnelor şi domnilor, că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care au surprins infefabilul locului, care au redimensionat uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce nu?), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Astăzi am ales un citat din romanul Ciocoii vechi și noi, cu subtitlul Ce naște din pisică șoareci mănâncă de Nicolae Filimon, considerat cea mai importantă operă a prozatorului. Romanul a fost publicat pentru prima dată în anul 1862 de „Revista Română” a lui Al. I. Odobescu, iar în anul 1863 a apărut în volum. Din capitolul Chir Costea Chiorul am ales un fragment ce descrie trei străzi din Bucureştiul anilor 1814, una dintre ele acoperită cu scânduri după model turcesc, iar imaginea care ne-a rămas din descrierea făcută de Nicolae Filimon stă mărturie despre starea oraşului de la acea vreme, realitate de loc măgulitoare pentru capitala Ţării Româneşti.

Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Trei străzi pe la 1814”

Agero

Cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 35 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara

de dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre.După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia), oştilor rumeliote, cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia. Citește mai departe.

Dr. Dionisie Dubinciuc – Medicină şi poezie

de Maria Diana Popescu, Agero

Clasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvântului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpâneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolului vizual crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cât prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic, unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din Vine o vreme… , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pânzei Dans în faţa unei fântâni de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin, / Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans, / venerând madone triste în poeme şi-n venin, / Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans.” Mai mult decât nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, fiecare decizie având caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă / Şi peste florile ce stau să moară, / Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă, / Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară.” Citește mai departe.

Nicolas Lancret (1690– 1743), Dans în fața unui fântâni

Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?!

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

„…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?… Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!” (Episcopul Grigorie Leu)

„A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon).

Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale. Citește mai departe.

Meşterul Manole, Alesul

de prof. Vasile Duma

După Mioriţa, legenda Meşterului Manole este creaţia literară populară căreia i s-au consacrat cele mai multe studii şi comentarii. Filozofi, folclorişti, istorici ai religiilor, scriitori, etc., au simţit nevoia să se aplece asupra acestui personaj-mit (Mircea Eliade), pentru a-i descifra mesajul şi impactul pe care l-a avut asupra spiritualităţii româneşti. Unii au încercat chiar să-l rescrie, creând opere literare proprii, cea mai cunoscută fiind drama omonimă a lui Lucian Blaga.

Fântâna lui Manole, Curtea de Argeş

Citind balada populară Mănăstirea Argeşului suntem încă de la început puşi în faţa unui fapt prestabilit: eroul nu este un om obişnuit („Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli zece, / Care-i şi întrece), fiind ales de către Negru-Vodă să-i ridice „Monăstire naltă / Cum n-a mai fost altă”, pe un loc consacrat „un zid părăsit / Şi neisprăvit”, undeva „Pe Argeş în gios”. Încrezător în forţele proprii, Manole se apucă de lucru, „Dar orice lucra, / Noaptea se surpa”, spre nemulţumirea domnitorului, care „se mira / Ş-apoi îi mustra, / Ş-apoi se-ncrunta / Şi-i ameninţa / Să-i puie de vii / Chiar în temelii” şi disperarea meşterilor: „Calfe şi zidari, / Tremura lucrând, / Lucra tremurând”. Este acesta un moment de grea cumpănă pentru Manole („nici că mai lucra”), care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a-şi împlini menirea, fiindu-i ameninţată nu numai viaţa, dar şi reputaţia, precum şi convigerea că se află sub oblăduirea Celui de Sus, pentru gloria căruia lucrează pe pământ, ridicând biserici de o frumuseşe neasemuită. Somnul îi aduce însă răspunsul la frământările sale şi îi redă încrederea în sine. Simţindu-se iarăşi în graţia unor forţe superioare („O şoaptă de sus”), Manole destăinuie tovarăşilor de lucru sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a putea termina edificiul: „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi/ Mâni în ziori de zi”, meşterii legându-se prin jurământ să păstreze taina şi să ducă la îndeplinire mesajul divin.

Apariţia propriei soţii a doua zi îi întăreşte lui Manole convingerea că el este cel ales, dar în acelaşi timp îl aruncă în pragul disperării. Într-o altă cultură, un astfel de om s-ar fi simţit onorat să-şi poată sacrifica ceea ce îi este mai drag, dacă asta este voinţa zeilor. Manole consideră însă că jertfa care i se cere este prea mare, chiar şi pentru unul ca el şi, simţindu-se încă în graţiile Atotputernicului, invocă îndurare pentru sine („în genunchi cădea”) şi salvarea soţiei, fără să conştientizeze că acest lucru înseamnă încălcarea propriului jurământ şi, în acelaşi timp, respingerea condiţiei necesare pentru terminarea construcţiei. Rugăciunile sale sunt primite „Domnul se-ndura / Ruga-i asculta”, dar ceea ce a fost dinainte stabilit nu mai poate fi schimbat: „Nici c-o înturna! / Ea mereu venea / Pe drum şovăia / Şi s-apropia”. Citește mai departe.

„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional, realizat de Octavian D. Curpaş, SUA

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite.” Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!” Citeşte interviul.

Mihai Potcoavă, Petunii, 2005

Grăuntele de adevăr, literatură, adevărurile trăite

de Daniel Mureșan

Ne aflăm printre adevăruri. Un număr dintre ele nu pot fi cunoscute fiindcă întregul se manifestă în prea multe conexiuni, acestea mai adaugă altele. Ce se poate face, până unde putem limpezi pretenţiile adevărului, ale acestor pânze ce se ţes la infinit? Hegel se opreşte, sigur cu alte cuvinte, la ceea ce a spus şi Aristotel despre adevăr: ,,Adevărul în filozofie înseamnă că acest concept şi realitatea corespund.” Putem şi trebuie să privim adevărul din mai multe perspective, după cum trebuie să revenim la Aristotel şi la Hegel, la matcă..

După Descartes întregul trebuie împărţit în părţile sale, studiate părţile. Cunoaşterea e necesar să urmeze calea de la simplu la complex e obligatorie reîntregirea a ceea ce a fost împărţit cu toate adiţionările până la cele ultime. (Simplă şi de neîntrecut metoda carteziană). Neodihna, dragostea pentru marea autenticitate, adunarea tuturor coroborărilor posibile, suferinţele căutării te pot apropia de grăuntele de adevăr, bun al tuturora.

Artiştii, calea este atât de cunoscută, îi alătură vieţii crâmpeie din trăirile lor, ale tale, sentimente, experienţe comune, altele, pentru a urma viaţa, în indiferenţă, lacrimi şi bucurii şi din când în când încurajări ca şi aceea a criticului G. Călinescu. El pune în lucru înţelesul adevărului, aşa ne pare, zicând: ,,A urmări numai adevărul, aceasta este obiectivitatea.” Dar în tot ce fac oamenii se ataşează unor opinii, tot aşa se comportă şi scriitorii, creatorii cu nevoile grăuntelui de adevăr, ale adevărurilor personale. Apoi îmbrăţişează mai mult opiniile publice entuziaste, sau numai le descriu. De atâtea ori a fost maculat adevărul la comanda dictaturilor, ale intereselor legate de putere. Erau duşi, spre ex., ţăranii să vadă viaţa prosperă, recoltele necuvenit de mari ale vecinilor ce-au intrat cu un an înainte în gospodăriile agricole colective (aici erau aduse camioane pline cu produse, maşini agricole, toate bune pentru imaginea momentului, apoi toate erau purtate prin alte sate ce erau încă insuficient ,,încadrate”… pentru a declara că socialismul a învins definitiv la oraşe şi la sate.

Silniciile de tot felul; cotele ce nu puteau fi plătite, canalul, închisorile, execuţiile au pus capăt vieţii unor oameni demni, nobili. Aşa este adevărul un rege detronat, căruia destinul i-a rezervat să trăiască împreună cu ,,Opinia publică”, căreia Nicolas Chamfort îi spune regina lumii, pentru că ]prostia e regina proştilor.” Citeşte mai departe.

Emil Cojocaru, Fată citind

De rerum… Limba română

de Eugen Evu

„Şi încurcă-le limbile, ca să nu ajungă asemeni nouă şi să urce la ceruri”, citat din memorie, din Genesa V.T.

O limbă „nevindecată”, prezenţa diactricielor fiind dinspre turci, bulgari şi ruşi (slavi.)… De la latinii post-dacici, avem desigur patrimoniul lingvistic ştiut; până la retragerea romană (271 – Aurelian) – latina vulgata, iar apoi câteva secole de năvăliri, cea mai influenţabilă (prin ortodoxism şi alte zone ale societăţii…) – fiind a slavilor… (de unde vine şi „sclavi”?)

Prefix nominal BAB – de la Babilon vine… În Bucegi, Babele, Baba Dochia etc. Posibil şi unele corupte, Babadag; altundeva este Bab-El- Mandeb ş.a.;

BAL – sud-dunărean, este posibil unul păstrat de la BAAL(?), BAL, Bel, adică alb, strălucitor (ca zeii, Daoi ş.c.l.)?

Vocabula UR, prefix, sufix sau integrată

UR vine sigur de la Uriaşi (Urieş, sau om mare la statură). Exte omniprezent în tot spaţiul actual al României, ca şi cel omonimic-biblic, în toponimică sau onomastică, de Jidovi (nume pentru uriaşi: Jidvei, Movile, Peşteri, Munţi, explicit „ale jidovilor” ş.c.l). Poate că şi G-ul, zeitatea promordială cu rezonanţă, egipţiană, de GEB, la protodaci GEBELEISIS (Gebel(e)Isis!) – vine din consoana „J”, Jebeleisis (?), există localitatea Jebel ş.a. (n. r. sau ridicatură, munte, în arabă?)

Despre vocabula UR am scris episodic în unele cărţi ale mele şi într-o revistă arădeană. UR poate fi de la URIEL, vezi cartea extraordinară Aparatul lui Uriel, dar şi Cartea lui Enoh (apocrifele) şi numele îngerului Uriel, prezent alături de Mihael, la „adormirea Maicii Domnului” şi „operaţiunea de inseminare” (conform unor analişti în domeniu), a Fecioarei Maria, „prin Duh Sfânt”…

[…] Cuvintele… Literele au fost iniţial cuneiforme, deci un fel de cuie, cuvinte-cuie. Iar textul, pejorativ zicând, este crucificare de Sine… Suferinţă psihică, curente ca onirism, pornolirism ş.c.l.; mituri-cheie: Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche, Orfeu, „disfuncţie maniacală” (Itinerar psihiatric dr. Brânzei, Socola) etc. Încrucişare, idem….” Citeşte mai departe.

Mihai Potcoavă, Isabela, 2008

De ce Eminescu?

de Geo Găletaru

Asistăm cu stupoare, de câţiva ani încoace, la o discreditare sistematică şi furibundă a tot ceea ce are tangenţă, mai mult sau mai puţin, cu specificul nostru naţional. O elită culturală cu apetenţe internaţionaliste, marcată iremediabil de sindromul cosmopolitismului (manifestat sub forma unor puseuri de orgoliu intelectualist), încearcă să impună cu obstinaţie idei şi precepte culese (de) aiurea, inventând ad-hoc contexte aberante, incompatibile cu spiritul acestui popor.

Valori culturale emblematice, constituind osatura axiologică a unei spiritualităţi inconfundabile, sunt repuse cu asiduitate în discuţie, pentru a fi negate printr-un insidios proces de intenţie, iar macularea lor, în loc să provoace măcar reţinere, dacă nu dezgust sau revoltă, tinde să devină o practică curentă a unei elite culturale având vocaţia unică a demolării. Scenariile acestei execuţii sumare reiterează cu uimitoare fidelitate spiritul malefic al proceselor similare din anii proletcultismului, de care le deosebesc doar cinismul de rigoare al regizorilor actuali şi ambalajul pseudo-democratic al justificărilor invocate. „Mioriţa”, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Marin Sorescu au trecut, rând pe rând, pe sub furcile caudine ale intoleranţei şi agresivităţii acestor killeri culturali predestinaţi tuturor fanatismelor conjuncturale. Citeşte mai departe.

http://www.agero-stuttgart.de/

Prezentare de Puşa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Grădina Foișor

Foarte puţini bucureşteni mai ştiu de unde vine denumirea cartierului Foişor. Cei mai mulţi fac legătura cu „Foişorul de Foc”, construit într-o piaţetă din centrul cartierului cu acelaşi nume.

Un document emis la 2 martie 1724, în timpul  celei de-a doua domnii a  lui Nicolae Mavrocordat, aduce lămuriri în această privinţă. Din documentul respectiv aflăm că voievodul Neculai ridicase în partea de sud-est a Bucureştilor un „rând de case domneşti cu foişor şi grădină pentru plimbarea domniei meale şi a altor domni ce s-ar întâmpla a fi în urma domnii meale.”

Întrucât aceste amenajări s-au făcut pe un teren care aparţinuse mănăstirii Radu Vodă, Nicolae Mavrocordat acordă mănăstirii o rentă anuală de 60 de taleri drept despăgubire pentru terenul respectiv. În jurul acestui teren şi a construcţiei domneşti cu foişor, s-a dezvoltat cu vremea o întreagă mahala, care şi-a luat numele de la foişorul respectiv.

Dar povestea „Foişorului de Foc” a început în anul 1890. Cu doi ani înainte fusese demolat „Turnul Colţii”, cel care servise, multă vreme, drept punct de observaţie asupra Bucureştiului. De acolo erau alarmaţi pompierii, în caz de pericol. În lipsa bătrânului turn, Primăria a construit o clădire înaltă, pentru continuarea observării oraşului. Turnul de 42 de metri înălţime urma să fie dotat cu un mare bazin, care ar fi trebuit să îmbunătăţească alimentarea cu apă potabilă a părţii de est a oraşului.

De proiect s-a ocupat chiar arhitectul şef al Capitalei din aceea vreme, George Mandrea. La 28 februarie 1892, comisia de recepţie a constatat terminarea lucrărilor, dar şi faptul că pompele „Uzinei de Apă” din Grozăveşti nu aveau puterea necesară să ridice apa la înălţimea imensului bazin de compensare. În locul „fântânarilor” tocmiţi de primărie, au apărut „pândarii” de noapte care aveau şi atribuţii de pompieri.

„Postul de pompieri nr. 5”, numit de bucureşteni „Foişorul de Foc”, a păzit dar a şi dominat Capitala până după cel de-al doilea război mondial. Pentru ca turnul să nu rămână inutilizabil, Comandamentul Pompierilor a hotărât înfiinţarea unui muzeu naţional al pompierilor, ceea ce s-a şi întâmplat, începând din 16 septembrie 1963.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: O ceremonie de încoronare din secolul al XVII-lea

Pe lângă locurile încărcate de istorie ale vechiului Bucureşti, încercăm să vă prezentăm şi diferite aspecte din viaţa oraşului, obiceiuri, petreceri, alaiuri domneşti.

Astăzi ne-am oprit la o ceremonie de încoronare a unui domnitor, aşa cum ne-a fost ea relatată de celebrul călător Paul din Alep care, împreună cu patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea Zaim, a ajuns la Bucureşti la data de 28 aprilie 1658. Cei doi au fost găzduiţi la Mănăstirea Sfântul Sava. Poftiţi la curtea domnească, ei au avut ocazia să-l cunoască pe voievodul Mihnea al III-lea (Mihail Radu, martie 1658–noiembrie 1659), care tocmai se urcase în scaunul domnesc de la Bucureşti. Oaspeţii au fost primiţi cu cea mai mare cinste. Domnul i-a invitat pe cei doi străini să participe la câteva serbări locale. Astfel, în a patra, a cincea şi a şasea joi după Paşte, conform unui vechi obicei, „voievodul împreună cu marii boieri şi cei doi oaspeţi au ieşit cu mare alai şi procesiune în afară de oraş, la câmp deschis, cu făclii aprinse şi cu meterhaneaua care cânta tot felul de cântece. În câmp, domnul şi patriarhul s-au aşezat pe două scaune, s-au rugat pentru ploaie şi recoltă îmbelşugată. Atât la ducere, cât şi la întoarcere, înaintea domnitorului mergeau stării (membrii de onoare ai gărzii domneşti) urmaţi de 12 pedestraşi, şase pe o parte, şase pe cealaltă, şase turci cu costume aurite şi şase români cu căciuli împodobite cu roşu”. Paul din Alep spune mai departe: „La ducere şi la întoarcere, Domnul mergea pe jos, iar învăţătorul nostru (Patriarhul Macarie) la dreapta lui, tot timpul vorbind împreună.”

Două duminici la rând, Patriarhul Antiohiei a făcut sfânta slujbă a liturghiei în biserica domnească, iar la 30 mai 1658 (în ziua de Rusalii) voievodul muntean i-a cerut să-l încoroneze cu „coroana domniei, potrivit ritualului prescris şi cu binecuvântarea ce se obişnuieşte pentru suverani”. Cu acest prilej, „ciohodarul a venit şi a întins covoare în biserică, de la tronul Domnului până la uşile împărăteşti şi, după ce domnul nostru Patriarh s-a înveşmântat în odăjdii, împreună cu mitropolitul Ştefan (mitropolit al Ungrovlahiei între 15 decembrie 1655–25 aprilie 1668), a venit postelnicul Iordache Trufanda Pârşcoveanu împreună cu cămăraşul şi, cerând voie, au intrat şi au pus pe scaun un fel de coroană pentru domn, care fusese făcută la Istambul şi era înaltă cum se obişnuieşte la solaci. Fundul era brodat cu fir de aur şi coroana era împodobită cu un surguci care semăna cu nişte crenguţe de flori din cleştar şi cu diferite feluri de nestemate. Domnul o cumpărase de curând cu două mii de dinari. De asemenea, o cingătoare împodobită, un hanger împodobit şi un sceptru aurit.”

După terminarea ceremoniei religioase, Patriarhul a ridicat pe Domn ce adoptase şi numele de Mihai, şi „ajutat de căpeteniile clerului l-a investit mai întâi cu cingătoarea, apoi i-a atârnat hangerul şi apoi l-a încins cu sabia. După aceea l-a înveşmântat cu mantia de domn, care era o hlamidă de brocart, superb împodobită cu blană de samur. Şi, în locul cuşmei de samur, folosită de domnii de dinainte, el i-a pus pe cap coroana de la Istambul, despre care am pomenit şi a prins de ea surgiucul… Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat. Şi apoi doi episcopi l-au luat şi l-au dat în seama celor doi dregători care stăteau la uşa altarului şi ei l-au dus la scaunul domnesc.

După aceasta a ieşit mai întâi învăţătorul nostru ca să-l firitisească, să-l binecuvânteze şi să se roage pentru el. După Sfinţia-sa au urmat căpeteniile clerului; după aceştia, cei doisprezece mari dregători, preoţii, călugării şi diaconii; şi, după ei, ceilalţi dregători ai ţării. Slujba s-a încheiat cu hirotonire de preoţi; şi mulţimea celor ce se îndesau la sărbătoarea din ziua aceea a fost foarte mare.

În afară de cele două corturi pe care le avea cu el, Domnul trimisese să i se aducă de la Istambul un cort foarte mare şi care era foarte frumos, cu trei cercuri de aur. Pe acestea le-a înconjurat cu un fel de perete, întocmai ca un zid de cetate…

Şi în jurul marelui său cort, Domnul a aşezat, după moda turcească, vreo şaptezeci de corturi noi pentru cei din jurul său, atât boieri cât şi slugi…

După liturghie, îndată ce s-a golit biserica, am venit cu toţii, împreună în acest loc. Toate trupele de diferite ranguri şi grade erau aşezate cu puştile lor, unele ca să meargă înaintea domnului de la biserică până în afara mănăstirii, iar altele ca să se înşire de-a lungul drumului său şi să facă de strajă în jurul cortului…

De cum am ajuns în cort şi domnul s-a aşezat la un capăt, au intrat cu toţii ca să-i facă urări pentru a doua oară; şi acum au început să slobozească tunurile în trei rânduri…

Noi eram foarte miraţi văzând însuşirile acestui domn, căci el vorbea cu solii poloni şi maghiari în limba lor, fără ajutorul nici unui tâlmaci. El cunoştea limba română, limba lui de baştină, şi putea, pe deasupra, să vorbească în limbile greacă, turcă şi persană.”

Mihnea al III-lea (Mihail Radu, m. 6 aprilie – stil vechi 26 martie 1660) a fost domnitor al Ţării Româneşti (1658–1659). A dus o politică internă de consolidare a domniei, sprijinindu-se, împotriva marii boierimi, pe slujitorii militari (dorobanţi), pe orăşeni şi pe ţărani, cărora le-a îngăduit să se răscumpere, fără voia stăpânilor lor.

După încoronarea de la Mănăstirea Radu-Vodă de către patriarhul Macarie al Antiohiei, şi-a schimbat titlul de „domn” cu cel de „ighemon” şi numele de Mihnea cu cel de Mihail Radu.

Coordonându-şi acţiunile cu cele ale principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, a început acţiunile militare împotriva turcilor (1659). După câteva victorii obţinute în sudul Dunării, atacat din spate de tătari şi având împotrivă întreaga boierime, a fost nevoit să se retragă în Transilvania, unde a şi murit.

Steagul Ţării Româneşti din vremea lui Mihnea al III-lea avea fondul roşu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin cu coroană princiară, având ca suporţi doi lei rampanţi, totul încoronat cu o coroană arhiducală susţinută de doi îngeri; în partea superioară a steagului era scris numele şi titulatura: „IO Mihail Radu cu mila lui Dumnezeu domn al Ungrovlahiei şi al părţilor megieşite arhiduce”.

Puşa Roth