Taxa pe ureche

taxe bizare taxa pe ureche pusa roth

simple intamplari rubrica liber sa spunAşa cum am mai spus de fiecare dată, dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

Astăzi vom povesti despre ureche, definită de Voltaire ca fiind „bulevardul către inimă”. W. Shakespeare, genial în înţelepciunea lui, a lăsat şi această maximă despre ureche: „O vorbă înţeleaptă adoarme într-o ureche bleagă”. Vă reamintesc, doamnelor şi domnilor, şi o epigramă de I. L. Caragiale, referitoare la ureche:

Unui datornic

„Pentr-o datorie veche,

Eşti fudul de o ureche;

Pentr-o datorie nouă,

Eşti fudul de amândouă.”

taxa pe ureche pusa roth

Lucian Blaga afirma că „o vorbă de spirit, oricât de strălucitoare, îşi are şi ea mormântul. În urechile prostului.” Sunt doar câteva exemple care arată că urechea a fost mereu în atenţia lumii. Sigur, ea nu putea să treacă neobservată de cei care conduc destinele omenirii şi s-au gândit să pună o taxă pe organul auzului. Acum, dacă stau să mă gândesc bine, n-am citit niciunde că surzii au fost exceptaţi de la plată, deşi sunt deţinători de urechi. Glumesc şi eu, că legea e lege şi nu poţi fi „mai presus de ea”, ca să imităm şi noi puţin pe puternicii zilelor noastre. Prin urmare, această ciudată taxă a fost introdusă în Tibet în anul 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspândită aproape în toată China. Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti însemna tăierea urechilor. Vă închipuiţi, doamnelor şi domnilor, că nimeni nu dorea să rămână fără urechi şi dădea banii statului, ca să se ferească de chinul dar şi de ruşinea de a i se tăia urechea.

simple intamplari ureche freud

Pentru a ne îndepărta de urâţenia acestei taxe, în final am să vă reamintesc un citat din Sigmund Freud referitor la ureche, bineînţeles: „Dacă vrei ca soţia ta să te asculte când vorbeşti, vorbeşte cu altă femeie. O să fie numai ochi şi urechi.”

Pușa Roth

Taxa pe pălării

taxa pe palarii de pusa roth

simple intamplari rubrica liber sa spunDacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

istoric taxa palarii anglia

O altă taxă prin care s-au obţinut bani serioşi fără a se recurge la impozitul pe venituri a fost cea pe pălării care a fost introdusă în Marea Britanie de către Pitt cel Tânăr în anul 1784. Într-o ţară în care orice bărbat purta pălărie (era semn de distincţie!), impozitul aducea venituri serioase. Vă întrebaţi cum era posibil acest lucru şi cine se ocupa să verifice pălăriile fiecărui bărbat? Taxa a fost gândită cu cap (era să zic cu pălărie!), palarie barbateascadeoarece comercianţii au fost obligaţi să obţină licenţă, iar o dată cu pălăria se elibera un ecuson care se prindea la pălărie. Nu aveai ecuson, primeai amendă! Simplu ca bună ziua! Modiştii dar şi purtătorii de pălării au încercat, cum era şi firesc, să evite această taxă, găsind tot felul de metode sau şiretlicuri cum că obiectul în cauză n-ar fi tocmai pălărie, că pălăria ar arăta altfel etc., aşa că guvernul a adăugat la lege o definiţie a pălăriei în anul 1804. Legea a funcţionat până în anul 1811, adică 27 de ani şi vă imaginaţi câte venituri a adus.

Ca să nu dăm idei, că de, se poartă iar pălăria (pălărie cu tichie era să zic!), m-am gândit la un final de poezie, o poezie romantică, Poemul VI de Pablo Neruda din volumul Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa. Putem spune la final, fără să greşim: jos pălăria!

„Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.

Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.

În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.

Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,palarie

frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.

Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.

Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:

pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin

către care dorurile-mi adânci au migrat

şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:

amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!

Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.

Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.”

Pușa Roth