Teatrul radiofonic în primăvara anului 1929

La două săptămâni după primul spectacol de teatru radiofonic (Ce ştia satul de V. Al. Jean, 18 februarie 1929), în 3 martie 1929 se transmitea în direct din studio piesa într-un act Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, care fusese difuzată în traducere germană, cu mare succes, şi la Radio Viena. Textul se preta de minune montării radiofonice, fapt remarcat în revista „Radio” (nr. din 3 martie 1929), unde se menţiona că Săptămâna luminată „are toate caracteristicile unei piese parcă dinadins scrise pentru radio”. Dar principala dificultate semnalată ţinea de regia artistică şi de „conducerea tehnică” (regia tehnică, în termenii de azi), aceeaşi revistă menţionând în numărul următor, din 10 martie, că artiştii nu au fost îndrumaţi, „tocmai din lipsa regizorului”. Jucaseră în această piesă Ion Sârbul, Romald Bulfinski şi Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se critica şi modul de rostire la microfon, care dovedea lipsă de experienţă, actorii vorbind ca pe scenă, mult prea tare, ceea ce transformase „o parte din dialogurile lor şi îndeosebi răcnetul muribundului într-un muget asurzitor, disonant, de credeai că se sparg membranele căştilor.” „Radiodifuziunea dă oarecum înapoi după asemenea critici” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic, în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), programând în martie 1929 mai mult monoloage, fragmente, piese scurte (Ariciul şi sobolul de Victor Eftimiu, 19 martie; Barbu Lăutarul de V. Alecsandri în interpretarea lui N. Soreanu, 22 martie), care să nu creeze probleme legate de relaţia de joc, de raportul dintre voci, hotărâte de regizor. La 1 aprilie se difuzează un fragment din Noaptea regilor de Shakespeare, dar la puţin timp – scrie Victor Crăciun – sunt anunţate două spectacole mari: Gringoire, comedie istorică de Théodore de Bainville (5 aprilie) şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (19 aprilie). Această primă difuzare a comediei caragialiene îl avea ca regizor pe Soare Z. Soare, care distribuise actori ai Naţionalului bucureştean: Ion Sârbul (Jupân Dumitrache), Ion Morţun (Nae Ipingescu), Aurel Athanasescu (Chiriac), probabil cele două surori Ciucurescu, Maria şi Eugenia, în Veta şi Ziţa, George Baldovin (Rică Venturiano), Toto Ionescu (Spiridon). Nu se cunosc multe amănunte asupra acestei prime transmisii cu Noaptea furtunoasă. Soare Z. Soare avea să reia în mai multe rânduri spectacolul, păstrând în parte distribuţia. În 1932, de exemplu, în rolul lui Rică Venturiano apărea tânărul Paul Stratilat, în Spiridon – Victoria Mierlescu, în Chiriac – Ion Manu, restul distribuţiei rămânând neschimbată. Paul Stratilat, care avea să devină unul dintre regizorii de marcă ai teatrului radiofonic din anii ’50–’70, povesteşte astfel întâmplarea:

„Nu terminasem Conservatorul încă şi fusesem angajat «probist» la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici aveam fericitul prilej de a fi în permanenţă alături de cei mai valoroşi actori ai primei noastre scene şi de a primi îndrumările marelui regizor al timpului, Paul Gusty. Pe atunci, a-ţi începe cariera artistică într-un teatru era lucru extrem de anevoios. Trebuia mai întâi să faci ani de figuraţie şi «să duci tava», până să ţi se dea un rolişor de câteva cuvinte, ca: «masa e servită», «a sosit domnul conte» sau «sunteţi aşteptat».

De rol cu replici mai multe nici nu putea fi vorba, fără stagiul respectiv. De aceea am fost surprins când regizoratul teatrului m-a anunţat, într-o bună şi fericită zi, că sunt chemat după amiază la o repetiţie cu comedia  O noapte furtunoasă de către directorul de scenă Soare Z. Soare.

Până la ora patru, când urma să înceapă repetiţia, bucuria ce-mi inundase sufletul se contopea cu o imensă emoţie.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu-mi explicam cum de căzuse alegerea pe mine. Mă văzuse şi mă apreciase cumva Soare Z. Soare în rolul lui Rică Venturiano pe care-l făcusem la clasă?! Şi dacă era aşa, cum de mi-l încredinţase mie, înaintea altor actori vârstnici, care îl jucaseră până atunci de zeci de ori şi se ambiţionau să-l mai joace încă, în ciuda anilor şi cu ajutorul salvator al machiajului, care, cu magia sa, ne transforma pe noi cei tineri, în bătrâni, iar pe aceştia în juni primi?!

Bineînţeles că am sosit cel dintâi la repetiţie. Îndată după mine au început să apară câţiva dintre protagoniştii de seamă ai Naţionalului: Ion Morţun, Ion Sârbul, Ion Manu şi o doamnă asupra căreia amprenta anilor era destul de pronunţată, înso¬ţită de o alta ceva mai tânără: erau «Ciucureştile»: Maria şi Eugenia, celebre în rolurile Veta şi Ziţa din Noaptea furtunoasă.

Venind şi regizorul, aflarăm că piesa nu se va juca pe scenă, ci la Radio, având distribuţia următoare: Jupân Dumitrache – Ion Sârbul; Ipingescu – Ion Morţun; Chiriac — Ion Manu; Veta şi Ziţa – surorile Ciucurescu iar Rică Venturiano – subsemnatul. După două zile de repetiţii asidue la masa din foaierul Naţionalului, ne-am prezentat la Radio în vechea clădire pe locul căreia s-a înălţat măreţul edificiu de astăzi.

Acum mă încerca o dublă şi justificată emoţie: aceea a repetiţiei în studio şi că pentru prima dată pătrundeam în acest loc la care mă gândisem cu adâncă evlavie şi naturală curiozitate: oare cum or fi arătând încăperile şi mai cu seamă aparatele care transmit nevăzut, fără fire, prin undele eterului, sunetele, la sute şi mii de kilometri distanţă?!

Şi curiozitatea mi-a fost satisfăcută: studioul era o cameră mare, având pereţii capitonaţi cu catifea; în mijloc se afla un microfon; la una din extremităţi era instalat un ecran, în spatele căruia se agitau regizorul tehnic, regretatul inginer Al. Lohan şi regizorul nostru artistic Soare Z. Soare. Ei ne dădeau indicaţiile respective printr-un difuzor instalat în studio. Sub ecranul de sticlă, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandaţii pentru interpreţi: «linişte», «începe», «mai tare», «mai încet» şi altele care se luminau după cum era necesar.

La microfon am repetat încă două zile, după care a avut loc transmisia pe viu, aşa cum se făceau toate transmisiile pe atunci, întrucât nu existau magnetofoane. De astă dată, emoţia a fost copleşitoare şi pe bună dreptate: jucam pentru prima oară în această nouă şi deosebit de interesantă formă de teatru şi tot pentru prima oară, aveam ca parteneri pe unii din cei mai străluciţi actori ai scenei româneşti.

Dar totul a ieşit neaşteptat de bine, date fiind emoţiile tuturor, precum şi primul contact cu microfonul.” (Cum am făcut cunoştinţă cu microfonul, în Teatrul radiofonic, vol. cit.).

Nopţii furtunoase din aprilie 1929 i-au urmat un fragment din Chiriţa în Iaşi, cu Nataşa Alexandra, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, tot în regia lui Soare Z. Soare (jucau N. Săvulescu şi Sonia Cluceru), piesa într-un act Concert simfonic de Paul Prodan, în care erau distribuiţi Vladimir Maximilian, Marieta Rareş şi Ion Finteşteanu, pentru ca în 9 iunie 1929 să fie difuzată Patima roşie de Mihail Sorbul, spectacol considerat ca „încheind epoca dibuirilor” (Victor Crăciun) prin realizarea sa radiofonică. În revista „Radio şi Radiofonia” (nr. din 16 iunie 1929) se putea citi: „regizorul anonim al piesei […] a găsit de data asta nota justă, căci întreaga acţiune dramatică s-a desfăşurat într-un cadru unitar, fără să jeneze auditorii.” Distribuţia fusese: A. Athanasescu (Castriş), Nicolae Bălţăţeanu (Rudi), Sorana Ţopa (Tofana), Ion Sârbul (Sbiltz), Puia Ionescu (Crina).

Se punea aşadar, încă de la început, după cum se observă din presa vremii, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonică a pieselor scrise pentru „teatrul de scândură”, apariţia autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializaţi, actori cu voci radiogenice, dinamica şi culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio cu dotări speciale pentru teatrul radiofonic.

Costin Tuchilă

„O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Niky Atanasiu, Ion Ciprian, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu. Regia artistică: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 20 ianuarie 1952

„Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale, cu G. Timică şi Sonia Cluceru, regia: Sică Alexandrescu. Data difuzării în premieră: 25 ianuarie 1952

„Barbu Lăutarul” de Vasile Alecsandri – Constantin Sava (Teatrul Naţional din Iaşi) în rolul titular. Data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1969

Victor Hugo. Mărturia unui veac

Duminică 27 februarie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic a programat emisiunea Victor Hugo. Mărturia unui veac, din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare difuzată în premieră în 26 martie 2000.

La întrebarea, ademenitoare, în care dintre genurile literare s-a ilustrat cu mai mult talent şi putere de înrâurire Victor Hugo, nu se poate da un răspuns satisfăcător. Cine este mai important în istoria culturii universale, poetul, prozatorul sau dramaturgul? Încercaţi să ieşiţi din această dilemă; nu credem că veţi reuşi. Dacă, totuşi, o veţi face, probabil că veţi urma o singură cale, sintetizată de autorul Legendei secolelor într-o propoziţie din eseul despre Shakespeare: „Există oameni ocean.”

Considerat de Baudelaire „geniu fără frontiere”, Hugo a traversat, practic, întreg secolul al XIX-lea. „Secolul avea doi ani”, binecunoscutul vers hugolian, nu are simplă valoare biografică. Prin el, Victor Hugo, născut în 26 februarie 1802, la Besançon, sugera, cu sau fără intenţie, că destinul său literar îl mărturiseşte pe cel al veacului. Şi tot într-o zi de februarie, 25, a anului 1830, avea loc la Comedia Franceză, premiera dramei Hernani… Hugo părăsea această lume la 83 de ani, în 22 mai 1885. Spectacolul funeraliilor naţionale a reunit la Paris două milioane de oameni veniţi să se reculeagă în faţa Arcului de Triumf, omagiind artistul tentat de himera totalităţii, cel care avertizase că experienţa personală este de fapt experienţa întregii omeniri:

„Luaţi deci această oglindă şi priviţi-vă în ea […]. Vai! Când vă vorbesc de mine, vă vorbesc de voi. Cum oare nu simţiţi aceasta? Ah! Necugetatule, care crezi că eu nu sunt tu!”

Opera sa, ilustrând universalitatea mişcării romantice, este de o inventivitate prodigioasă şi reprezintă, totodată, o sinteză. Statura ei uriaşă întinde aripi nebănuite. Dacă ar fi să ne oprim doar la poezie, Victor Hugo, cel care, conform opiniei lui Mallarmé, a fost versul în persoană, îi conţine în parte pe toţi poeţii francezi de la sfârşitul veacului său şi începutul secolului al XX-lea.

Cât despre teatru, Victor Hugo încheie ferm o epocă, pentru a deschide programatic o alta. În celebra prefaţă la Cromwell (1827), autorul lui Ruy Blas răstoarnă toate prejudecăţile clasice, proclamând doctrinar libertăţile romantismului. În faţa tragediei muribunde, el pune drama. Fără gestul ambiţios şi radical al lui Victor Hugo, acela care a dus la nu mai puţin celebra „bătălie pentru Hernani”, teatrul nu s-ar fi eliberat la acea dată de o artificialitate apăsătoare. Materia dramei este constituită pentru Victor Hugo din caractere; iar caracter înseamnă nuanţă, complexitate.

Mai multe amănunte în emisiunea Victor Hugo. Mărturia unui veac, în care, pe lângă comentarii critice, veţi asculta fragmente de piese din Fonoteca de Aur şi din opere de Verdi pe librete inspirate din dramele lui Victor Hugo, în interpretări de referinţă.

Amănunte despre seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale

Desene şi picturi de Victor Hugo

Calendar: Primul spectacol de teatru radiofonic românesc

Vineri 18 februarie 2011 se împlinesc 82 de ani de la transmisia primului spectacol de teatru radiofonic românesc. Teatrul la microfon are aşadar aproape aceeaşi vechime cu Radioul românesc. La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), ascultătorii aveau ocazia de a face cunoştinţă cu o nouă specie de teatru. Radiodifuziunea românească nu era în această privinţă în întârziere faţă de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeaşi perioadă, în iarna 1928–1929, fapt menţionat de revista „Radio”. În numărul său din 24 februarie 1929 se putea citi: „În străinătate a apărut, bine distinct de teatrul propriu-zis, teatrul radiofonic. Între teatrul pur şi cel radiofonic există o diferenţă analoagă cu cea dintre piesa scrisă şi scenariul de cinema, cu machiajul scenic şi cel cinematografic etc. La început se credea de asemenea că cinematograful este «teatru fotografiat» – cum se crede acum că radiofonia dramatică e teatru transmis prin microfon. Sesizaţi deosebirea? În străinătate, aşa cum s-au diferenţiat autori dramatici de autori de scenarii, tot astfel s-a constatat că există o artă nouă, care prezidează la crearea pieselor pentru microfon.” În numărul următor, 24 (3 martie 1929), revista revenea: „Postul de la Turnul Eiffel pare că s-a specializat în Teatrul radiofonic şi este incontestabil că piesele care au fost radiodifuzate au adus formule noi.” Problema aflată în dezbatere în primele luni ale anului 1929 era specificul teatrului la microfon, pornind de la ceea ce numim noi astăzi adaptare radiofonică, regizor specializat, actori cu voci radiogenice, condiţii tehnice de realizare a decorului sonor. Se discuta mult şi despre repertoriu, despre piesele care se pot adapta cu uşurinţă pentru a fi transmise pe unde. Cum toate transmisiile se făceau în direct, dificultăţile erau subînţelese.

Radioul românesc programase recitări încă din primele zile de funcţionare. În studiul Momente din evoluţia Teatrului radiofonic (publicat în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), istoricul literar Victor Crăciun menţionează: „În 2 şi 3 noiembrie 1928 programele au anunţat recitări, fără să ştim cine a interpretat. În schimb, duminică 4 noiembrie, între orele 18–19, se difuzează muzică uşoară, între melodii recitând Victoria Mierlescu, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot ea «spune» povestirea lui Horia Furtună, Sufletul copiilor, la 10 noiembrie, iar la 11 noiembrie recită Făt-Frumos de acelaşi poet şi Calendarul lui Aghiuţă de George Coşbuc. În aceste ultime două emisiuni găsim în embrion «Ora copiilor» şi «Ora satului». Al doilea actor menţionat este G. Baldovin care recită la 18 noiembrie Doamne, greu mai e cu două din feeria Păcală de Horia Furtună şi Plugul şi tunul de George Ranetti. De data aceasta, recitările sunt anume alese pentru caracterul lor teatral, prima fiind chiar un monolog de teatru, iar a doua un dialog între plug şi tun care trebuia redat ca atare. A treia interpretă la microfon este Dorina Demetrescu, citind în continuare din Sufletul copiilor, la 1 decembrie şi recitând, la 2 decembrie, două poeme de Tudor Arghezi, Litanie şi Duhovnicească şi unul de Victor Eftimiu: Povestea mărgăritarului. În aceeaşi zi, recită Ion Finteşteanu fabule de Grigore Alexandrescu. În ordine cronologică, la microfon se perindă actorii: Alexandru Marius (9 decembrie 1928), El. Constantinidi (15 decembrie), A. Pop-Marţian (16 decembrie), Ion Manolescu (23 decembrie), George Conabie (30 decembrie). În anul următor, microfonul le stă acestora în continuare la dispoziţie, pe lângă ei însă recitând Nora Peyov (6 ianuarie), D. Demostene (20 ianuarie 1929), Ion Manu (24 ianuarie – continuând seria de emisiuni «Ora veselă», inaugurată cu o săptămână înainte), Păşculescu-Orlea (26 ianuarie), Ion Morţun (27 ianuarie), V. Valentineanu (1 februarie), Lili Popovici (3 februarie), Constantin Nottara (2 martie), N. Soreanu (9 martie), Sorana Ţopa (13 martie), George Vraca (31 martie), Ion Sîrbul (2 aprilie), N. Kiriţescu (30 mai), Marieta Sadova (23 iunie), Lucia Gingulescu, Vl. Maximilian (7 iulie), Tanţi Bogdan (29 august), Maria Mohor (8 septembrie), Aura Buzescu (10 septembrie), C. Toneanu (29 septembrie), Gina Sandri (1 noiembrie). După cum se observă, în primul an de radiofonie românească, actorii cei mai de seamă ai epocii au fost prezenţi la microfonul Studioului din strada Berthelot. Nu se ştie cu exactitate care sunt creaţiile recitate la microfon decât în câteva cazuri. S-au spus versuri din Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, Gr. Alexandrescu, T. Arghezi, I. Pillat, Horia Furtună, V. Eftimiu. În general actorii erau prezenţi la trei rubrici principale: «Recitări»,« Ora copiilor» şi «Ora veselă».”

În acelaşi studiu aflăm detalii despre contextul în care s-a transmis pe unde prima piesă de teatru. În 11 ianuarie 1929, revista „Radiofonia” [1] anunţa inaugurarea teatrului în studio prin poemul liric O toamnă de Alfred Moşoiu, interpretat de Lili Popovici, în rolul Muzei şi Valeriu Valentineanu (Poetul), în pauza emisiunii muzicale de miercuri 23 ianuarie (care era difuzată între orele 21,00 şi 22,45). Acesta nu poate fi considerat însă – nu-l considera nici conducerea de atunci a Radioului – ca spectacol propriu-zis de teatru radiofonic. Premiera în domeniu avea să urmeze după mai puţin de o lună, în 18 februarie 1929, când s-a transmis comedia Ce ştia satul de V. Al. Jean, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti şi Romald Bulfinski de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Anunţând-o, revista „Radiofonia” menţionează fără echivoc: „În Broadcastingul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio.” Revista publica şi fotografia lui V. Al. Jean, cu legenda: „autorul primului teatru radiofonic”.

Comedia lui V. Al. Jean (I. Valjan, pseudonimele lui Ion Alexandru Vasilescu, 16 decembrie 1881, Turnu Măgurele–28 aprilie 1960, Bucureşti) se montase în 1912 la Naţionalul bucureştean, jucându-se cu mare succes. Între 1 iunie 1923 şi 1 iunie 1924 autorul fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. Ionuţ Niculescu, Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audienţă la public, excelând în piesa într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuţi radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului. Ce ştia satul „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru, Dicţionarul scriitorilor români, R – Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

Costin Tuchilă

[1] „Revista bilunară «Radiofonia», apărută la 15 octombrie 1925, sub auspiciile Asociaţiei Prietenii Radiofoniei, a avut în colectivul de redacţie profesori şi ingineri de prestigiu ca: prof. Dragomir Hurmuzescu, ing. E. Petraşcu, ing. Mihai Konteschveller, inventator şi autor de manuale de specialitate, ing. I. Constantinescu, autor de cursuri de telecomunicaţii pentru studenţi şi alţii. În anul 1928 revista este reeditată ca organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.” (ing. Lenuţa Chiriţă, Câteva consideraţii asupra introducerii radiofoniei în România, Radio Pro Antic). Numărul 1 al noii serii a revistei, cu apariţie săptămânală, este datat vineri 9 noiembrie 1928 (v. foto).

Ce ştia satul” de V. Al. Jean. Adaptare de Leonard Efremov. Regia artistică: Paul Stratilat. În distribuţie: Radu Beligan, Ileana Stana Ionescu, Ioana Casetti, Constantin Botez. Regia tehnică: ing. George Buican. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Data difuzării în premieră: 18 februarie 1979.

Premieră: «Din teatrul lumii». Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Constantinescu

Duminică 30 ianuarie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră spectacolul „Din teatrul lumii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Constantinescu. Regia artistică: Vasile Manta. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Veţi asculta fragmente din Tamerlan cel Mare de Christopher Marlowe, Avarul de Molière, Faust de Goethe, Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului de Vasile Alecsandri,  Ubu încornorat de Alfred Jarry. Mircea Constantinescu interpretează rolurile Tamerlan, Harpagon, Faust, Iorgu, Ubu şi Conştiinţa lui Ubu. În celelalte roluri: Dan Aştilean, Delia Nartea, Silviu Biriş, Ştefan Velniciuc, Ionuţ Kivu, George Grigore, Mihai Popescu. Regia de montaj: Florina Istodor şi Mirela Anton. Regia de studio: Janina Dicu. Producător: Costin Tuchilă.

Spectacolul face parte din seria de recitaluri inaugurată de Teatrul Naţional Radiofonic în septembrie 2004. Fiecare dintre aceste spectacole au individualitatea lor, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului supus probei de foc presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie el însuşi dar totodată diferit, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: eseuri teatrale. În „Cronica Română’’, Eugen Comarnescu le califica drept exerciţii de virtuozitate. Cât despre alegerea textelor, intenţia realizatorilor a fost ca, oprindu-se la o temă sau la o tipologie, să ofere titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice.

Doctor în teatru, profesor asociat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, Mircea Constantinescu şi-a început cariera artistică la Teatrul de Stat din Oradea (1975–1981). Din 1981 este actor al Teatrului Odeon din Bucureşti. Excelent actor de compoziţie, Mircea Constantinescu s-a remarcat în roluri diferite din punct vedere stilistic, dovedind o largă paletă de mijloace interpretative. Amintim, între multe altele: Gaev şi Leonid Andreevici în Livada de vişini de A. P. Cehov, Bufonul în Cymbeline de William Shakespeare, Doctorul şi Domnul în Cinci piese scurte de Eugène Ionesco, Hangiul în Ultima femeie a señorului Juan de Leonid Juhovitki, Lou şi Domnul De Witt în Camera de hotel, o trilogie de Barry Gifford, Charlotte von Mahlsdorf în Sunt propria mea soţie de de Dough Wright, Theseus în Pyramus & Thisbe 4 you după William Shakespeare.

În recitalul Din teatrul lumii, Mircea Constantinescu, vechi şi statornic colaborator al Teatrului Naţional Radiofonic, reuşeşte performanţa rară de a da identitate expresivă, prin câteva fragmente, unor personaje complexe, din epoci şi arii stilistice complet diferite, care presupun schimbarea rapidă şi convingătoare a registrelor interpretative, de la personajul titanic al lui Marlowe, scitul Tamerlan, „biciul lui Dumnezeu”, la avarul lui Molière, care, sub aparenţa de bufon „smintit”, are „un caracter particular de măreţie dramatică” şi la ridicolul bonjurist Iorgu, educat într-un centru imaginar de cultură (Sadagura) sau de la Faust din scena pactului cu diavolul la nebunia suprarealistă, cu date atât de particulare, în ton de fabulă absurdă, a lui Ubu, inventatorul patafizicii, care nu mai doreşte „să descreierisească”. În mod special se cuvine remarcată interpretarea personajului lui Jarry din acest montaj pe baza unor fragmente din Ubu încornorat, probă de virtuozitate actoricească, Mircea Constantinescu reuşind un portret radiofonic plin de plasticitate al „nebuniei ubueşti”. Interpretând de fapt două personaje, Ubu şi Conştiinţa lui Ubu, de la o replică la alta, actorul îşi schimbă complet registrul, de la timbrul vocii la intonaţie, cu un efect teatral extraordinar.

Costin Tuchilă

Imagini de la înregistrarea spectacolului Din teatrul lumii, studioul „Mihai Zirra”, 17 ianuarie 2011

Fotografii de Gabi Crişan

Amănunte despre seria de recitaluri Cinci personaje în interpretarea unui actor: Teatrul Naţional Radiofonic

Puşa Roth, Dincolo de curcubeu e lumea


Ion Vova, „Domnul Radio”, a încetat din viaţă

Vineri 7 ianuarie 2011, la ora 11.15 a încetat din viaţă la Spitalul „Sf. Luca” din Bucureşti, regizorul Ion Vova, personalitate marcantă a teatrului radiofonic românesc din ultimele şapte decenii.

Trupul neînsufleţit al maestrului Ion Vova va fi depus sîmbătă 8 ianuarie, la ora 12.00, în foaierul Sălii de Concerte „Mihail Jora” a Societăţii Române de Radiodifuziune. Înmormântarea va avea loc duminică 9 ianuarie, la ora 13.00, la Cimitirul Bălăneanu (Iancu Nou) din Bucureşti, str. Vatra Luminoasă nr. 25.

Ion Vova nu era de aceeaşi vârstă cu Radioul românesc, ci cu radioul. Adică, vreau să spun că, fiind născut în 30 septembrie 1917, domnul Vova păşea deja în adolescenţă la data primei transmisii a Radioului românesc, la 1 noiembrie 1928. Iar când se difuza pe unde prima piesă de teatru radiofonic, la 18 februarie 1929, începuse să se gândească serios, probabil, la o carieră artistică, mai ales că atmosfera din casa părintească, o casă de artişti, era cât se poate de propice. Aşa că îl putem considera de-a dreptul contemporan cu invenţia de la începutul veacului trecut, care a condus – nu e deloc o exagerare – la o regândire şi reformulare a vieţii noastre. El vine aşadar de la începuturile mirajului radio şi, trebuie să mă credeţi, este în toate privinţele contemporanul nostru. Nu pentru că nu mi-aş fi putut imagina Redacţia Teatru fără Ion Vova, ci pentru că Ion Vova, nelipsit de la… serviciu până la începutul lui noiembrie 2010, deşi trecuse de câteva decenii de vârsta pensionării, era la fel de tânăr precum cei mai tineri dintre noi. Energia i-o dădea tocmai faptul că era mereu prezent la Teatrul Radiofonic, care era pentru el a ca aerul. „Domnul Radio” (cum i s-a spus lui Ion Vova), care ştia tot despre toţi, trăia din plin, la peste 90 de ani, întâmplările, obişnuite sau nu, ale redacţiei noastre. Dacă îl consultai era ca şi cum ai fi deschis o enciclopedie a teatrului românesc.

Născut în 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studiase canto, Ion Vova mărturisea că „a făcut un război şi pe urmă, vreo şaizeci şi cinci de ani teatru, o parte pe scândură şi cincizeci şi cinci (adică 2860 de săptămâni, dar bineînţeles că sunt mai mulţi, respectiv mai multe!) la Radio.” În liceu, tânărul Vladimir Ionescu, cu pseudonimul Ion Vova, pe care i l-a dat Lucia Sturdza Bulandra, purta uniformă kaki şi număr de culoare galbenă. Elevilor Liceului „Mihai Viteazul”, unde printre alţii, preda şi E. Lovinescu, li se spunea „dovlecari”. „Neamţul” nostru era în anii liceului cercetaş şi mergea la toate spectacolele de teatru. Eu cred că făcea de atunci teatru; picat, din fericire pentru lumea teatrului românesc, la examenul de la Şcoala de Aviaţie de la Mediaş, îndrăgostit platonic de o tânără al cărei nume nu putea fi altul decât Julieta şi care, fireşte, urma cursurile Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică, Ion Vova este admis ca student al acestei instituţii, din comisie făcând parte nume grele: Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Ion Manolescu. Deşi suferea de timiditate, ceea ce poate fi fatal unui aspirant la scenă, îi convinsese recitând Subţirica din vecini. Printre colegii de an era Radu Beligan. La puţin timp, Ion Vova apare pe scenă în compania Luciei Sturdza Bulandra, în Thérèse Raquin după Émile Zola (interpreta rolul Crivet), la Teatrul Nostru, în stagiunea 1946–1947. Erau vremuri tulburi, teatrele particulare începeau să se desfiinţeze. În Compania Birlic, Ion Vova se număra deja printre actorii de succes, surprindea îndată; de exemplu, punându-şi o perucă albă în cap, putea fi pe scenă un bătrân cât se poate de plauzibil.

În 1951 îl găsim la Teatrul Naţional din Bucureşti, în rolul lui Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, pe care îl imita cu avânt. Bineînţeles că acest fapt nu putea produce supărare:

– Ia să văd, domnule, cum mă imiţi?

Am înţepenit.

– Hai, domnule, nu te jena!

Am dat o reprezentaţie, folosind chiar expresii des uzitate de maestru. Sică se prăpădea de râs. Dar nu i-a ajuns doar atâta. L-a chemat şi pe Zaharia Stancu, marele director al Naţionalului, să vadă ce fac. Şi Stancu a râs şi el cu hohote. După ani, când lucram deja la Radio, Sică mi-a dat un telefon:

– Măi Vova, mi-e atât de dor de tine!

După câteva zile, maestrul a murit. Şi n-am mai fost în stare să-l imit.”

Dar cariera strălucită a lui Ion Vova avea să se desfăşoare în Radiodifuziunea Română, unde ajunge repede regizor artistic. Fusese chemat de Mihai Zirra în 1952, mai întâi ca regizor de studio. Dar în mod sigur începuse colaborarea cu ceva timp înainte, pentru că la înregistrarea cu D’ale carnavalului, făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, este anunţat ca regizor de studio.

„După doisprezece ani de teatru – povestea cu umor Ion Vova – a urmat Radioul. Mihai Zirra m-a chemat la Radio. Ca regizor de platou. Adică urma să bat gongul, să chem actorii când le venea rândul la replică, să execut anumite efecte tehnice, respectiv paşi, tropăituri, să închid sau să deschid o uşă specială, aflată în studio şi care reda zgomotul necesar acţiunii, să scutur o bucată mare de tablă care imita perfect tunetele unei furtuni teribile etc. Apoi, toată redacţia de satiră şi umor, începând cu redactorii, continuând cu regizorul şi terminând cu femeia de serviciu, a fost măturată, din pricina unui cuplet scris de Radu Stănescu. Şi aşa am devenit regizor! Am început cu emisiuni de divertisment, precum Prietena noastră, cartea, Părinţi şi copii, Do, re, mi, Legendele Olimpului, Teatru la microfon, Unda veselă, Satira şi umorul, Noapte bună, copii! şi multe altele. Unda veselă a fost una dintre cele mai longevive emisiuni umoristice, care a debutat în 1928. Întâi a fost invitat actorul Ion Manu, de la Naţional. El crea o serie întreagă de versuri despre situaţii de viaţă, despre caractere, despre societate. Apoi a apărut, în 1932, celebrul cuplu Stroe şi Vasilache, care a adus şi partea muzicală. Octavian Sava m-a cooptat la Unda veselă. Am continuat cu piese de teatru din marele repertoriu. Pe texte semnate de Molière, Caragiale, Cervantes, Muşatescu, Labiche, Gogol, Cehov, Eftimiu. Am lucrat cu Birlic, Tanţi Cocea, Nicolae Gărdescu, Radu Beligan, Nataşa Alexandra, Giugaru, Stroe, Tomazian, Mihai Popescu, Ion Manolescu, Septimiu Sever, G. Ionescu Gion, Mircea Crişan, Carmen Stănescu, Sorina Dan, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu. Îi preţuiesc pe Piersic, pe Margareta Pâslaru, Ion Caramitru, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Rodica Popescu-Bitănescu, Mihai Bisericanu, Arşinel… care au debutat o dată cu mine în Radio.”

Crescut la şcoala marilor actori, de a căror prietenie s-a bucurat întotdeauna şi faţă de care avea o veneraţie profesională şi o eleganţă cum rar se pot vedea, Ion Vova a fost un artist pentru care proprietatea mijloacelor stilistice rămânea esenţială. Urmăriţi, de exemplu, cât de atent este regizorul la toate detaliile compoziţionale şi de stil în versiunea mai recentă a lui Tartuffe (2004), în miniaturile comice cuprinse sub genericul Pagini de umor din literatura română, în Minunile Sfântului Sisoe de George Topârceanu (1969), în Scene din viaţa lumii mari după Gogol (2000) sau în Peştera din Salamanca de Cervantes (1966), într-adevăr bijuterie de artă interpretativă, pornind de la un text care îşi dovedeşte peste veacuri viabilitatea. Sunt, în fiecare, modalităţi de abordare diferite, începând cu alcătuirea distribuţiei şi cu folosirea resurselor celor mai expresive ale fiecărui actor. În genul comic, maestrul Ion Vova era neîntrecut. Părea să se fi născut cu un simţ special pentru şarja comică de calitate, cu un spirit de observaţie necomun, care se traduce la radio într-un râs pe cât de natural pe atât de magic. Seria lungă de crochiuri umoristice, perle ale genului, de la Unda veselă, au încântat generaţii la rând şi continuă să fie şi astăzi de o actualitate artistică nedezminţită, ori de câte ori le ascultăm.

Costin Tuchilă

Peştera din Salamanca de Miguel de Cervantes

Scene din viaţa lumii mari, adaptare de Puşa Roth după N. V. Gogol

Minunile Sfântului Sisoe, dramatizare de Mircea Pavelescu după romanul lui George Topârceanu

Un pedagog de şcoala nouă, Emulaţiune şi Despre cometă de I. L. Caragiale

Întâlnire cu Radu Beligan şi invitaţii săi (Unda veselă)

Comisarul e băiat de treabă de Georges Courteline