O oază de senin, de nostalgii și de visare frumoasă

serban cionoff caracal 2014 revedere

Când i-am povestit bunului meu prieten, Lucian Avramescu, despre faptul că mă pregătesc să merg la Caracal („Oraşul meu natal, cu flori în gară / Cu chioşc în parc şi festival, urmat de bal” – după cum, cu mult tâlc, spun versurile melodiei concetăţeanului nostru, neuitatul Radu Şerban), acesta mi-a răspuns cu o anecdotă. Iat-o:
Pe (să zicem) DN 1 un bătrânel se agită „la o ocazie”. Are, până la urmă noroc, iar şoferul îl întreabă:
– Unde trebuie să ajungeţi, neapărat, de eraţi aşa de agitat?
– Mă grăbesc, răspunde cel întrebat, să ajung la banchetul de absolvire al promoţiei mele de liceeni, de acum 70 de ani.
– 70 de ani?, se miră întrebătorul. Felicitări şi la mai multe reuniuni înainte. Dar, cam câţi colegi vor veni la reuniunea de azi?
– Nu prea mulţi, răspunde bătrânelul, eu, de pildă, merg singur de vreo 5 ani încoace…

teatrul national caracal

Teatrul din Caracal

Din fericire – Slavă Celui de Sus! – nu aşa s-au petrecut lucrurile şi cu promoţia noastră. Promoţia 1964, clasele a XI-a A şi a XI-a B de la fosta Şcoală Medie numărul 2 din Caracal. La reuniunea aniversară care a început în Sala Mare a impozantului edificiu al Teatrului Naţional „Ştefan Iordache”, au răspuns „prezent” la strigarea cataloagelor de către şefele de clasă –  Nicoleta-Florica Sosniţki (alintată: Ţâştoc) şi Mariana Socotean – 29 dintre noi, plus admirabila noastră profesoară, doamna Gabriela Dicu, pe atunci directoare adjunctă a şcolii. Domnia sa dovedindu-se, la micul nostru festin, un adevărat argint viu al întregii petreceri sărbătoreşti.
Aşadar, „a fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”, o promoţie năzdrăvană foc, o promoţie cu fete frumoase şi cu băieţi inimoşi, o promoţie care şi-a găsit să-şi organizeze balul de absolvire chiar în incinta şi şcolii şi tocmai la orele când, în Consiliului profesoral, se dezbătea încheierea situaţiei noastre şcolare.

caracal
O promoţie care intra în viaţă în atmosfera de regăsire a demnităţii naţionale pe care a generat-o faimoasa „Declaraţie din aprilie 1964 a PMR” în care părinţii noştri şi cei cu mai multă experienţă de viaţă şi cu pricepere întru ale mersurilor lucrurilor vedeau „Declaraţia de independenţă a României de sub asuprirea Moscovei”. Aşa încât am fost şi ultima promoţie care a mai dat limba rusă ca probă obligatorie la examenul de maturitate (fiindcă aşa i se spunea, pe atunci, examenului de bacalaureat).
Aveam, prin urmare, vânt în pupă, speranţe, ambiţii, vise, ba chiar, de ce nu?, o anumită nebunie nonconformistă şi, mai presus de toate, o sinceră dorinţă de a profita de acel „vânt de libertate”( nu, însă, tot după muzica lui Dunaevski!) pentru a ataca orizonturi noi. Orizonturi pe care, poate, nici părinţii sau bunicii noştri – mulţi dintre ei trecuţi în numai zece ani, prin grele, amarnice încercări – aproape că nici nu cutezau să le viseze pentru noi.
Acum, după 50 de ani, venise ceasul să împlinim porunca lui Tudor Arghezi: „Aduceţi cerneala, /Se face socoteala!” Arghezi fiind olteanul nostru de geniu, care, nu cu multă vreme în umbră, ieşise de sub interdicţiile proletkultiste şi despre care cu atâta pathos ne vorbise frumoasa noastră profesoară şi dirigintă, Xenia Moraru, care, o dată cu clasa noastră, clasa a XI-a B, era, pentru prima oară, dirigintă. Rând pe rând, fiecare, ne-am făcut bilanţul acestor cinci decenii, un bilanţ cu lumini, cu bucurii, cu împliniri dar, după cum impun legile neiertătoare ale vieţii, şi cu deziluzii şi cu încercări dureroase.
Am ascultat, de fapt am reascultat, cu încântare melodii „la modă” acum 50 de ani, pe ritmurile cărora dansam la ceaiurile pe care, de multe ori, le organizam (semi-clandestin!) la mine acasă. Subsemnatul având, pe atunci, un radio cu pickup şi nişte discuri alese „pe sprâncenă”, dată fiind ambiţia mea de a da, neapărat, la Conservator ca să fac jazz, aşa cum mă povăţuiseră mai marii mei învăţători „pe unda clapelor”: Radu Şerban, Sile Dinicu şi Janscy Korrossy.
Ne-am mai amintit de vechile idile, de plimbările „pe alea plopilor” din minunatul Parc Poroineanu şi, după atâta vreme, am murmurat versurile cântecului lui Radu Şerban dedicat Oraşului meu natal: „Pe banca dintr-un vechi boschet,/Mă poartă paşii-încet/Şi învie în suflet/Un stins regret.”

parcul din caracal

 Parcul din Caracal

Peste toate, însă, am regăsit un nemărginit senin de gânduri şi de sentimente, o mare sinceritate, dimpreună cu o tulburătoare, stenică şi generoasă solidaritate sufletească. Ceea ce, să o recunoaştem!, în această mlaştină coclită de ură, de patimi nebuneşti, de vulgaritate agresivă şi, spre ruşinea noastră, de fanatică intoleranţă în care ţara şi oamenii săi se zbat printre dosniţele duhnitoare ale „capitalismului de cumetrie”, dar mai ales în acest ultim deceniu, de ruşine şi de mizerie, a fost o adevărată gură de oxigen.
Iată pentru ce am cutezat să trimit spre publicare aceste modeste notaţii , cu urarea sinceră că ele vor fi, pentru alţi cititori şi prieteni ai acestei pagini un mesaj de încredere şi speranţă că idealurile solidarităţii, ale încrederii şi ale prieteniei nu s-au risipit definitiv. Că ele aşteaptă doar cuvântul magic pentru a renaşte în viaţa noastră, a Cetăţii şi a fiecăruia dintre noi.

Șerban Cionoff

A. M. Press, 11 mai 2014

„Soţul păcălit” la Teatrul din Caracal

sotul pacalit teatrul caracal

27 martie, Ziua Mondială a Teatrului, nu a trecut fără să fie marcată şi în inima Romanaţiului şi cum putea să fie mai bine punctată decât printr-un spectacol pe scena Teatrului Naţional din Caracal. Piesa, în regia lui Florin Beciu şi intrepretată într-o manieră profesionistă de trupa de actori a Centrului Cultural Caracal, a stârnit interes, emoţie, a bucurat. Un regal de teatru şi nu este doar o expresie, e sentimentul cu care am părăsit sala.

Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub numele de Molière, reprezentant de seamă al satirei comice, a „salutat” sărbătoarea teatrului cu una dintre cele mai cunoscute şi jucate piese ale sale:  Soţul păcălit.

Regizorui Florin Beciu îmi spunea în discuţia purtată la finalul reprezentaţiei că alegerea piesei a fost întâmplătoare, însă sunt detalii care fac din această opţiune o alegere plină de semnificaţii. Elemente ce caracterizează „povestea” acestui spectacol şi legatura aparte cu scena Teatrului din Caracal sunt parcă menite să vorbescă despre renaşterea Păsării Phoenix.

teatrul-national-caracal

În anul 1987, la Teatrul Naţional din Caracal, s-a încercat pentru prima dată punerea în scenă a acestei comedii, fiind după cum am aflat de la regizorul Florin Beciu si ultima piesă jucată înainte de închiderea lăcaşului de cultură pentru renovare.

Reprezentaţia din seara de 27 martie 2014 a comediei Soțul păcălit a avut premiera în anul 2007, fiind prima piesă jucată după terminarea lucrărilor de restaurare a clădirii teatrului. Regia este una clasică. Costumele, decorurile încadrează cu succes personajele în atmosfera commediei dell’ arte.

Având un real succes la public, comedia a fost prezentată de peste 30 de ori pe scenele din Caracal şi din ţară, anul trecut, în luna noiembrie, participând la Festivalul de Teatru de la Braşov.

Actori pentru care scena este viaţă, distribuţia fiind: George Dandin – Şerban Chiosan; Angelique – Monica Dumitru; Clintandre – Florian Teodorescu, Madame de Sotenville – Ligia Pavel; Monsieur de Sotenville –Daniel Voicu; Claudine – Andreea Negrilă; Lubin – Leonard Prica; Collin – Alin Buricata.

Ana-Maria Bocai

Vacanță în Guadelupe

premiera teatrul caracal

interviu liber sa spunMiercuri, 25 septembrie 2013, la ora 18.30, la Teatrul Municipal din Caracal va avea loc o nouă premieră. Iubitorii de teatru vor putea urmări o piesă de actualitate, Vacanţă în Guadalupe de Pierre Sauvil şi Eirc Assous, în regia lui Florin Beciu. Din distribuţie fac parte: Şerban Chiosan, Florian Teodorescu, Monica Dumitru, Daniel Voicu, Lidia Pavel şi Florentina Popescu, scenografia fiind semnată de Viorel Chirea.

Într-o discuţie purtată cu regizorul Florin Beciu, am încercat să descoperim cateva elemente esenţiale, ce caracterizează particularitatea acestui spectacol raportat la timpul şi locul transpunerii scenice.

Ana-Maria Bocai: Aveţi o experienţă bogată în activitatea regizorală, sunteţi angajat al Centrului Cultural „Radu Șerban” din anul 1990. Cred că fiecare dintre cei care trec pragul acestui lăcaş de cultură ar dori să afle care sunt motivele, ce v-a determinat să alegeţi pentru premiera din această seară piesa Vacanţă în Guadalupe?

Florin Beciu: Actualitatea mesajului din această scriere este cea care m-a determinat să aleg piesa, este o comedie bulevardieră de succes care se joacă în ţară şi în Europa. Este un spectacol de casă, care se vinde, să zic aşa, foarte bine. În plus, personajele autorilor francezi s-au pliat foarte bine pe actorii cu care lucrez.

teatrul-din-caracal-2

Teatrul Municipal din Caracal

A-M. B.: Aţi adus în discuţie un element de mare importanţă într-un spectacol: actorul, omul care sub îndrumarea dumneavoastră dă viaţă personajului şi întregeşte prin viziunea regizorală întreaga piesa Vorbiţi-ne despre actorii care sunt sufletul acestui spectacol.

F. B.: Sunt actori amatori, o parte sunt angajaţi ai Centrului Cultural „Radu Șerban” şi colaboratori externi din Caracal. Colegii actori, chiar dacă nu au şcoală de teatru, sunt foarte deschişi, receptivi. Lucrăm în condiţii profesioniste şi le cer să lucreze profesionist. Textele pe care le aleg le discutăm înainte, sunt puncte pe care le stabilim de comun acord, piesele le aleg şi prin raportarea la trupa de actori, dar şi în funcţie de cerinţele publicului.

Ana-Maria Bocai