Premieră la Teatrul Național Radiofonic: Două povestiri de Ion Luca Caragiale

caragiale povestiri berlin

eveniment liber sa spunMiercuri, 30 ianuarie 2013, la ora 23.03, la Radio România Actualităţi, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră Două povestiri de Ion Luca Caragiale: „Dintr-un vechi catastif” şi „O vizită la Berlin”. Dramatizare radiofonică de Ioana Maria Vasiloiu. Regia artistică, producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Manuela Ciucur, Mihai Constantin, Ionuţ Kivu, Daniela Marcu, Alexandru Georgescu, Mihai Niculescu, Julieta Strâmbeanu, Ana Maria Dinculescu, George Grigore, Ştefan Velniciuc. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de montaj: Mirela Anton şi Florina Istodor. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Stelică Muscalu.

Spectacolul are meritul de a readuce în atenţia publicului texte caragialiene mai puţin cunoscute, însă pline de sevă comică şi impecabil alcătuite, remarcabile prin caracterul lor ironic şi prin felul în care sunt „zeflemisite” obtuzitatea, imoralitatea, minciuna, agresivitatea, demagogia, îngâmfarea. În povestirea caragialiană Dintr-un vechi catastif, lăcomia şi frivolitatea constituie resorturile ce declanşează întâmplările şi animă o întreagă galerie de figuri şi tipologii umane. Caragiale biciuieşte cu luciditate încălcarea convenţiilor morale, anomaliile unei evoluţii familiale paradoxale, defectuoase şi ridicole. Problemele de amor ajung şi în presa de scandal a epocii, căci toate bârfele şi toate infidelităţile erau cunoscute în amănunt de către patroana reportajului român, cocoana Luţa de la Sfinţii Voievozi din Ploieşti!

delavrancea zoran iovanovic

Zoran Iovanovič, Delavrancea

Povestirea O vizită la Berlin reprezintă o scrisoare din 1905 către Alceu Urechea, în care Ion Luca Caragiale relatează, cu ironie fină şi neîntrecut simţ al ridicolului, peripeţiile berlineze trăite alături de Barbu Ştefănescu Delavrancea, venit să-l viziteze câteva zile în capitala Germaniei, unde Caragiale se stabilise. Avem de a face aici cu o spectaculoasă acumulare comică, provenită din reacţiile groteşti ale lui Delavrancea în faţa realităţilor berlineze. Caragiale îşi conduce personajul în dezvoltări amuzante, de natură aproape clovnescă, accentuându-i ridicolul, aducându-ne aminte de afirmaţia lui Paul Zarifopol că eroii acestui autor se mişcă şi se comportă asemeni unor marionete manevrate de sfori invizibile şi purtate de un enorm simţ al ironiei. Interjecţiile, frazele bombastice, debitate într-o avalanşă absurdă, alternează cu gândurile lucide ale lui Caragiale, spectator neputincios al capriciilor lui Delavrancea, cel care aici se dovedeşte a fi dogmatic şi plin de ticuri comportamentale şi de limbaj.

Printr-o foarte izbutită prezenţă artistică, prin muzica inspirată şi prin coloana sonoră ce însoţeşte dialogul personajelor, spectacolul radiofonic reuşeşte să cuprindă toată bogăţia de conotaţii ale întâmplărilor, făcându-le să existe, să trăiască sub ochii noştri, încântându-ne prin puterea de a evoca sau de a închipui imagini.

Spectacolul va putea fi audiat în avanpremieră luni, 28 ianuarie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Domnica Ţundrea

„Adunarea femeilor” de Aristofan, la Teatrul Naţional Radiofonic

Joi, 19 iulie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi Adunarea femeilor de Aristofan. Traducere de Alexandru Miran. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mariana Mihuţ, Alexandru Arşinel, Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Virginia Mirea, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Oana Ştefănescu, Silvia Codreanu, Medeea Marinescu, Cristian Iacob. Muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Interpretează: Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaute), Cristian Balea (percuţie). Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2003. Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă, 21 iulie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Penultima, cronologic, dintre cele 11 piese păstrate de la Aristofan (probabil 450 î. Hr.–386 î. Hr.) are un titlu, Ekklesiazousae (Adunatele), care „constituie în sine o glumă, căci verbul ekklesiazo («a aduna pentru luarea hotărârilor») nu se întrebuinţa niciodată la participiul feminin.” (Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice). După toate probabilităţile, a fost jucată în 392 î. Hr., fiind urmată de Plutos (388). Trecuseră, aşadar, mai bine de un deceniu de la Broaştele (405) şi peste 30 de ani de la satira din Norii (423), îndreptată împotriva lui Socrate şi a sofiştilor. Nimic din verva scânteietoare a comediografului, din puterea lui de observaţie, din capacitatea limbajului de a înfăţişa în pastă „grasă” frământările epocii, o realitate pe care o deducem cu suficientă claritate, nu lipseşte de aici.

Ca şi în Plutos, în Adunarea femeilor parodia este totală. Fără nuanţele de revoltă din ultima piesă, ţinta satirei lui Aristofan o constituie aici teoriile sociale utopice care circulau în cercurile înalte ateniene, ideile lansate de Protagora şi de alţi sofişti. S-a spus că subiectul Adunării femeilor plutea în aer, la fel cum – opinie curentă la mulţi cercetători – piesa aceasta ar anunţa Republica lui Platon. Aceste aspecte pot desigur interesa astăzi, chiar dacă nu ele dau tonul atracţiei pentru utopia peste care Aristofan toarnă o tolbă de săgeţi. „Tematica ei, scrie Vito Pandolfi, are o vigoare neobişnuită.” Dispreţul nu se manifestă printr-o negaţie cinică ori printr-o punere în pagină, cu mijloacele comicului, a conflictului de idei, ci se transformă într-un râs de cele mai multe ori „gros”, convocând un registru de trimiteri directe sau aluzive la persoane, obiceiuri, relaţii sociale greu de desluşit pentru spectatorul contemporan, dar care făceau deliciul publicului din Atena.

Teatrul lui Dionysos, Acropole, Atena

Poetul imaginează un stat atenian condus de femei şi întemeiat pe comunitatea bunurilor. „Voi face să crească o singură viaţă comună, la fel pentru toţi”, în care va curge „belşug tuturor şi din toate”, spune Praxagora (nume compus transparent din „praxis” şi „agora”), stratega, conducătoarea revoltei femeilor care, deghizate în bărbaţi, preiau puterea în Cetate. În zori, Praxagora adună femeile îmbrăcate în mantii bărbăteşti, dotate cu ciomege şi bărbi şi, după o repetiţie generală, porneşte spre locul Adunării. Misterios la început, dialogul răsfrânge abilitatea sui-generis a conspiraţiei. Până se dezmeticesc bărbaţii, femeile au şi devenit stăpâne pe cetate şi Praxagora prezintă cu o siguranţă de invidiat noua alcătuire socială în care totul devine comun, spre mirarea lui Blepyros, soţul Praxagorei şi a vecinului său, „cetăţeanul sceptic”. Euforia nebunească a înfăţişării noii ordini sociale, în care nu va mai fi nevoie de tribunale (uriaşă deziluzie pentru atenieni!), pentru că nimeni nu va mai avea de ce să fure sau să înşele, iar în oraş va exista „un singur lăcaş”, prin dărâmarea zidurilor dintre încăperi, atinge apogeul când bărbaţii încep să-şi scoată lucrurile din casă pentru a le preda în Agora „averii obşteşti”. Revoluţia nu se reduce la atât. Până şi femeia va fi bun comun, desigur după anumite reguli care trebuie să-i mulţumească pe toţi (şi pe care le vom vedea de altfel puse în practică într-o scenă următoare, de o teatralitate excepţională):

Blepyros: Să zicem că văd o puştancă, şi-mi cade cu tronc şi vreau s-o-ncălzesc, am voie să iau pentru dar de la obşte, iar după culcat să păstrez şi câtimea din zestrea comună?

Praxagora: Îţi va fi-ngăduit să te culci cu ea pe daiboj. Voi face ca însăşi femeia să fie obştească. Bărbaţii pot, aşadar, să se culce cu ele, făcându-le-n voie copii.

Blepyros: Dar cum să-i opreşti să nu meargă cu toţii la cea mai bine făcută, să nu se străduiască s-o-mbrăţişeze?

Praxagora: Şedea-vor balcâzele şi borcănatele-n preajma celor plăcute, iar cel ce pofteşte pe una cu nuri, să zgâlţâie-ntâi o urâtă.

Blepyros: Şi ce-o să ne facem, noi, ăştia mai vârstnici? Intrând mai întâi la urâte, mă tem că-nainte s-ajungem la ţinta dorită, ne va lăsa mădularul.

Praxagora: Dar nu se vor bate, stai molcom, să nu-ţi fie teamă, că nu se vor bate.

Blepyros: Din pricina cui?

Praxagora: De dor să se-ntindă cu tine. Deci nu îţi va fi decât… bine.

Blepyros: Da’ straşnic v-aţi îngrijit pentru voi, rânduind ca nu cumva să rămână o singură bortă nefolosită. Cu treaba bărbaţilor ce-o să se-ntâmple? Femeile se vor feri de urâţi, roind numai-n jurul celor mai falnici.

Praxagora: Bărbaţii mai neizbutiţi vor pândi după cei mai frumoşi, când se-ntorc de la prânzuri acasă, vor sta să-i aştepte pe străzi şi pe la răspântii. Femeilor nu le va fi-ngăduit să-nnopteze cu cei minunaţi şi voinici, dacă nu îi vor fi bucurat mai întâi pe cei pirpirii şi scălâmbi.

Blepyros: Va fi preţuit un năsos, Lysikrates de pildă, la fel ca bărbaţii frumoşi?

Praxagora: La fel, pe Apollo, şi acesta-i un rost democratic.”

Nici cele mai negre proiecţii egalitariste nu ating această viziune, de altfel deloc excentrică, pe care o ridiculizează Aristofan în Adunarea femeilor. Comunismul avant la lettre se combină ridicol cu un feminism stupid, deznodământul „orgiastic” fiind o soluţie la rândul ei grotescă. Aristofan atacă vremurile de falsă democraţie, decăderea moravurilor, superficialitatea, acceptarea snoabă a modei noi, credulitatea într-un limbaj adesea licenţios.

Dacă poetul comic scria pentru actualitatea imediată a epocii sale, geniul său satiric i-a asigurat universalitatea.

Adaptarea radiofonică foloseşte traducerea din greaca veche a lui Alexandru Miran, plină de expresivitate şi culoare, apărută în 1974. Regizorul Cristian Munteanu este autorul unei montări care, la premiera din 16 martie 2003, a întrunit toate superlativele prin ritmul compoziţiei teatral-radiofonice, reliefarea plastică a contrastelor, paleta de registre comice, individualizarea personajelor şi nu în ultimul rând, prin expresivitatea corului femeilor.

În rolul Praxagorei, Mariana Mihuţ, voluntară, temperamentală, conduce ferm „ostilităţile”. Alexandru Arşinel creează plastic grotescul personaj Blepyros, alături de Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Silvia Codreanu, Oana Ştefănescu, Virginia Mirea, Medeea Marinescu, Cristian Iacob.

Muzica inspirată a lui Gabriel Bassarabescu, dansul din ultima parte şi efectele instrumentale atât de sugestive realizate de Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaut, flaut alto, flaut piccolo), Cristian Balea (percuţie), toate înregistrate live, devin la rândul lor personaje de comedie.

Costin Tuchilă

Audiție la Majestic: „Nocturnele lu’ Leonida”

Marţi, 26 iunie 2012, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia spectacolului „Nocturnele lu’ Leonida”, scenariu radiofonic de Alexa Visarion inspirat de universul Caragiale. Regia artistică: Alexa Visarion. Spectacol dedicat memoriei criticului de teatru Valentin Silvestru. În distribuţie: Florin Zamfirescu, Carmen Tănase şi Anda Saltelechi. Regia de montaj: Florina Istodor şi Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu şi Renata Rusu. Aranjamentul muzical şi regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea.

Spectacolul, realizat în parteneriat cu Fundaţia Radio România şi Banca Naţională a României, este dedicat Centenarului Ion Luca Caragiale şi constituie, fără îndoială, un adevărat eveniment sub raportul arhitecturii şi al plasticii auditive.

Calitatea spectacolului regizat de Alexa Visarion constă în ineditul creaţiei radiofonice, al imaginilor sonore atent gândite; miza montării este să creeze imagini auditive surprinzătoare. Spectacolul porneşte evident din nevoia de a inventa un discurs caragialian nou, alcătuit din pasaje combinate ingenios, purtătoare de sensuri inedite. Stilul repetitiv amplifică ideile şi adânceşte nuanţele; avem de a face, în cadrul aceleiaşi concepţii, cu variaţiuni pe aceeaşi temă: faptul că unele scene sunt reluate poate conduce la ideea că nu există nici început, nici sfârşit, că ne aflăm într-un circuit cosmic, burlesc.

În viziunea lui Alexa Visarion, la Caragiale, avem de a face cu un fel de paiaţerie: prioritatea e jocul, nu caracterul. Leonida şi Efimiţa sunt nişte clovni, jucându-se cu propria originalitate. Florin Zamfirescu ne cucereşte pur şi simplu în rolul lui Leonida, prin mobilitatea jocului, prin accentele exuberante; el simte puternic toate momentele evoluţiei personajului său, nu expunând idei, ci regizând amplitudini burleşti, cu o virtuozitate excepţională. Jocul lui Carmen Tănase în rolul Efimiţei este viu şi autentic; ea stimulează delirul lui Leonida, îl aprobă, îl acompaniază, astfel încât totul pendulează între un comportament absurd şi un stil vital, incandescent, nebunesc. Iar Anda Saltelechi în rolul Saftei este de un efect precis, plină de haz şi sevă comică.

Schimbarea de ritmuri conferă stilul spectacolului; demenţa se naşte din acest joc subtil şi inteligent de planuri, iar nu din faptul că personajul ar fi dement… În Leonida, crede Alexa Visarion, „vieţuiesc toate personajele shakespeariene, ce gonesc prin noroiul mahalalei, neştiind de unde vin şi unde trebuie să ajungă”.

Serile Efimiţei şi ale lui Leonida sunt erotice – fără a fi totuşi sexuale –, culturale, educative, pline de mister, şi ca atare ei le trăiesc din plin. Există o seducţie exercitată de Leonida: el o seduce pe Efimiţa, nu la nivel erotic, ci prin personalitatea lui, în Tot. O contaminează.

În spectacolul radiofonic Nocturnele lu’ Leonida”, actorul spune, asemeni bufonului shakespearian, acele adevăruri care se impun în funcţie de perceperea spectatorului, numai că actorul le spune chiar ca să se impună, nu ca să-şi împlinească valenţele profesionale. Adevărul, în viziunea lui Alexa Visarion, devine bizar şi totuşi rămâne adevăr, însă nu rămâne gol, fără vibraţie şi iluminări.

Ne aflăm într-un studiu Caragiale, care ne solicită fantezia şi rigoarea în egală măsură. Noi arătăm în 2012 cât de vii sunt personajele, cum sunt ele racordate în plasma existenţei, prin virtuozitatea jocului…

Spectacolul a fost difuzat în premieră duminică, 10 iunie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural.

„Trilogia îndepărtării” de George Banu, în premieră la Teatrul Național Radiofonic

Luni, 31 octombrie 2011, la ora 11.00, la Hotelul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia premierei Trilogia îndepărtării de George Banu: Odihna – Noaptea – Uitarea, traduceri de Ileana Litera şi Anca Măniuţiu. Un eseu radiofonic de Gavriil Pinte. Cu participarea actorilor: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Constantin Codrescu, Irina Movilă, Marius Stănescu. Spectacolul se va difuza în premieră duminică, 6 noiembrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural. Audiţia va avea loc în prezenţa autorului şi a echipei artistice a spectacolului.

Trilogia îndepărtării de George Banu este, cu certitudine, un spectacol-eveniment, un eseu radiofonic absolut copleşitor. Textul scris cu luciditate, cu sensibilitate, ca rezultat al unui exerciţiu meditativ impresionant şi elevat, după o îndelungă sondare a psihologiei umane, capătă valoare radiofonică prin accentele inspirate, prin atenţia la nuanţe, prin extraordinara armonizare a vocilor cu muzica. Montarea lui Gavriil Pinte se distinge prin profunzime, prin forţa covârşitoare a unor paradoxuri, metafore, speculaţii filosofice, prin puterea emoţională a fiecărui gând, a fiecărei replici şi prin corespondenţe auditive ce ritmează evoluţia dialogului.

Montarea folosește fragmente din spectacole radiofonice aflate în Fonoteca de Aur, cu: Emil Botta, Clody Bertola, Nelly Sterian, George Constantin, Gina Patrichi, Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Ion Caramitru, Adrian Pintea, Mircea Albulescu, Dana Dogaru şi Mitică Popescu.

Regia artistică: Gavriil Pinte. Regia de montaj: Florina Istodor, Dana Lupu, Monica Wilhelm şi Florin Bădic. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: Vasile Manta. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea.

În cadrul manifestării, va avea loc şi lansarea a două CD-uri cu emisiunea Oglinda firii – invitat: George Banu (partea I şi partea a II-a), o incitantă discuţie despre universul shakespearian, pornind de la volumul Shakespeare, lumea-i un teatru de George Banu, publicat în 2010 la Editura Nemira. Realizator: Domnica Ţundrea. Regia de montaj: Florina Istodor şi Florin Bădic.

„Citind scrierile domnului George Banu sau ascultându-l – ne-a declarat realizatoarea Domnica Ţundrea –, descifrând, în demersul său critic, mileniile de creaţie teatrală, autorii fundamentali, piesele care sunt autentice repere ale dramaturgiei universale, publicul se întâlneşte cu gânduri sclipitoare, menite să-i producă adevărate revelaţii… Aşa mi s-a întâmplat şi mie şi pentru asta îi mulţumesc…”

Emisiunile Oglinda firii vor fi difuzate duminică, 6 noiembrie 2011, la ora 17.30, la Radio România Cultural (partea I) şi marţi, 6 decembrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural (partea a II-a).

Maia Morgenstern în „Aiax” de Hristos Ziatas, la Teatrul Național Radiofonic

Luni 3 octombrie 2011, la ora 11.00, la barul Hotelului Ramada Majestic din București, în cadrul proiectului „Ne auzim la Majestic”, va avea loc audiția cu public a spectacolului Aiax de Hristos Ziatas. Interpretează: Maia Morgenstern. Regia artistică: Vasile Manta. Traducere de Olga Aravandinos și Ion Andreiță. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu și Radu Verdeș. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Redactor: Costin Tuchilă. Producător: Domnica Țundrea.

Premiera radiofonică va fi difuzată joi 6 octombrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și, în reluare, sâmbătă 8 octombrie, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

În premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic, Aiax de Hristos Ziatas este un monolog dramatic care pornește de la o idee a lui Eugene O’Neill din piesa scurtă Înaintea gustării de dimineaţă (textul scriitorului grec este de altfel dedicat lui O’Neill). Tema cuplului, condiția artistului în societate, lumea teatrului cu atmosfera ei specifică sunt dezvoltate în acest monolog foarte bine construit, cu tensiuni teatrale expresive, în care personajul feminin parcurge o întreagă suită de stări sufletești, adesea contradictorii, până la deznodământul tragic. Într-un apartament în care răzbate muzica zgomotoasă a vecinilor, Femeia, actriță ajunsă la maturitate, încearcă să-și convingă partenerul, un cunoscut scriitor, să iasă din tăcerea în care se scufundase. Încercarea de dialog eșuează și asistăm la o pasionantă rememorare a unor momente din adolescență, a primelor succese artistice, dar și a primelor eșecuri, a anilor de tinerețe, cu frământările lor într-o lume în care invidia, răutatea, indiferența lasă urme adânci.

Actriță excepțională, de rară intelectualitate, cu disponibilități în toate registrele dramatice, Maia Morgenstern face în această piesă un rol memorabil, găsind mereu tensiunile necesare, schimbările de ritm, ton, culoare a vocii, care să țină trează atenția ascultătorului și rezolvând expresiv din punct de vedere radiofonic planurile de joc, efectele de distanțare și apropiere, trecerile rapide de la o stare la alta, de la o ipostază dramatică la alta.

Născut în 1937, în satul Halara din Grecia (regiunea Kastoria), refugiat în România în timpul războiului civil din Grecia, Hristos Ziatas a urmat școala medie în România, apoi Facultatea de Filologie din Bucureşti, printre colegii săi numărându-se C. Stănescu, Gabriel Dimisianu, Darie Novăceanu, Ion Andreiță. A lucrat ca bibliograf la Biblioteca Naţională din Bucureşti, colaborând în acea perioadă la ziarul grecesc din România, „Nea zoi” („Viaţă nouă”). În 1975 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Este autorul mai multor cărți de poezii în ediţii bilingve (engleză şi greacă). La Editura Odisseus din Atena, Hristos Ziatas a publicat Treizeci şi cinci de poezii absurde de dragoste (1980), urmate de alte volume şi de o Antologie modernă de poezii pentru copii. A tradus poeme de Puşkin, Eminescu, Vasko Popa. În limba română i-au fost traduse volumele Sub pleoapele cucuvaei, de Darie Novăceanu (Editura Albatros, 1974) și Ochiul celălalt – treizeci și cinci de poeme (traducere de Ion Andreiță, Editura Oscar Print, 2007). Ultimul este o „emoţionantă declaraţie de iubire pe care Hristos Ziatas o întoarce spre cea de a doua patrie a lui”, România. (C. Stănescu).

În cronica dedicată volumului Ochiul celălalt, Gabriel Dimisianu remarca: „Este într-adevăr emoţionant să constaţi cât de mult a fost marcat sufletul acestui grec de legăturile cu spiritualitatea românească, ce răsunet amplu găsesc în poezia lui miturile şi simbolurile româneşti, figurile noastre istorice şi legendare. Probabil că cititorul grec neavizat nu va percepe toate nenumăratele referiri româneşti din poezia lui Hristos Ziatas, dar cititorul român cu siguranţă că le va descoperi şi va fi mişcat. Mioriţa, Meşterul Manole, domnitorii iluştri, Eminescu, Enescu, Blaga, Brâncuşi, dar şi G. Călinescu, Labiş, Marin Preda, apoi frânturile de peisaj românesc sunt elemente de evocare sugestivă, nu o dată memorabilă.”

Costin Tuchilă

Medalion Cristian Munteanu

În săptămâna 22–28 august 2011, seria de „Mari spectacole” ale Teatrului Național Radiofonic, difuzate la Radio România Cultural (ora 1.30), este dedicată regizorului Cristian Munteanu, care ar fi împlinit, în 25 august, 75 de ani.

Născut în 25 august 1936, la Bucureşti, Cristian Munteanu (m. 31 ianuarie 2008, Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi.

Cele patru decenii şi jumătate dedicate de regizorul Cristian Munteanu teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate.

Artist desăvârşit, unul dintre numele cele mai mari ale teatrului radiofonic, Cristian Munteanu avea darul de a inspira acea seninătate absolut necesară actului creator. Seninătate care înseamnă, în artă, echilibru, bun gust, adecvare a mijloacelor faţă de scopul propus, maturitate. Seninătate care se poate traduce, în cazul artei interpretative, şi printr-o detaşare de bun augur faţă de aspecte fără relevanţă în plan stilistic. Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Procesul şi Castelul de Kafka, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga.

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această suferinţă, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii.

Luni 22 august veți asculta Orestia de Eschil, înregistrare de tinerețe a regizorului (1966), cu Olga Tudorache, Vasile Gheorghiu, Ileana Predescu, Gilda Marinescu, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Dan Nasta, George Oancea, Nicolae Luchian-Botez, Lucia Mureşan, Emil Liptac în distribuție.

Marţi 23 august, am programat Othello de William Shakespeare, cu Mircea Albulescu (Othello), Ştefan Iordache (Mefisto), Dana Dogaru (Desdemona), alături de George Constantin, Florian Pittiş, Dan Condurache, Dan Nasta, Monica Ghiuţă, Irina Mazanitis, Gheorghe Cozorici, Ion Pavlescu, Sorin Gheorghiu, Constantin Dinulescu, Alfred Demetriu (înregistrare din 1983). Vor urma, miercuri și joi, două dramatizări după Kafka, Procesul și Castelul. În prima, din 1992, în distribuție apar Adrian Pintea, George Constantin, Dana Dogaru, Gheorghe Cozorici, Diana Gheorghian, Ion Pavlescu, Florian Pittiş, Valentin Teodosiu, Petre Lupu, Constantin Dinulescu, Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Mircea Constantinescu. În Castelul (1983), Virgil Ogăşanu, Gina Patrichi, Ion Marinescu, Marga Anghelescu, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Adrian Georgescu, Costel Constantin, Corado Negreanu, Jean Reder, Ileana Stana Ionescu, Sandu Sticlaru, Gheorghe Buznea, Gheorghe Cozorici.

Vineri 26 august, vă propunem un spectacol mai recent, Moartea lui Ivan Ilici, dramatizare de Puşa Roth dupa nuvela lui L. N. Tolstoi (2006). În distribuţie: Mihai Constantin, Ruxandra Sireteanu, Eusebiu Ştefănescu, Petre Moraru, Ştefan Velniciuc, Gavril Pătru, Delia Nartea, Claudiu Istodor, Valentin Uritescu, Ion Siminie, Constantin Dinulescu, Petre Nicolae, Ion Arcudeanu, Aurelian Georgescu, Gheorghe Pufulete. Cu participarea preotului Cristian Deheleanu de la Biserica Sf. Gheorghe cel Vechi din Bucureşti.

Pentru ziua de sâmbătă 27 august, am ales Comedia măgarilor de Plaut (2005), cu Alexandru Arşinel, Petre Lupu, George Ivaşcu, Dorina Lazăr, Delia Nartea, Mircea Constantinescu, Alexandru Bindea, Mihai Bisericanu, Coca Bloos, Claudiu Istodor, Bogdan Caragea, Marius Rizea.

Medalionul dedicat regizorului Cristian Munteanu se va încheia, duminică 28 august, cu Ciocârlia de Jean Anouilh. În distribuţie: Mirela Gorea, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Anghelescu, Mihai Dinvale, Florian Pittiş, Adina Popescu, Ileana Predescu, Valeria Ogăşanu, Corado Negreanu, Mihai Stan, Gelu Niţu, Valentin Uritescu, Tatiana Iekel, Ştefan Hagimă, Cicerone Ionescu, Boris Petrof (înregistrare din 1988).

Costin Tuchilă

De la Catarina la Ofelia

Duminică 31 iulie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la Catarina la Ofelia. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În opera lui Shakespeare personajele feminine nu se împart nici în tipuri, nici în stereotipuri. Shakespeare le dă femeilor atât posibilitatea de a avea iniţiative cruciale într-o lume dominată de bărbaţi, cât şi de a estompa diferenţele dintre caracteristicile masculine şi feminine. În noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale sunt analizate câteva dintre personajele feminine din teatrul shakespearian, individualitatea lor și situațiile în care apar în contextul pieselor respective. Fiica unui nobil bogat din Padova, Baptista, Catarina este o Colombină mutată în palat şi transformată într-o răsfăţată îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei). Femeia îndărătnică, despotică, insuportabilă este transformată în cea mai blândă făptură de tânărul bogat şi îndrăzneţ Petruchio, nici el deprins cu manierele galante. Eroina din comedia shakespeariană trece drept o figură emblematică pentru tipul feminin în discuţie. În Cei doi tineri din Verona, Silvia și Iulia sunt două inocente cochete, dar sincere în sentimentele lor. Dramaturgul nu le construiește însă schematic, strict funcțional, ci le conferă farmecul psihologiei adolescentine. Viclenia femeii care doreşte să-şi atingă scopul nu le este străină, chiar dacă dominantă rămâne francheţea.

Comedia shakespeariană „aduce pe scenă puterea limbajului. Viaţa şi moartea reprezintă sursa bătăliei cuvintelor, ca în Zadarnicele chinuri ale dragostei. În acest cadru, femeile, toate convingătoare, joacă rolul principal: Rosalinda din Cum vă place, Porţia (Neguţătorul din Veneţia), Isabelle (Măsură pentru măsură), Beatrice (Mult zgomot pentru nimic). Ele sunt câştigătoarele vieţii şi ale dragostei, învingând ipocrizia puritană şi piedicile machiavelice. Porţia şi Isabelle salvează condamnaţi la moarte iar Rosalinda şi Beatrice denunţă chinurile dragostei. Comedia întoarce lumea pe dos pentru a face să renască armonia. Femeile se deghizează în bărbaţi. La fel ca în comediile lui Plaut, substituirea şi dualitatea sunt prezente şi la Shakespeare: gemenii (Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte), personaje duble (Cei doi tineri din Verona, Cei doi veri nobili), femeia care se substituie alteia în patul amantului nestatornic (Totu-i bine când sfârşeşte bine, Măsură pentru măsură). Sub efectul filtrului lui Oberon şi al metamorfozelor lui Ovidiu, unul devine altul în Visul unei nopţi de vară. Se descoperă astfel că magia nu este decât o stratagemă teatrală.”

Totul e vis în desfăşurarea „evenimentelor” din Noaptea magică de Sânziene (Visul unei nopți de vară). Se poate invoca – s-a şi făcut, de altfel – motivul baroc al vieţii ca vis, dar fără conotaţia mistică pe care o va avea în Secolul de Aur spaniol. Visul erotic toarnă poezia lui plină de metafore care ies treptat din tiparele tradiţionale (spada, arcul lui Cupidon, trandafirul, rana, ploaia etc.), schimbând „recuzita”: reprezentantele regnului vegetal (viorele, măceşi, brânduşe, cimbrişor, flori cu puteri magice) convieţuiesc, în spirit fantast, cu elemente de bestiar, unele, e adevărat, putând fi decodificate prin funcţia lor curativă în farmacia medievală, dar mai ales interpretate simbolic şi psihanalitic: vipere, „şerpi cu limbile-nfurcate”, arici ţepoşi, păianjeni, melci, lilieci etc. Zânele din preajma Titaniei sunt Fir-de-păianjen, Măzăriche, Fluturaş, Bob-de-muştar. Lor le răspunde grupul de personaje „reale” (dar ce este real în vis?): dulgherul Gutuie, tâmplarul Blându, ţesătorul Fundulea (Bottom), cârpaciul de foale Flaut, căldărarul Botişor, croitorul Subţirelu, nume extrase parcă dintr-un catalog, involuntar ironic, al meseriilor.

Capabilă de orice sacrificiu în relaţia de cuplu, gingaşa, muzicala Viola este „dragostea în acţiune” (A douăsprezecea noapte). Viola se deghizează în paj, cu numele Cesario, pentru a ajunge în preajma lui Orsino. Dar travestiul, obişnuit în epocă şi creator de cele mai multe ori de farsă, aduce şi o schimbare de substanţă, pasiunea florală de la început devenind patimă metafizică.

De aproape un mileniu, ideea cuplului de îndrăgostiţi este indisolubil legată de Tristan şi Isolda, povestea născută în secolul al XII-lea. În tragedia Romeo şi Julieta, Shakespeare accentuează contrastul dintre două lumi, una bântuită de ură şi patimi, cealaltă – ideală, a iubirii pure dintre doi tineri, eliberată de orice conjunctură potrivnică, inclusiv de cea, în fond atât de curentă în epocă dar universală, a duşmăniei dintre două familii. Romeo şi Julieta cred în iubire, în timp ce alte personaje văd în iubire doar partea de ridicol. Virtutea iubirii şi a morţii devine astfel semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. Cu un asemenea subiect, şi chiar păstrând codul eroticii medievale de tip cavaleresc, spectrul melodramei ar fi fost asigurat. Nu însă la Shakespeare, care conferă nu atât o psihologie aparte celor doi protagonişti, cât relevanţă psihologică întregului cadru al tragediei, ştiind să nuanţeze fiecare element compoziţional, de la cel epic la cel eminamente liric, de la nuanţa umoristică la cea fantastă sau la reflecţie.

Puternică, devotată, loială soțului său, Desdemona a fost interpretată ca tipică pentru imaginea femeii de rang nobil în secolul al XVII-lea, iar condiția ei tragică, de victimă a geloziei îi conferă un plus de gingășie și noblețe. (Othello).

Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism.

Cleopatra este una dintre cele mai complexe eroine tragice din teatrul shakespearian. (Antoniu și Cleopatra). Puterile „femeii fatale” creează aici un amestec unic de atracţie, uluire şi spaimă. E un tip de fascinaţie tragică, în care se combină farmecul oriental, exotic, cu aură magică mereu scoasă în evidenţă, cu o viclenie prozaică. Când există, sinceritatea ei este brutală. Voinţa fermă dar şi capriciul, izbucnirile dar şi perfidia extremă, rafinată parcă printr-un lung exerciţiu de stil, misterul dar şi măreţia o caracterizează în egală măsură.

Castitatea în jurul căreia planează suspiciuni nedrepte era o temă frecventă în proza italiană din epocă. Modul în care ea este tratată în Cymbeline vădeşte şi o certă influenţă a romanului cavaleresc medieval: aventuri spectaculoase, peripeţii, incidente tragice depăşite cu bine, exil, răpiri misterioase, întâlniri şi recunoaşteri filiale, lupte cu deznodământ neaşteptat. Dar toată acestă umanitate antrenată într-o acţiune care satisfăcea nevoia de trăire emoţională a publicului este puţin reliefată în comparaţie cu Imogena, personajul principal al piesei. Graţia convieţuieşte în acest personaj cu forţa spirituală, într-o proporţie reconfortantă. Arma ei este buna-credinţă şi puterea de a-şi menţine echilibrul, luptând împotriva mistificărilor şi a aberaţiilor de ordin moral.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Diferenţa dintre acest personaj şi celelalte chipuri feminine din teatrul lui Shakespeare nu constă în substanţa morală, ci în sensurile simbolice şi în psihologia specială pe care le generează. Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei. Această prezenţă florală, plutitoare a Ofeliei, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

«Șambelan la viezuri» de Pușa Roth la Teatrul Național Radiofonic

Joi 9 iunie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă 11 iunie, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați Şambelan la viezuri, scenariu radiofonic de Puşa Roth după Pagini bizare de Urmuz. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Cornel Vulpe, Magda Catone, Eugen Cristea, Ion Haiduc, Alexandru Bindea, Florin Tănase, Candid Stoica, Alexandru Mitea, Sorin Gheorghiu, Rudy Rosenfeld. Muzică originală de George Marcu, interpretată de Patricia Prundea (voce), Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie). Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia tehnică: Vasile Manta. Prezintă: Costin Tuchilă şi Valeriu Râpeanu. Piesa a fost difuzată în premieră în 21 martie 1999.

Şambelan la viezuri nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din Pagini bizare. Un captivant exerciţiu de imaginaţie bazat pe „lumea larvară prevăzută cu aripi uriaşe” (Constantin Crişan) a „profetului revoltei literare internaţionale”, cum l-a numit Eugen Ionescu pe „umilul” grefier de la înalta Curte de Casaţie.

Personajele comediei Puşei Roth au identitatea, bizară în context, conferită de Urmuz: Stamate este şef de birou, Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, ajunge subşef de birou, Ismaïl este consilier la Primărie, Turnavitu e şeful de cabinet al lui Ismaïl, Emil Gayk – un biet civil ce poartă armă, Cotadi – nobil scăpătat devenit comerciant şi muzicant amator, Dragomir, un om cu inimă bună, este contabilul prăvăliei lui Cotadi, fonfăitul Algazy – comerciant alături de asociatul său, Grummer, un om cu fire închisă. O invenţie ca nume şi o dezvoltare a identităţii din „romanul în patru părţi” Pâlnia şi Stamate este Stamatida, nevasta lui Stamate. Numele a fost creat de Puşa Roth din nevoia de a realiza un paralelism, accentuând astfel absurdul din textul urmuzian. Detaliul din proza lui Urmuz (Stamatida compune madrigale „semnate prin punere de deget”) este ampliflcat. Madrigalul parodic devine omniprezent în Şambelan la viezuri, iar Stamatida dobândeşte o funcţie mult mai importantă prin natura conflictului scenic. Situaţiile comice şi absurde din proza urmuziană sunt combinate în mod ingenios. Piesa începe cu un vacarm general, în care apar vocile tuturor personajelor rostind aleatoriu frazele care le caracterizează, frânturi ale acestui univers recompus în baza prozei bizare a lui Urmuz. Rama spectacolului este celebra fabulă Cronicari. Fiecare personaj recită alternativ câte unul sau două versuri, dovedind în acest fel, o dată în plus, că în retorica suprarealistă elemente complet diferite se pot combina după bunul plac. Eventuala gratuitate a acestui mecanism evocă, de fapt, o lume măruntă în care idealurile sunt simple şi rizibile veleităţi.

Piesa a fost publicată în 2002 şi inclusă în volumul de teatru al autoarei, Roman de Bucureşti (2005). Şambelan la viezuri a fost jucată cu mult succes la Teatrul „Bacovia” din Bacău, în regia lui Constantin Dinischiotu, în stagiunea 1999–2000.

Costin Tuchilă

Premieră la Teatrul Naţional Radiofonic: „Zamolxe” de Lucian Blaga, restituire integrală a poemului dramatic

Cu ocazia Anului UNESCO Lucian Blaga, luni 2 mai 2011, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic organizează audiţia spectacolului în premieră Zamolxe de Lucian Blaga, restituire integrală a marelui poem dramatic, într-o remarcabilă variantă spectaculară. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Cezarina Udrescu. Muzica originală: Dan Dediu.

Zamolxe de Lucian Blaga se va difuza, în premieră, joi 5 mai, la ora 19.00, la Radio România Cultural – partea I şi duminică 8 mai 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural – partea a II-a.

Încărcat de semne şi simboluri, spectacolul Zamolxe conţine înţelesuri adânci şi aduce o dimensiune excepţională a spiritualităţii româneşti, asemeni unui act metaforic revelator, capabil să reînnoiască legătura cu fondul sufletesc primitiv al poporului român, să reitereze „determinanta stilistică” culturii noastre. Denumită de Lucian Blaga „mister păgân”, piesa vorbeşte despre preistoria românilor, iar Zamolxe, aici profet ucis de propria lui statuie, contrapunctează prin gravitatea lui, prin spiritul lui contemplativ, prin jertfa pe care finalmente o înfăptuieşte, exuberanţa şi vitalitatea tablourilor de grup, dezlănţuirile dionisiace ale bachantelor, exaltarea şi frenezia mulţimilor.

Spectacolul radiofonic întruchipează perfect dimensiunea mitologică a piesei lui Blaga, topirea divinului în natură, setea de cosmos, dar şi de teluric, comunicarea omului cu tainele universului, panteismul, în ideea în care pentru ţăranul român cosmosul e hristocentric… de aici trăirea solidară cu natura, fără a o confunda însă cu Creatorul, după observaţia lui Mircea Eliade.

Montarea se distinge prin profunzime, prin valoarea pe care o conferă fiecărei atitudini dramatice, fiecărei replici, prin incantaţii şi sonorităţi de dincolo de lume, prin corespondenţe auditive ce ritmează acţiunea şi prin covârşitoarea forţă psihologică a unor scene și a unor situaţii.

În distribuţie: Vlad Zamfirescu, Constantin Codrescu, Mircea Albulescu, Constantin Cojocaru, Ioana Flora, Ionuţ Kivu, Ştefan Velniciuc, Nicolae Călugăriţa, Eusebiu Ştefănescu, Dan Aştilean, Gheorghe Ifrim, Crina Mureşan, Mihai Marinescu, Ioana Calotă, Simona Popescu, Felicia Pinte, Ilinca Manolache, Florin Anton, Adrian Văncică, Orodel Olaru, Marcello Cobzariu, Silviu Biriş, Mircea Drâmbăreanu, Silviu Oltean, Cătălin Panaite, Mihai Popescu şi copiii Mihai Leahu, Gheorghe-Emanuel Udrescu, Mihai Enăchescu. Cu participarea sopranei Veronica Anuşca şi a unor membri din Corul de copii Radio, condus de Voicu Popescu. Design sonor: Cătălin Creţu. Regia de montaj: Monica Wilhelm şi Florin Bădic. Asistenţă computer: Mirela Anton şi Florina Istodor. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia tehnică şi masterizarea pentru emisie: ing. Iulian Iancu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea.

Domnica Țundrea

Dan Puican – Amintiri in „buzunarul” inimii, la Radio3Net „Florian Pittis”

Buzunarul amintirilor se va desface joi, 9 februarie, in fata Loretei Popa si a voastra, gratie experientei si expertizei maestrului Dan Puican, invitat al emisiunii.

„Soldat”, mai precis „amiral” devotat Teatrului National Radiofonic, regizorul artistic Dan Puican reprezinta o personalitate de care acest brand Radio Romania nu se poate disocia.!
Are o carte de vizita impresionanta, reflectand modest cei peste 48 de ani in slujba radioului.
Iata ce mi-a scris producatorul emisiunii, Madalina Ion, despre invitatul emisiunii:

Da, este foarte adevarat, unii dintre noi traiesc din amintiri, dar ce amintiri… Amintirile maestrului Dan Puican au si trecut si prezent si…viitor!
A montat peste 1000 de piese de teatru, sute de emisiuni de divertisment si poetice si a avut sansa unica de a lucra cu cei mai mari actori ai tarii. Multi dintre ei au trecut in Eternitate, dar regizorul Dan Puican a avut inspiratia si harul de a le pastra vocea pe banda magnetica. Si mai are maestrul un talent ascuns, dupa cum imi marturisea la o cafea doamna Pusa Roth, colega noastra de la Radio Romania Actualitati: se pricepe la distributii!
Intr-un interviu acordat “Jurnalului national”, maestrul Dan Puican se destainuia cu mana pe inima:
“Inca din copilarie ascultam ra­di­oul, pe vremea aceea nestiind ca am sa ajung si eu la Teatrul Radiofonic. As­cultam piese, le rescriam a doua zi, avand o memorie foarte buna, si in­cercam sa le pun in unda. Asa au in­ceput primele scene de teatru din viata mea”.
Considera ca in viata a avut noroc, sansa… O profesoara din liceu care iubea teatrul l-a distribuit in “Baronul”, rolul cu care a dat examen la Institutul de Teatru.

“Imi place frumosul. Eu, la origi­ne, am fost actor si de aceea inteleg foarte bine actorii. Imi pare rau ca as­tazi nu mai este teatrul de pe vremuri. (…) Teatrul se face cu experienta, trebuie sa-l joci pe scena. (…) De aceea au ajuns mari Rebengiuc, Albulescu, Sanda Toma, Draga-Olteanu Matei, fiindca au jucat mult pe scenele teatrelor din provincie. Astazi nu se mai experimenteaza asemenea lucruri.”

Dan Puican a absolvit Institutul de Teatru in 1956 si a facut parte din “generatia de aur”, iar debutul actoricesc si l-a facut la Teatrul din Baia Mare. In studentie a mai avut o sansa nemaipomenita, aceea de a viziona ,in Bucurestiul de dupa razboi, spectacole de teatru cu unii dintre cei mai mari actori romani.
Din 1963 este regizor artistic la Radiodifuziunea Romana, sectia Teatru Radiofonic.

Spectacolul de care se simte cel mai legat sufleteste?
“…cea mai draga mi-a fost integrala Cehov, avandu-i in distributie pe cei mai mari actori ai anilor ’80, precum: George Constantin, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Valeria Seciu, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Stefan Iordache, Mihai Fotino, Mitica Popescu, Ion Caramitru, Stefan Radof”.

Cel mai audiat si aplaudat la scena deschisa spectacol purtand semnatura regizorului Dan Puican?
“ cu piesa, comedia lui George Astalos, «Caviar, Vodka si Bye Bye» – care a luat Premiul UNITER in 1999 pentru cel mai bun spectacol radiofonic, am intreprins turnee in 27 de tari, strabatand toate cele cinci continente, aratandu-le romanilor din diaspora cum se inregistreaza la radio o piesa de teatru. Peste tot publicul a fost incantat, chemandu-ne in repetate randuri la scena deschisa, atat pe interpretii piesei – Tamara Buciuceanu Botez, Stela Popescu, Alexandru Arsinel si Eugen Cristea, cat si pe mine.”

Regrete nu are, dar mai are un vis de implinit:
“Sper ca Dumnezeu ma va ajuta sa vin de mana cu nepotul meu la Radio si sa-i arat locul in care bunicul sau si-a petrecut toata viata si a fost un soldat devotat Teatrului National Radiofonic.”

Joi, 10 februarie, de la ora 21.00, la Radio3net “Florian Pittis”, o lectie de viata, o lectie de profesionalism si amintiri de neuitat filtrate de sufletul maestrului Dan Puican. Realizatoarea emisiunii, Loreta Popa de la “Jurnalul national”, va invita sa-i adresati intrebari invitatului, la Chat cu cei din emisie, sa ne ascultati si sa ne vedeti.

“Amintiri in buzunarul inimii”, un talk-show editat video de Brandusa Balan, produs de Madalina Ion, recomandat de Radio3net “Florian Pittis”.