Pavel Perfil, o viață în serpentine

pavel perfil

amintiriNici nu am intrat bine în noul an că, iată!, Doamna cu Coasa a venit să lovească, încă o dată. Şi nu a ales pe oricine, ci pe Pavel Perfil, pe Pafka, lipoveanul cu inimă de aur şi cu un rar har al cuvântului. Cu Pafka tributul pe care îl plătim lumii umbrelor noi, cei a căror tinereţe s a legat de fascinanta şi nedezminţita noastră citadelă de boemă numită (strict administrativ) redacţia ziarului „Scânteia tineretului”, se încarcă tot mai dureros: Mihai Ungheanu, Aurel Perva, Ion Strugariu, Alexandru Stroe, C. R. Constantinescu, Nae Militaru, C. Stan, Laurenţiu Olan, Ileana Podoleanu, Cristina Balint, Nicolae Ghelase, George Ecliserescu, Dragomir Magdin – binecuvântată fie-le, în veci amintirea! – sunt nume cu care generaţia mea a scris şi a iscălit, cu binele şi cu mai puţin binele faptelor noastre, o pagină de gazetărie adevărată pe care numai nişte viteji de după război o pot expedia prin câteva clişee ce se vor sentinţe. Scrisul lui Pavel Perfil este, el însuşi, dovada că, dincolo de toate relele ce sunt legate de acele timpuri şi aşezări de lucruri, talentul autentic răzbate şi rămâne.

Cu Pafka m-am întâlnit pentru prima oară (se putea altfel?) în cafeneaua „Albina”, vis-à-vis de serban cionoffArhitectură, una dintre acele splendide academii ale voioasei, liberei cugetări din neuitata vreme a boemei studenţeşti din anii ’65–’71, alături de „Tosca”, „Katanga”, „Turist”, „Tomis” ori „Tic Tac” şi, fără doar şi poate, de „Pisica epileptică”, locantă aflată în spatele Facultăţii de Drept, aproape de Calea Plevnei, pe care, probabil foarte curând, o vor rade buldozerele pentru viitorul bulevard ce va lega Piaţa Victoriei de Palatul Parlamentului. Descindea din Mahmudia, tărâmul tainic al Deltei şi poate de aceea paşii l-au purtat direct către Uriaşul Blond, Nenea Fănuş Neagu, el însuşi născut în Ţinutul Chirei Chiralina. Nea Fănuş a fost cel care i-a cetit prima oară slovele şi tot Nea Fănuş i-a dat, lui Pafka, cuvântul de trecere către slova tipărită, la „Amfiteatru” (seria Ion Băieşu) şi la „Luceafărul”.

Dar, anii cei mai mulţi şi mai plini de întîmplări de neuitat i-am petrecut cu Pafka în redacţia „Scânteii tineretului”, el – la secţia industrie, eu – la propagandă. Avantaj eu!, fiindcă sălăşluind în acelaşi birou cu secţia sport a gazetei, ne a fost dat marele privilegiu de a primi, cel puţin o dată pe săptămână, vizitele lui Nea Fănuş, cel care ne-a şi botezat: „secţia propagandă şi sport, egal secţia capul şi picioarele”.

fanus neaguÎn istoria nescrisă a presei acelor ani şi, desigur, a boemei sale aferente, numele lui Pafka Perfil trebuie, neapărat!, scris cu litere mari şi apăsate! Fiindcă, uriaşul şi blajinul lipovean a fost şi va rămâne, pe rând sau laolaltă, autorul şi eroul unor întâmplări de un haz neasemuit. Fiecare, în felul ei şi toate la un loc, nevinovate şi spumoase bobârnace directe către anumite Feţe grele ale prostiei cu ştaif şi ale suficienţei agresive care dominau cam multe paliere ale puternicilor vremii.

O asemenea ispravă o aflu chiar în aceste zile pe pagina unui distins scriitor, deşi trebuie să spun că este doar o variantă… apocrifă a istorisirii. În realitate, lucrurile au stat cam aşa: pe la începutul anului 1975, Pafka este trimis „pe teren” la Teleorman. După o riguroasă documentare – pentru un articol, neapărat, critic! –, urmată de o copioasă masă tovărăşească pe măsură, Pafka şi-a adus aminte că este de serviciu, cap limpede, la ediţia la zi a ziarului. Uşor de zis, greu de făcut, fie şi pentru „amănuntul” că starea euforică avansată în care Pafka se afla nu îi permitea să folosească serviciile CFR-ului. Până la urmă, s-a găsit soluţia, a fost trimis spre Capitala scumpei noastre patrii cu… un excavator!

O dată ajuns la „Casa Scânteii”, Pafka şi-a dat seama că datorită pasului său uşor legănat spre foarte ezitant îi va fi foarte greu să intre pe poarta corpului B al citadelei presei de partid. S-a urcat, atunci, în bena excavatorului, plus paporniţa cu merinde şi cu udătură cu care fusese cadorisit, arărându-i şoferului o anume fereastră de la etajul III. Care fereastră era fix cea de la cabinetul lui E. F., redactorul şef al ziarului, un om inteligent, dar, din păcate, obtuz, rigid. Lesne de înţeles mirarea (ca să nu spun altfel) insului când s-a trezit cu Pafka subit catapultat în birou. Care Pafka, în timp ce îşi culegea de pe podele merindele risipite, raporta solemn: „Să trăiţi, şefu’! Am venit la cap limpede!”

Până în zori a făcut naveta E. F. între biroul său şi camera de protocol unde Pafka fusese condus spre a se reface. A urmat, a doua zi, o şedinţă de analiză a muncii, care spre satisfacţia cvasi-generalizată nu s-a soldat cu nicio sancţiune, întrucât şeful nostru direct, poetul A.I. Zăinescu (Conu Alecu) a edictat: „Pafka a cedat nervos, din cauza dificultăţii subiectului documentării!”

Poate câtuşi de puţin întâmplător, de numele lui Conu Alecu se leagă multe dintre isprăvile găştii noastre de boemi, el fiind, prin calitatea sa de redactor şef al ziarului şi de şef direct al celor mai mulţi dintre noi, proteguitorul „din umbră” al acestor giumbuşlucării. Într-o duminică, trebuia, musai, să facem nişte planuri de muncă pentru „sus”, adică pentru secţia de presă a C.C. al P.C.R. De prisos să spun că mai nimeni nu avea chef de aşa ceva, cu atât mai puţin Conu Alecu. Drept pentru care ne-a adunat în birou, a pus pe masă portretul „Tovarăşului” şi a tunat: „Mi-e ruşine să mă uit în ochii secretarului general al partidului.” Văzând stupoarea ce se citea pe feţele noastre, a continuat în crescendo teatral: „Cum să îi răspund tovarăşului Nicolae Ceauşescu dacă mă întreabă cum justific diferenţa de salarii dintre mine şi voi decât că sunt singurul vostru cititor la câte lozinci tâmpite scrieţi?”

Aflat undeva, spre capătul mesei, Pafka a scâncit: „Şefu’, daţi-ne, mie şi lui Cionoff, diferenţa aia, că pe urmă mergem noi cu ea la Hanul Prahova, o transformăm în votcă şi vă scăpăm de complexe.” De prisos să mai spun că s-a ales praful şi de şedinţă şi de planurile de muncă!…

casa scinteii

Casa Presei (fostă Casa Scînteii)

Multe, foarte multe ar mai fi istorisirile în care Pafka este erou de năzdrăvănii şi trebuie să spun că (şi) pierderea sa este un motiv în plus să isprăvesc mai repede volumul de amintiri din şi despre boema anilor ’65–’90.

Sincer vorbind, nu ştiu ce încheiere să dau acestor cernite rânduri, drept pentru care aleg acest tulburător mesaj cu care prietenul meu, Ştefan Mitroi, a răspuns veştii despre moartea lui Pafka: „Doamne, ce ai de gând? De ce ne împuţinezi atât de repede şi în chip atât de nemilos? Răspunde? De ce?”

Acum, după o viaţă petrecută „între serpentine”, aşa cum spune şi titlul uneia dintre cărţile sale, Pavel Perfil s-a dus să se odihnească puţin. Şi poate că, acum, îl întreabă pe Nea Fănuş: „Dar pe aia, când l-am bătut în redacţie pe şeful meu de secţie, cam nătântot şef, ţi-am povestit-o?”…

Șerban Cionoff

„Literatorul”, ianuarie–februarie 2013

 

Lansare de carte: „Dialoguri fundamentale” de Ion Bădoi

Luni, 5 noiembrie 2012, ora 14.00, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din București (Bd. Magheru nr. 6-8) va avea loc lansarea volumului Dialoguri fundamentale de Ion Bădoi, apărut la Editura Vremea. Vor vorbi: Eugen Popescu, preşedinte fondator al Fundaţiei Naţionale Pentru Românii de Pretutindeni; Radu Baltasiu, prof. univ. dr., director al Centrului European de Studii în probleme etnice al Academiei Române; Silvia Colfescu, director al Editurii „Vremea”.

„Având convingerea că sunt mult mai multe răspunsuri care aşteaptă întrebări, decât întrebări care așteaptă răspunsuri, mi-am propus ca aceste dialoguri să fie un îndemn, o confesiune, dar și un drum de plecare, cu speranţa că împreună vom dinamita anumite inerţii, că vor fi încurajate energiile care trebuie puse în slujba binelui naţional, că se vor trezi elitele româneşti din această indiferență ce pare imuabilă.

Dialogul este preferabil monologului, chiar şi numai pentru atributul acestuia de a fi un mijloc direct de comunicare şi cunoaştere reciprocă, de a fi un mijloc de ieşire din singurătatea orbitei noastre existenţiale, care se găseşte uneori la ani lumină distanţă de cei de lângă noi. Pentru mine, dialogul înseamnă puterea şi îndrăzneala de a mai pune întrebări într-o lume care se abandonează din ce în ce mai mult monologului, dar şi curajul de a răspunde şi de a-ţi asuma răspunsurile. Ceea ce nu este chiar foarte simplu.

Fiecare om are dreptul la o opinie, dar şi obligaţia de a o exprima. Dacă toţi am gândi la fel, ar fi mult mai periculos decât atunci când altul gândea pentru noi! Provocând dialogul, încercăm să-l reînvăţăm.

Constantin Blendea, Dialog

Am îndrăznit să cutez a afla, împreună cu partenerii mei de dialog, ce-i lipseşte poporului român să-şi recapete vechile maluri ale existenţei sale, să se unească în cadrul aceleiaşi limbi, să se închine sub acelaşi steag tricolor, să se privească în ochii prea multă vreme înlăcrimaţi şi să-şi spună unul altuia «frate.»” (Ion Bădoi).

Licenţiat în ştiinţe juridice al Facultăţii de Drept de la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, Ion Bădoi a debutat literar în „Teleormanul”, încă de la 17 ani. În anii ’70–’80, a fost jurnalist la cotidianul „Drum nou” din Braşov, iar după 1990 la „Gazeta de Transilvania” şi la alte publicaţii.

Actualmente, este director fondator şi proprietar al săptămânalului „Opinia Teleormanului” din 15 ianuarie 2009.

Dintre apariţiile editoriale aflate sub semnătura lui, amintim culegerea de versuri Glasurile, antologiile Rodul câmpiei şi Femeia, un argument al libertăţii, precum şi recentele Dialoguri fundamentale, apărute la Editura Vremea, în colecţia „Fapte, Idei, Documente”.