Mișu SlătcuIescu a plecat să se odihnească printre stele

Misu Slatculescu

Un mesaj scurt îmi vine din Caracal: „A murit nea Mişu!” Din păcate, e adevărat, nenea Mişu Slătculescu, omul care a fost sufletul şi, până la urmă, simbolul vieţii culturale din oraşul meu natal, unul dintre marii ziditori de frumos ai Romanaţiului şi ai Olteniei, s-a mutat la ceruri! Încerc să adun câteva gânduri cernite şi cuvintele refuză, pentru un om ca Mişu Slătculescu, timpul trecut.

L-am cunoscut acum 55 de ani când, elev în clasa a VII-a a Şcolii elementare nr. 2 din Caracal, m-am încumetat să trec pragul Casei orăşeneşti de cultură cu niscai mâzgăleli cu pretenţii de poezie şi am mers aţă (cum se zice pe la noi) la „tovarăşul director”. Care m-a și cooptat ca membru al Cenaclului literar „H. G. Lecca”. Aici am început să deprind patima cuvintelor potrivite şi tot aici am întâlnit intelectuali de ţinută, oameni cu o vastă cultură şi, nu o dată, cu un curaj aparte în a-şi afirma crezul în adevărata artă, mai presus de dogmele draconice ale proletkutismului: scriitorul Nicolae-Paul Mihail, doctorul Vasile Nicolicioiu, profesorul Ion Precupeţu şi încă atâţia oamenii de suflet şi de condei. Aşa se face că, în loc de A. Toma şi de D. Th. Neculuţă, la cenaclu se discuta despre Al. Philippide, iar în loc de Timur şi băieţii lui sau se comenta, aplicat şi cu multe citate „de la sursă” despre Albert Camus şi Jean-Paul Sartre. Lucru nu chiar aşa de la îndemână, fiindcă, încă, eram sub zodia nefastă a realismului socialist şi a „artei cu tendinţă”, iar indexul politic şi ideologic avea ca predilecte „obiective” pe Blaga şi Ion Barbu, pe N. Iorga şi Vasile Pârvan, dar şi monumentala Istorie a literaturii române. Curând aveau să vină şi primele semne ale „dezgheţului”. Apare revista „Secolul 20”, o adevărată fereastră spre lumea literară şi culturală a Europei şi a umanităţii. Lucrurile luau un alt curs şi în ceea ce priveşte valorile esenţiale, perene, ale literaturii române, de exemplu în numărul 5/mai 1963 al revistei „Viaţa românească” o întreagă secţiune este consacrată lui Titu Maiorescu. Mentorul „Junimii” încetând, astfel, să mai fie „ideologul reacţiuni burghezo-moşiereşti” şi redevenind, mai ales datorită studiului scris de profesorul clujean Liviu Russu ceea ce de fapt şi era-un om de răscruce al culturii româneşti.

caracal

Toate astea nu ne puteau lăsa indiferenţi nici pe noi, pe „cenaclişti” aşa încât nu mică ne-a fost mirarea când, la o reuniune, Nicolae Paul Mihail – despre care se ştia că este buni prieten cu Eugen Barbu, cel abia scăpat dintre furcile caudine ale „criticii juste şi aspre” la care fusese supus romanul Groapa – a citit o proză intitulată Femeia cibernetică. Lucrare provocatoare, nu-i aşa?, de la chiar titlul: fiindcă hai, treacă-meargă, femeia ca femeia, dar de ce şi „cibernetică”, de vreme ce faimosul Dicţionar de filozofie (sic!) editat la Moscova sub coordonarea unuia dintre ideologii şefi ai Kremlinului, Boris Ponomoriov, definea cibernetica drept „pseudo-ştiinţă reacţionară menită să aservească omul maşinii”?

Cu timpul, devenind eu unul mai „de-al casei”, adică al Casei de Cultură, aveam să aflu că nu numai la cenaclul nostru se discutau şi chiar se comiteau lucruri nu tocmai „pe linie” (pe linia partidului , desigur!) ci şi la trupa de teatru sau la formaţia de muzică uşoară se puneau la cale tot felul de experimente ambiţioase şi nu prea conforme cu indicaţiile superioare… De exemplu, la formaţia de muzică uşoară, al cărui suflet era mereu tânărul Lele (Petre) Marinescu jazzul era la mare preţ, fie şi pentru că, drept material de studiu, aveam la dispoziţie potpuriurile pentru pian ale lui Jancsy Korrossy, audiate ore în şir şi analizate secvenţă cu secvenţă după discurile pe care subsemnatul le primise de la „domnul Jancsy”însuşi. Un merit deosebit în aceste acţiuni ambiţioase revenindu-i admirabilului nostru concetăţean,compozitorului Radu Şerban („Prieten drag, ne cunoaştem de-o viaţă/De ani şi ani, lângă mine te ştiu”), cel care mai de fiecare dată când ajungea în „oraşul meu natal, cu flori în gară,cu chioşc în parc şi festival, urmat de bal”, aducea partituri şi discuri pe care ni le lăsa spre luare aminte. Dar, despre inimoşii şi dăruiţii împătimiţi ai Thaliei pe care i-a prenumărat, de-a lungul anilor, echipa de teatru a casei noastre de cultură mai multe se poate afla din volumul scris, cu miez şi cu tâlc, de către nenea Mişu însuşi: De-ale teatrului la Caracal. Carte din care, modest, autorul se omite de foarte multe ori pe sine. Drept pentru care adaug, aici şi acum, o mărturisire pe care mi-a încredinţat-o minunatul Om şi Actor Silviu Stănculescu şi anume că Nenea Mişu a fost cel care l-a sfătuit şi l-a convins să urmeze studiile actoriceşti. Iar Silviu Stănculescu este unul dintre cei pe care acest adevărat argint viu al vieţii spirituale a Caracalului şi a Romanaţiului i-a susţinut, cu pasiune şi încredere, ca să-şi urmeze vocaţia. Motiv pentru care, atunci când clădirea monumentală a Teatrului Naţional, care astăzi poartă numele lui Ştefan Iordache, reintra în circuitul cultural naţional, încheiam notaţiile din „Jurnalul Naţional” îndemnându-i pe tinerii sau mai puţini tinerii iubitori de teatru din urbe ca ori de câte ori îl vor întâlni pe Mişu Slătculescu să îşi scoată pălăria: „Aveţi de ce şi aveţi pentru cine!”

teatrul-national-caracal

Teatrul din Caracal

După cum era de aşteptat, asemenea „devieri de la linia justă” nu puteau scăpa vigilenţilor de partid şi de stat care periodic îl chemau la ordine pe directorul Casei de Cultură, pe Nenea Mişu. Care, mai de fiecare dată, para aducând ca argumente fie lucrările unor cenaclişti apărute în prea literară, fie premiile şi succesele de public obţinute de corul dirijat de admirabilul profesor Vasile Dobru şi de ansamblul folcloric. Şi este locul să spun răspicat că, dacă astăzi municipiul Caracal este recunoscut ca fiind „Capitala Căluşului Românesc”, după ce, încă în anul 2005, Căluşul a fost inclus pe „Lista UNESCO a Patrimoniului Imaterial al Umanităţii”, acestea se datoresc şi osârdiei împătimite a lui Nenea Mişu Slătculescu! Un om care a ştiut şi a reuşit să facă din tezaurul spiritual al acestor locuri nu un simplu pretext de pseudo-patriotism local, ci o punte de dialog cu universalitatea. Ceea ce, să o recunoaştem, e ceva mai mult şi mai frumos decât formula uşor ridicolă şi mercantilist-tehnocratică: „manager cultural”!

În ultima vreme, mergem mai rar pe la Caracal, iar de la Nenea Mişu primeam,uneori, mesaje prin care mă îndemna să îi transcriu câteva amintiri din anii petrecuţi la Casa de Cultură pentru un volum de mărturii pe care îl pregătea. Şi, de fiecare dată când îi mai ceream o păsuire, Nenea Mişu îmi răspundea resemnat: „Eu te mai aştept, dar până când?”

Iată, de ce, aseară, când am primit cumplita veste de la admirabilii mei prieteni, Ligia Pavel, cea care i-a urmat,pentru mulţi şi rodnici ani, ca director al Casei de Cultură „Radu Şerban” (azi Centrul Cultural „Radu Şerban”) şi colonelul Nicolae Popescu, fostul comandant al Casei Armatei, mi-am amintit de vorbele amare cu care îşi întâmpina prietenii Tudor Muşatescu – în al cărui Titanic vals Mişu Slătculescu a făcut un Spirache Necşulescu de zile mari – după ce aflase necruţătorul diagnostic: „De ce nu vii să mă vezi? O să mă duc şi o să-ţi pară rău.”

Da, Nene Mişule, te-ai dus şi o să ne pară rău. Ne vei lipsi, dumneata, omul de mare suflet şi de împătimită dăruire. Dar îţi promitem că nu vom uita lecţia de viaţă şi de speranţă pe care ne-ai lăsat-o prin tot ce ai durat în necuprinsul ei izvor de frumuseţe.

Odihneşte-te în pace, prieten drag, care nu ai cunoscut odihna!

Şerban Cionoff