Din Bucureștiul de altădată: Presa şi politica

presa si politica

Doamnelor şi domnilor, şi azi ca şi ieri şi alaltăieri, atunci când se vorbeşte despre presă, supranumită „câinele de pază al democraţiei”, se vorbeşte implicit şi despre libertatea de exprimare a acesteia. Au fost şi mai sunt încă încercări din partea puterii de ieri, de azi şi dintotdeauna de a îngrădi această libertate, mai ales că ziaristul, atunci când doreşte să facă lumină, scormoneşte şi găseşte un fir de care să se agaţe, devenind incomod pentru cei luaţi în vizor. Dar nu numai ziariştii „atacă”, ci şi unii scriitori care n-au ezitat să arunce vorbe grele către clasa politică. Dacă n-ar fi aşa, sunt sigură că ar fi o mare tristeţe, o cruntă lipsă de interes, findcă şi unii şi alţii, criticii şi criticaţii ar privi linia orizontului în aşteptarea unei schimbări.

Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Presa şi politica”

Reîntâlnire cu Caragiale la Teatrul Mignon

teatrul mignon proza de caragiale fantastic 1874

eveniment liber sa spunLuni, 29 iulie 2013, la ora 20.30, Teatrul Mignon din București vă invită din nou în lumea lui I. L. Caragiale, la spectacolul A. D. 3874. Cronică fantastică.

În distribuţie: Eduard Cârlan, Bogdan Costea, Eduard Haris. Regia: Mariussigla teatrul mignon bucuresti Costache.

Eduard Cârlan, Bogdan Costea şi Eduard Haris dau viaţă personajelor dintr-un text scris de Caragiale la numai 22 de ani, în care acţiunea se petrece în anul 3874, în China… dar câte lucruri nu sunt asemănătoare cu realitatea vremurilor sale… şi ale noastre…

La noi, în București cel puțin, vara e cald și lene. Și multe covrigării și, pe măsură, braserii. „Și oameni fel de fel, și mai așa și mai așa”. Noaptea e mai răcoare, „tot poți pentru ca să zici că respiri”. Și la vreme de seară limba omului se dezleagă și dă-i fălci la vorbă.

caragiale previziuni fantastice spectacol teatrul mignon bucuresti

Imagini din spectacolul A. D. 3874. Cronică fantastică după I. L. Caragiale

Dincolo de „marea trăncăneală”, simțim în opera lui Caragiale o adiere a suprafirescului care dă târcoale. Spectacolul nostru studiază permanențele umane, bazate pe imortalitatea spiritului lui Mitică, și, mergând mai departe, identificând chiar imixtiunea unei lumi supranaturale într-a noastră. Pentru noi, cotidianul este o taină. Iar în acest spectacol ne-am făcut o profesiune de credință în a potența taina prin taină, nevrând să denumim – nici nu credem că se poate – CINE, CE și CUM ne bântuie.

Daniela Plopeanu

Adresa Teatrului Mignon: Hristo Botev nr.1
Contact: Daniela Plopeanu, PR Manager Teatrul Mignon, tel. 0728291966
E-mail: daniela.plopeanu@teatrulmignon.ro
contact@teatrulmignon.ro
www.facebook.com/TeatrulMignon 

cronica-fantastica-spectacol-dupa-caragiale-noi-teatre-bucurestene-mignon

Detalii despre Cronică fantastică de I. L. Caragiale, pe Portalul „Centenar Caragiale”, Radio 3Net „Florian Pittiș

Din Bucureștiul de altădată: Facultatea de Litere

Mă gândesc că este din nou momentul să traversăm pe Edgar Quinet, pentru că aici, pe această stradă, am trăit cele mai mari emoții din viața mea, atunci când am așteptat rezultatele pentru admiterea la facultate. Mai trec uneori prin fața ușii, mă opresc o clipă și mă gândesc la cei ani în care nimic nu mi se părea imposibil. De multe ori m-am gândit la oamenii care au pus bazele acestei facultăți, la cei care i-au trecut pragul, la… timpul care a trecut… Nu putem trece fără să ne amintim măcar câteva detalii consemnate de istorie.

Şcoala Superioară de Litere a fost înfiinţată pe 2 noiembrie 1863. Un an mai târziu, o dată cu fondarea Universităţii din Bucureşti, devenea parte a noii structuri universitare, sub numele de Facultatea de Litere şi Filozofie.

Clădirea în care funcţionează astăzi Facultatea de Litere a fost dat în folosinţă în anul 1927. La început, durata studiilor era de 2 ani, în 1866 s-a trecut la 3 ani, iar din 1897 la patru ani. Studiile se încheiau cu examen şi licenţă, constând în examene şi susţinerea unei teze. Din 1891 facultatea a fost organizată pe secţii: la început au fost trei: Filologie, Filozofie şi Istorie; din 1900 au devenit patru: Filozofie, Filologie clasică, Filologie modernă, Istorie. La începutul secolului al XX-lea diplomele de licenţă, date în numele M. S. Regelui, atestau specializările: filozofie, filologie clasică, filologie modernă, istorie, geografie, istorie-geografie. Primul titlu de doctor a fost acordat în 1905. Dacă în anul universitar 1864–1865 cei 22 de studenţi înscrişi audiau șase cursuri (limba latină, istoria universală, istoria filozofiei, literatura franceză, istoria şi literatura românilor, literatura elină), în 1878 activitatea era organizată în jurul a nouă catedre, iar în anul universitar 1937–1938 peste 50 de profesori de la 31 de catedre susţineau cursuri pentru 3035 de studenţi.

Personalităţi culturale de prestigiu, creatori de şcoală în domeniul filologiei, au ţinut cursuri în amfiteatrele facultăţii: August Treboniu Laurian, primul decan al facultăţii, (1864–1882), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Obobescu, Titu Maiorescu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, Ion Bianu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Rosetti, Ion Aurel Candrea, Nicolae Cartojan, D. Caracostea, Ştefan Ciobanu, Tache Papahagi, George Călinescu, Tudor Vianu şi alţii. Ei au predat în Facultatea de Litere şi Filozofie alături de mari istorici, filozofi, sociologi, precum Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Constantin Rădulescu-Motru, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Constantin Giurescu, Vasile Pârvan. Încet-încet lumea s-a schimbat, așa cum m-am schimbat și eu. Numai că orașul nu îmbătrânește odată cu noi, el adaugă în cartea sa de onoare tot ceea ce oamenii lasă în urma lor, și bune și mai puțin bune, fiind pregătit să primească mereu alte generații, dintre care unele vor rămâne în cartea sa de istorie.

După alți ani, împreună cu fiul meu am redescoperit acest oraș, aproape uitându-l pe cel al tinereții mele. Poveștile orașului în care el s-a născut l-au fascinat ca și poveștile cu zmei, feți-frumoși și zâne. După ce a crescut, a pornit singur să descopere tainele orașului pe care eu, mama lui, i le-am povestit când era de-o șchioapă. Sunt sigură că într-o zi îi va povesti fiului său o parte din istoria Bucureștilor, auzită de la mine, descoperită în cărți și trăită de el. Sunt la fel de sigură că atât cei care au locuit, locuiesc și vor locui în București pot scrie poveștile lor, fiecare la rândul său, așa, ca o cronică a unei marii familii. Familia Bucureștilor.

Pușa Roth

ART-EMIS

A apărut nr. 1 pe 2012 al revistei ART-EMIS, magazin  cultural şi de opinie. ART-EMIS este revista Societăţii Culturale omonime şi apare numai în format electronic. Este întregistrată la Ministerul Justiţiei şi la Biblioteca Naţională a României. Anul apariţiei: 2009. Cităm din cuprins:

Napoleon Bonaparte și Uniunea Europeană de prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Un interesant eseu despre proiectul privind reorganizarea Europei, eveniment la care astăzi noi suntem martori şi participanţi, în egală măsură.

„Parcurgând cartea Memorialul din Sfânta Elena, publicată de Las Cases, mi-a reţinut atenţia relatarea despre viziunea lui Napoleon asupra modului de organizare a Europei. În ziua de 24 august 1816, Napoleon a evocat războiul împotriva Rusiei, care ar fi trebuit să fie ultimul, după care urma să treacă la reorganizarea Europei:

«Pacea la Moscova desăvârşea şi încheia expediţiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârşitul hazardurilor şi începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi urmau să se desfăşoare, pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat. Satisfăcut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate părţile, aş fi vrut şi eu un congres şi o sfântă alianţă (aluzie la alianţa realizată împotriva sa de suveranii Rusiei, Marii Britanii, Austriei şi Prusiei, la 25 martie 1815 – nota I. S.). Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre şi am fi avut o altă greutate în faţa popoarelor. Cauza secolului era câştigată; revoluţia era înfăptuită; nu mai rămânea decât să fie împăcată cu ceea ce nu distrusese. Or, această operă îmi aparţine, o pregătisem de multă vreme cu preţul popularităţii mele, poate. Nu contează. Deveneam arca vechii şi noii alianţe, mediatorul firesc între vechea şi noua stare de lucruri. Aveam principiile şi încrederea uneia, mă identificasem cu cealaltă; aparţineam amândurora; aş fi asigurat în mod cinstit partea fiecăruia: Gloria mea ar fi stat în echitatea mea.»”

Prigonit în noapte de Ovidiu Stancu (volum de poezii apărut la Editura Euro Press, 2010), cronică de Maria Diana Popescu, care ne introduce cu eleganţă în lumea poeziei doctorului Ovidiu Stancu. Autoarea afirmă că poetul „îşi adaugă în chip meritat şi cu majusculă, pentru a doua oară, numele în suita medicilor-scriitori din România. Lăudabil şi de interes rămîne modul în care, şi în volumul de faţă, poetul Ovidiu Stancu ţine vie flacăra sufletească a tatălui domniei sale, procurorul Nicu Stancu şi mă refer la acea parte sufletească arsă pe rugul metaforelor. Ambii semnează pe copertă, iar creaţiei tatălui îi este afectată jumătate din spaţiul cărţii. În ermitajul volumului, ai cărui ermiţi sunt un fost procuror şi un medic, tată şi fiu, domneşte, de la facerea lui, o frumoasă zarvă de curcubeu. Nu ştiu, de fapt, ce s-a întîmplat în sufletul celor doi, dar umbra unor iubiri, tristeţi, întrebări şi regrete se aşterne asupra paginilor albe. Care să fie traseul Prigonitului în noapte? Ce chemări i-au proorocit naşterea, ce suferinţe misterioase l-au apăsat? Cine este, în fiinţa lui, acest autor solar, retras în sinele său ca într-o haină mulată, elegantă, dar discretă, acaparat de propriile explozii consumate în adîncurile fiinţei? Ceva se ascunde în metafore, iar în camera alăturată a mereu următoarei strofe, ba tatăl, ba fiul oftează din greu, astfel că poemelor le piere somnul şi se aşează cuminţi în şirul nopţilor, ca o «nostalgie de toamnă», stăpîne pe «simţuri», pe tăcere. Iar eu am curiozitatea să ştiu atîtea lucruri câte ştiu, probabil, versurile acestea de «vrajă şi armonie»: «De o vreme, Destinul atacă puternic în centru, / Folosind Apocalipsa ca figură feerică / Şi pentru că i-am înşelat credinţa, / Dumnezeu ne pregăteşte intrarea / Într-un final simplu: / Doar El şi Destinul».”

Impactul Holocaustului asupra României (5) de prof. univ. dr. Corvin Lupu. Un articol care are ca element definitoriu demnitatea naţională:

„Celor care îndrăznesc să facă analiza de pe poziţii imparţiale şi să nu accepte exagerările evreieşti li se răspunde cu acuzaţia de «antisemit», combinată cu altele, practicate în fostul lagăr comunist: «comunist», «securist», «naţionalist», «nostalgic», «retardat» etc. În ceea ce mă priveşte, recunosc că sunt nostalgic după ceea ce înseamnă demnitate naţională. De aceea spun adevăruri care supără. Nu se poate accepta orice!”

Cu Pamfil Şeicaru în exil de dr. Ovidiu Vuia:

„Eram dator să amintesc, în puţine cuvinte, celor care vor să uite că bazele României moderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnul român Alexandru Ioan Cuza. În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaru, aş dori să adaug faptul că prin sărăcirea progresivă a ţărănimii cât şi lipsa de preocupare pentru dezvoltare a unei clase mijlocii, amândouă componente sociale productive, Monstruoasa coaliţie, îndepărtând de la domnie pe românul Alexandru Ioan Cuza, a clătinat din temelii rânduiala Statului român. Singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuri era negustorimea şi oamenii de afaceri, cei ce le permiteau îmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării, ci sugându-i din toate puterile seva ei de viaţă. Din 1866 s-a instalat în România o stare social-economică şi culturală total nepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză, ameliorată întrucâtva după primul război mondial, descrisă pe plan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu ca forme fără fond, ceea ce material se consumă până la declanşarea unui sistem în lanţ, catastrofic constituit din desele răscoale ţărăneşti ce au avut loc în ţările române între anii 1866 şi 1907. Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsesc asemănare decât cu sistemul social dezvoltat în România după evenimentele din decembrie 1989. Astăzi ca şi ieri, conducătorii ţării nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin ce mijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta cât mai mult, repetând cuvintele lui Ludovic al XV-lea, «după mine, potopul».” (Fragment din volumul Cu Pamfil Şeicaru în exil, vol. II, Editura Rita Vuia, 2008).

Comunicare și stil de Nicolae Balasa:

„În timp ce am lecturat volumul Paraidis, literatură de cuţit, autor Liviu Andrei, volum apărut la Ed. Aius, 2011 şi prefaţat de către Tiberiu Neacşu, mi-au trecut prin minte multe. Evident, mi-am pus, ca şi autorul prefeţei, unele întrebări, însă nu m-am lăsat sedus de un anume tip de autointerogaţie, câtă vreme din paginile cărţii, «o lume» creionată abil îţi sare în ochi şi nu îţi dă pace mai abitir ca oglinda fermecată care ţine morţiş să îţi arate realitatea, de aici, de oriunde, de acum sau din tot timpul. Tranşant, în cărţile sale, Liviu Andrei stă sub semnul stilului şi al comunicării. Am să încep cu a doua trăsătură, nu pentru că ar ţine de domeniul evidenţei, ci pentru că, vreau sau nu, trebuie să dau cumva dreptate celor de la Palo Alto, California, care susţin cu încrâncenare că «totul comunică». O fac însă nu fără a le aminti faptul că, cel puţin la nivel artistic, o pagină de carte, în cazul volumului numit mai sus, cu prisosinţă, reprezintă tulburătorul traseu al trăirilor şi zbaterilor între idei şi cuvinte.”

Pușa Roth