Gigi Stan Burcea: „Rădăcinile mele sunt puternice, ca şi cântecul pe care îl duc mai departe”

gigi stan burcea

interviu liber sa spun„Natura voieşte ca omul şă-şi cânte plăcerile şi suferinţele. Prin cântecele sale el îşi zugrăveşte gândul, năravurile, faptele, într-un cuvânt toată fiinţa sa; cântecul este o răsfrângere a sufletului său”, spunea Costache Negruzzi (1808–1868) omul politic şi scriitorul din perioada paşoptistă. Chiar şi astăzi, în plină epocă a lumii virtuale, există oameni, din fericire, destul de mulţi, care se apleacă spre rădăcinile existenţei noastre, la cântecul popular, păstrător al identităţii sufleteşti a oricărui popor, pentru a-i cânta dorurile. Pe interlocutoarea mea am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă, dar  viaţa a avut alte rosturi cu fiecare. Am auzit-o cântând, am rămas surprinsă de frumuseţea vocii sale şi de acurateţea interpretării, deşi aflasem că s-a îndreptat spre muzica clasică, studiind flautul. Uneori trebuie să credem în puterea destinului, şi eu cred că Gheorghiţa Burcea, Gigi Stan Burcea, cum o cunosc toţi, a moştenit de la bunicul şi de la tatăl ei darul acesta minunat: vocea. Eu cred că cel mai bine ar fi să redau mărturisirea acestei doamne care a aşteptat mult momentul urcării pe scenă, dar niciodată nu e prea târziu, dacă Dumnezeu te-a înzestrat cu har.

Puşa Roth: Ar trebui să  începem cu locul naşterii, aşa ca în poveştile lui Ion Creangă, pentru că el ne marchează pentru toată viaţa, indiferent unde am locui pe acest pământ.

Gheorghiţa Burcea: Acum locuiesc în Bucureşti, dar provin dintr-o familie de ţărani din comuna Brezoaiele, judeţul Dâmboviţa, o comună destul de mare, cu oameni harnici care slujesc cu drag pământul. Este o comună cunoscută mai ales pentru varza şi cartofii cultivaţi cu precădere aici. Întotdeauna am spus că sunt mândră că vin dintr-un asemenea mediu, că rădăcinile mele sunt puternice, ca şi cântecul pe care îl duc mai departe.

gigi stan burcea muzica populara

Gigi Stan Burcea

P. R.: În general, oamenii care au drag de pământ şi care se hrănesc şi îşi întreţin familia din roadele câmpului tind să-şi ţină copiii pe lângă casă. Cum a fost în cazul tău? Cum ai reuşit să te înscrii la o şcoală de muzică? 

G. B.: Am fost un copil privilegiat care a avut noroc de părinţi buni, iubitori, responsabili şi care au muncit din greu ca eu şi sora mea mai mică, Rodica, să ne bucurăm de tot ce e bun şi frumos, bineînţeles în limita posibilităţilor lor. Tatăl meu, Stan Vasile şi mama mea Maria, chiar dacă s-au ocupat cu munca la câmp, au ştiut să aprecieze frumuseţea muzicii populare, dar şi a dansului popular, ne-au învăţat să apreciem valorile acestui neam românesc. Am prins drag de muzică şi Dumnezeu m-a ajutat să pot să cânt.

P. R.: Îţi propun să ne oprim la un moment important din viaţa ta, acela legat de studiul muzicii.

G. B.: La vârsta de 10 ani am venit în Bucureşti şi în urma susţinerii unui examen, am intrat la Liceul de Muzică „George Enescu”, care, ulterior, şi-a schimbat numele în Liceul de Artă „George Enescu”. Nu aş vrea să pară ca o laudă, dar mă mândresc cu reuşita mea! Pentru un copil venit de la ţară, care nu făcuse pregătire muzicală decât cu învăţătoarea (Chiţu Vasilica, actualmente nașa mea dragă) la orele de muzică din programa şcolii, faptul ca am obţinut media 10, e un motiv de mândrie.

Din clasa a V-a şi până am terminat liceul, am studiat flautul la clasa domnului profesor Ganţolea Vasile, căruia îi multumesc pentru tot ce m-a învăţat. Când am hotărât să vin la această şcoală, am făcut-o din dorinţa de a face muzică populară, dar cu toate astea, atunci când am avut posibilitatea să mă transfer la clasa de canto popular, nu am renunţat la flaut şi am continuat studiul la această secţiune. Am realizat că nu oricine se poate bucura de o pregătire în domeniul muzicii culte. Nu-mi pare rău pentru alegerea făcută. Cu toată dragostea mea pentru muzică, după ce am terminat liceul, nu am urmat Conservatorul, dezamagită că nu am intrat din primul an. Nu am găsit un loc de muncă în domeniu şi am ajuns să lucrez într-o fabrică. La 21 de ani m-am căsătorit, iar la 25 de ani aveam doi copii minunaţi, pe Daniela-Andreea şi pe Laurenţiu-Ionuţ, de care sunt foarte mândră!

mihai potcoava casa lui mos gheorghe

Mihai Potcoavă, Casa lui Moș Gheorghe

P. R.: Să înţeleg că muzica a rămas doar un vis, fără să mai fie o obţiune, o prioritate ?

G. B.: Prinsă în vârtejul vieţii de familie nu am mai cântat decât atunci când eram singură şi cu timpul mi-am pierdut încrederea ca aş putea să fac din asta o profesie. Deşi timpul zbura, simţeam nevoia să reiau legătura cu tot ceea ce face plăcere sufletului, iar singura modalitate la îndemână a fost să scriu versuri. Chiar dacă nu-ţi lipseşte nimic, chiar dacă duci un trai decent, ai o familie frumoasă… atunci când nu eşti mulţumit de tine, te simţi neputincios. Mă simt obligată să-i mulţumesc soţului meu că a avut grijă de familie, că mă iubeşte (în felul lui!) chiar dacă nu prea a înţeles nevoia mea de a face muzică. Se pare că toate acestea nu mi-au fost suficiente să am sentimentul de împlinire, pentru că nu reuşeam să găsesc în mine forţa şi curajul ca să „încerc marea cu degetul”, adică să revin la muzică! În ultima perioadă viaţa mi-a demonstrat că dacă eşti alături de oameni care cred în tine şi te susţin în ceea ce faci, lucrurile se schimbă în bine.

P. R.: După o pauză de aproape trei decenii, miracolul s-a produs. Ai început să cânţi. Presupun că ai primit sprijinul necesar, că a apărut „îngerul păzitor” care te-a îndemnat să cânţi?

G. B.: În primăvara anului 2013 am ajuns întâmplător la Centrul Cultural al Ministerului de Interne, mai exact la studioul de înregistrari al Ansamblului „Ciocârlia”. Aici am cunoscut un Om absolut minunat, care, după ce m-a ascultat, a știut cum să mă determine să fac nişte înregistrări, reuşind să-mi redea încrederea că pot cânta chiar şi după o pauză de 30 de ani. Încet-încet, domnul Popa Valentin, inginerul de sunet al Ansamblului „Ciocârlia”, m-a convins că e momentul să mă fac auzită şi de publicul larg, ajutându-mă cu tot ce i-a stat în putinţă să-mi împlinesc un vis care părea de multă vreme îngropat. Atunci am hotărât să-mi folosesc cunoştinţele acumulate în anii de şcoală dar şi o parte din versurile mele. Mi-am compus liniile melodice, am adaptat versurile ce zăceau într-un caiet, iar domnul Popa m-a prezentat unor oameni extraordinari din Chişinău, fraţii Cazanoi (Anatol, Cezar şi Iulian), care mi-au făcut aranjamentul orchestral al pieselor, iar înregistrările le-am făcut în studioul lor. Menţionez că fără ajutorul lor nu s-ar fi întâmplat mare lucru. De asemenea am primit un ajutor extraordinar din partea „Tarafului Domnesc”, condus de domnul Mirel Bria, care face parte din colectivul Ansamblului „Ciocârlia”. Aceşti oameni și-au asumat un oarecare risc luându-mă sa particip alături de ei la câteva petreceri private. Zic că şi-au asumat un risc, având în vedere faptul că nu eram cunoscută în acest domeniu şi mai ales că nu ştiau exact cum o să mă descurc în faţa  pubicului.

muzica populara gigi stan burcea

P. R.: Acum, dacă „ai intrat în horă, trebuie să joci”, fiindcă o dată ce ai făcut primii paşi, cred că restul e obligaţie faţă de tine, faţă de ce care te-au iniţiat în tainele muzicii, faţă de famillie şi nu în ultimul rând, faţă de public.

G. B.: În prezent sunt membru al Uniunii Muzicologilor din România şi dacă acest aspect pare neînsemnat pentru alţii, pentru mine reprezintă un pas important. Începând din luna octombrie 2013 am avut două apariţii televizate la două dintre posturile de televiziune care promovează muzica populară, Favorit şi Etno. Toate acestea înseamnă pentru mine foarte mult, având în vedere că totul s-a petrecut într-un timp relativ scurt.

Am hotărât să merg mai departe pe acest drum frumos, să mă bucur de harul cu care am fost înzestrată şi să-i bucur pe cei care apreciază acest gen de muzică.

Nu am mai pus alte întrebări, nu-şi aveau rostul, pentru că am simţit că legământul cu muzica s-a definitivat în mintea şi în sufletul ei. 

Interviu realizat de Pușa Roth

Radio Metafora, 12 ianuarie 2014

Cântece interpretate de Gigi Stan Burcea:

Te-as spăla, neică, în stropi de rouă

Omul de are câte un dor!

Ah, câte-aș vrea să-ți povestesc!

Vai ce iute trece viața

Spune, spune, pui de corb

Istoria teatrului universal, conferințe susținute de Pușa Roth

pusa roth istoria teatrului universal conferinte bmb originea tragediei

eveniment liber sa spunLuni, 11 noiembrie 2013, ora 17.00, în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București, Sediul Central (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei), va avea loc deschiderea seriei de conferințe cu exemplificări audio-video, Istoria teatrului universal, susținute de Pușa Roth. Prima conferință are ca subiect Originile teatrului: Nașterea tragediei în Grecia Antică, având subtitlul Concepția pusa rotharistotelică despre nașterea tragediei din ditiramb în cadrul serbărilor dionisiace. Limitele și contestarea concepției lui Aristotel.

Noua serie de conferințe a Bibliotecii Metropolitane București prezintă într-un limbaj adecvat atât publicului larg, cât și specialiștilor, istoria fenomenului teatral de la origini până în secolul al XX-lea: originile teatrului, epoci de creație, curente artistice, genuri și specii de teatru, mari dramaturgi, forme ale spectacolului teatral. Conferințele beneficiază de: exemplificări audio – fragmente de teatru radiofonic;aristotel exemplificări video – fragmente din filme documentare, fragmente din filme care au la bază piese de teatru; material iconografic în proiecție video.

Pe lângă caracterul informativ și formativ, cu adresabilitate directă la publicul de astăzi, această serie de conferințe subliniază actualitatea clasicilor dramaturgiei universale, a ideilor, temelor și motivelor din diferite epoci de creație, din Antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, adică până la cei autori considerați valori clasicizate. Modernii de ieri sunt clasicii de astăzi, iar a face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru înseamnă în primul rând a reliefa o dată în plus, din perspectiva omului de astăzi, adevăruri universal-valabile. Dacă teatrul, după cum credea Novalis, este „reflecţia activă a omului despre el însuşi”, lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi, idee exemplificată prin prezentarea epocilor, curentelor de creație, a autorilor dramatici și a formelor de spectacol de teatru.

dionysos satiri tragedie greaca pusa roth

Linkuri utile: http://pusaroth.wordpress.com/

http://centenarcaragiale.radio3net.ro/

Zâmbete în grădina copilăriei

copil zambind

Sâmbătă, 1 iunie 2013, ora 11.00, copiii, părinţii şi bunicii sunt invitaţi la Bojdeuca „Ion Creangă” din Iaşi, la un spectacol artistic dedicat zilei copiilor.

Din program:

Lansarea volumului Zâmbete în grădina copilăriei de Titi Nechita, volum apărut la Editura PIM, Iaşi, prezentat de profesor Denisa Popa Ganea. Grafica color a volumului este realizată de Elena Cornelia Stănescu.

zâmbete în gradina copilariei

Ansamblul de dansuri „Balada”, Săveni-Gropniţa şi Fanfara „Săveni” vor prezenta o suită de dansuri populare. Vor putea fi dmirate costumele populare autentice purtate de elevii Şcolii Gimnaziale din Săveni Gropniţa Iaşi, membrii Ansamblului „Balada” îndrumaţi de profesor Lăcrămioara Olaru.

Ştefan Atîrgoviţoae, elev în clasa a VI-a la Colegiul Naţional de Artă „Octav Bancilă”, va interpreta câteva melodii.

Moderator: Didina Sava

Muzeu, naţiune, istorie

muzeu natiune istorie

eveniment liber sa spunMuzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul „Horia Bernea”, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate. Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti. Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea sa şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.

muzeul-taranului-roman

Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale.

Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe.

muzeul-taranului-roman exponat

Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR. Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării.

Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nicio existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte? „Programul Bernea” încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens.

muzeul-taranului-roman-interior

Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune-expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit. Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită.

Târgul Internaţional de Carte şi Muzică Brașov

targul de carte si muzica brasov

eveniment liber sa spunAsociaţia „Libris Cultural” Braşov vă invită la ediţia aniversară, a X-a, a Târgului Internaţional de Carte şi Muzică ce se va desfăşura în perioada 21–24 martie 2013 la Braşov Business Park (str. Ionescu Crum, nr. 1).

„Din luna martie a anului 2003 şi până în luna martie a anului 2013, Târgul de la Braşov, organizat de Asociaţia „Libris Cultural” Braşov şi partenerii săi, a crescut şi s-a împlinit după pilda primăverii, prin vitalitate şi entuziasm, prin dimensiunile sale memorabile. Fiecare ediţie a căutat să aducă mai aproape cultura de braşoveni, să asigure o vizibilitate accesibilă cărţilor şi CD-urilor, într-o atmosferă potrivită intereselor vizitatorilor.

De la prima ediţie şi până astăzi, Târgul de la Braşov a adus laolaltă tot mai mulţi participanţi şi oaspeţi de seamă. Dincolo de abundenţa ofertei, de reducerile practicate de edituri şi casele de discuri, Târgul de la Braşov a mizat întotdeauna pe caracterul dinamic şi viu al culturii, relevat în nenumăratele lansări, recitaluri, mese rotunde şi, desigur, spectacolele de seară pe care le-a oferit celor care i-au călcat pragul.

brasov business park

De la cadrul în care este organizat (Business Park Brașov – cel mai modern centru expoziţional din oraş) şi până la agenda evenimentelor din care nu lipseşte promovarea scriitorilor şi artiştilor locali, dar şi a celor cu renume naţional şi internaţional, Târgul de la Braşov aduce la un numitor comun trecutul şi prezentul, noutatea şi tradiţia”, spun organizatorii.

Expoziţia itinerantă „Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu” a ajuns la Stockholm

andreea gheorghiu moata copilarie traditii romanesti mitologie

Andreea Gheorghiu, Moața

eveniment liber sa spunInstitutul Cultural Român din Stockholm și-a deschis porţile în 2013 cu expoziţia itinerantă Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu. Expoziţia este parte a proiectului european omonim, organizat de Muzeul Țăranului Român și Institutul Cultural Român în cadrul programului „Cultura 2007-2013”, în colaborare cu Ministerul Culturii, Lebork Museum din Polonia și Asociația Artees din Franța.

În 2012, expoziţia a fost prezentată la Londra, Paris, Madrid și Roma, urmând ca, după Suedia, să îşi continue itinerariul în Polonia, la Varșovia și Lebork. Vernisajul a avut loc joi, 24 ianuarie 2013, la sediul Institutului Cultural Român de la Stockholm. Curatorii expoziției sunt Lila Passima şi Cosmin Manolache.

copilarie expozitie itineranta

Expoziţia dezvăluie câteva din ritualurile şi pragurile esenţiale care marchează şi delimitează vârstele omului mic, fie el de la oraş sau de la ţară (nașterea, botezul, ruperea turtei, masa ursitoarelor etc.). Totodată, surprinde raporturi care conturează relaţia dintre omul mic și omul mare, dar şi relaţia cu obiectele și lumea lor însuflețită, în care jucăriile pot deveni prieteni. Obiectele şi imaginile din expoziţie povestesc despre o limbă comună a copilăriei, marcând atât diferenţele, cât şi dialogul viu între mediul rural şi urban, în spaţiul Europei de Est. Expoziţia construieşte un discurs vizual care transgresează lumea sfârșitului de secol XIX, ajungând până în contemporaneitate. Prin obiectele comune, asimilate de mai multe spaţii geografice şi devenite iconuri – de la legănuşul de lemn, scăunelul şi costumul ţărănesc al anilor 1900, la maşinuţa de metal interbelică şi jucăriile de plastic ale copilăriei comuniste, la recuzita tehnologiei postmoderne – publicul este invitat să-şi recompună propria copilărie, descoperind în acelaşi timp diferite teritorii culturale.

Expoziţia poate fi vizitată până la 15 februarie 2013.

Acest proiect a fost finanțat cu sprijinul Comisiei Europene. Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului și Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informațiilor pe care le conține.

Memo

memo lingura istorie linguri de lemn

„Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide / lungi zile pierduţi şi străini.”

Lucian Blaga, La curţile dorului

memo pusa roth istoria lingureiAm fost surprinsă să constat că sunt cuvinte ce denumesc lucruri, obiecte din imediata noastră apropiere, pe care le pronunţăm foarte des. De ce? Poate şi pentru faptul că ne folosim de obiectele respective frecvent, aş spune abuziv, ca să glumim puţin. Şi am să mă explic de ce am spus asta. Dimineaţa facem ceaiul, laptele etc. şi punem o linguriţă, două sau mai multe de zahăr, urmează cafeaua sau alt ingredient şi folosim iar lingura sau linguriţa. Facem o prăjitură şi folosim ca măsură o linguriţă sau o lingură, în cele mai multe cazuri. Mâncăm felul întâi sau desertul şi folosim iar lingura sau linguriţa. Vă imaginaţi cât de des folosim acest obiect prezent în toate casele de pe pământ? Foarte des, şi de aceea merită atenţia noastră.

Fund de mamaliga si blid cu lingura

Lingura a apărut odată cu oamenii, ţinând cont de utilitatea ei. Lingura se folosea încă din paleolitic, find confecţionată din bucăţi de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiţi pentru a desemna obiectul indicau materialul din care era făcut: „spon”, pentru zonalingurita argint de nord a Europei, însemna lemn, iar „cochlea”, pentru partea de sud, însemna scoică. Apoi s-au folosit fildeşul, osul, ceramica, iar în Evul Mediu lingurile erau făcute din metale preţioase, pentru a arăta bogăţia nobililor.

Romanii au fost primii care au rafinat linia acestui tacâm, imaginând două modele: o lingură ovală, asemănătoare celei de azi şi una rotundă şi mai adâncă, ce poate fi considerată strămoşul polonicului. Odată cu descoperirea aliajului de cositor şi plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor. Lingurii i s-au dedicat poezii, dar poate cea mai frumoasă imagine este cea creată de Lucian Blaga, în poezia La curţile dorului.

Pușa Roth

La curţile dorului

de Lucian Blaga

Prin vegherile noastre – site de in –

vremea se cerne, şi-o pulbere albă

pe tâmple s-aşează. Aurorele încă

se mai aprind, şi-așteptăm. Așteptăm

o singură oră să ne-mpărtăşim

din verde imperiu, din raiul sorin.

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blidelingura lemn istoric lingura

lungi zile pierduţi şi străini.[s.n.]

Oaspeţi suntem în tinda noii lumini

la curţile dorului. Cu cerul vecini.

Aşteptăm să vedem prin columne de aur

evul de foc cu steaguri păşind,

şi fiicele noastre ieşind

să pună pe frunţile porţilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare

şi fără durere se-ngroaşă pe geană.

Hrănim cu ea

Nu ştim ce firavă stea.

„Orizonturi culturale italo-române”, ianuarie 2013

bernini fontana dei quattro fiumi roma

Gian Lorenzo Bernini, Fântâna celor patru fluvii, Piazza Navona, Roma

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut ediţia din luna ianuarie 2013 a publicaţiei Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, revistă interculturală bilingvă online, director: Afrodita Carmen Cionchin. Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române. Promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.

Din numărul pe ianuarie, am selectat:

• Experienţe de traducere. Pentru „democratizarea” actului traductiv

Enrico Terrinoni, profesor la Universitatea din Perugia, aduce în atenţie problema de actualitate a „democratizării” actului traductiv. Acest demers porneşte de la impresia greşită că a traduce trebuie să fie o ecuaţie fixă, de articulat în chip univoc, în căutarea unei versiuni cu autoritate şi definitive a textului original în altă limbă. „O traducere bună trebuie să fie totodată flexibilă şi inflexibilă. Acest lucru permite medierea între culturi şi comunităţi de vorbitori, pentru a depăşi limitele individualităţii şi a atinge noi orizonturi culturale şi literare”. În româneşte de Cerasela Barbone. Citește mai departe.

felicia ristea• „Spazio Italia” la Radio Timişoara. Afrodita Carmen Cionchin în dialog cu Felicia Ristea

„Spazio Italia” de la Radio Timişoara este singura emisiune în limba italiană din ţară care se adresează vorbitorilor de italiană din România. Felicia Ristea, jurnalist şi realizator de emisiuni culturale la Radio Timişoara, ne vorbeşte despre această experienţă interculturală, ca şi despre italienii stabiliţi la noi: „Sunt impresionată de interesul sincer şi profesionist pe care îl are echipa «Spazio Italia» pentru a realiza o emisiune interesantă, antrenantă, informativă, relaxantă. Cum s-a dovedit în istoria Banatului sîntem mai bogaţi cunoscându-ne între noi, învăţând unii de la alţii”. Citește mai departe.

Timisoara catedrala

• Timişoara candidează la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021

Timișoara se pregătește pentru competiția Capitale Europene ale Culturii, care poate determina dezvoltarea și revigorarea orașului prin intermediul culturii. Un prim pas în această direcție l-au făcut timişorenii în 20 decembrie 2012, când în cadrul manifestărilor celebrative şi comemorative dedicate Revoluţiei din 1989 a fost anunțată oficial candidatura pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021. Revista noastră se alătură acestui amplu proiect printr-un demers articulat şi continuativ de promovare atât în spaţiul cultural italian, cât şi în cel românesc. Citește mai departe.

orizzonti culturali italo romeni

• Polemică: Dante şi gândirea „politic corectă” de Laszlo Alexandru

Pornind de la acuzaţia lansată de organizaţia „Gherush92”, conform căreia Divina Comedie ar conţine elemente „rasiste, islamofobe şi antisemite”, Laszlo Alexandru realizează o analiză atentă şi obiectivă, arătând că Dante îşi afirmă deschis intenţiile etice: dorinţa de a-şi îndemna cititorii la căutarea fericirii prin mijloace oneste. „Cum e posibil ca intenţiile cu care poetul a pornit la drum să fi eşuat tocmai în contrariul lor? Iar o organizaţie ce activează sub egida ONU îşi poate permite diletantismul intervenţiilor publice gălăgioase, propulsate de incompetenţa lecturilor denaturate?!” Citește mai departe.

• Doi scriitori într-un titlu: Dino Buzzati și Julio Cortázar, „Bestiario”, studiu de Anca-Domnica Ilea

O interesantă paralelă între Dino Buzzati şi Julio Cortázar. Departe de-a fi, ca Buzzati, un „moralist visceral”, scriitorul argentinian e un „intelectualist” incorijibil care a adoptat fără dino-buzzaticomplexe conotatul titlu de Bestiario pentru volumul de povestiri cu care a debutat în 1951. Ciudățenia e că autorului italian „nu i-ar fi dat niciodată prin minte”, deduce Claudio Marabini în postfața volumului buzzatian Bestiario, „să întocmească și să publice un bestiar personal”, culegerea postumă (1991) de „fragmente” și „inedite” fiind „rodul unei fericite intuiții a Almerinei Buzzati”.

Fabulosul se laudă că opune o „născocire” unei „realităţi” ce şi-ar relua netulburată domnia după interludiul „aberant” („tolerat”). O cumpănă a apelor defel nevinovată… căci echivalează, dimpotrivă, pentru „născocitor” cu un soi de autorizaţie tacită de a-şi pasa pe şest toţi demonii personali aproapelui-privitor cuibărit comod într-o poziţie „privilegiată”, amator de senzaţii tari cu linguriţa, savurând, la rându-i, în deplină impunitate ororile ce se abat pe capul acelor „făpturi imaginare”… Astfel dematerializate, ajunse „fictive” (ca atare, julio-cortazar„inofensive”), zisele pulsiuni inavuabile sfârşesc prin a-i da (autorului, dar şi cititorului) iluzia de-a fi „domesticit” însuşi Răul. Aşadar, părinţii, crezând că basmele sunt benefice pentru copii fiindcă ar fi „epurate de urâciunile vieţii”, se leagă singuri la ochi, şi încă cum!

Intuiţia nesuferită de-a nu putea anihila prin simplă „uitare” răbufnește însă în flash-uri, ca o febră recurentă. Filmele de groază – dincolo de orice judecată de valoare estetică –, nu o dată, îşi datorează succesul unui aparent clişeu: chiar la sfârşit, unul din personaje ţine să (se) convingă de statutul de „paranteză” al episodului spăimos într-o viaţă pasămite „fără incident(ţ)e”; după care, spectatorului i se serveşte, fără menajamente, un apropou sugerând repetitivitatea la infinit a grozăviei, nesăbuinţa oricărui optimism. Citește mai departe.

bernini apollo si daphne

Gian Lorenzo Bernini, Apollo și Daphne

• Sculptura lui Gian Lorenzo Bernini între tradiţie şi inovaţie, studiu de George Dan Istrate

Maestrul absolut al barocului, Gian Lorenzo Bernini, deşi născut la Napoli, era profund legat de tradiţia sculpturii toscane şi a marmurei de Carrara, nu doar pentru că o lucra, ci şi pentru că se formase în atelierul tatălui său, Pietro Bernini, toscan emigrat în sudul Italiei în 1584. La fel ca Michelangelo, Bernini a avut şansa de a creşte într-un mediu saturat de sculptură, unde va asimila secretele meseriei de la un profesor care i-a împărtăşit cunoştinţele sale profesionale, propriul tată, ducând mai departe tradiţia pe care a îmbogăţit-o cu noi elemente. Citește mai departe.

Grupaj realizat de Pușa Roth

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

 

Icoana – credință și tradiție

expozitie icoane

eveniment liber sa spunGaleria de Artă a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din București găzduieşte între 14 decembrie 2012 şi 15 ianuarie 2013 prima expoziţie naţională de icoane pe sticlă şi pe lemn, cuprinzând o selecţie din cele mai frumoase lucrări ale creatorilor populari contemporani, sub titlul Icoana – credință și tradiție.

Proiectul, aflat la prima sa ediţie, este iniţiat de Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale al MCPN şi el reprezintă o continuare a programului naţional de Revigorare a meşteşugurilor tradiţionale şi promovare a creativităţii artistice, iniţiat încă din anul 2000.

Celor mai buni meşteri iconari li se vor decerna premii.

Accesul în expoziţie se face pe la Sala Media a Teatrului Naţional, din str. Tudor Arghezi.

Muzica bizantină în cultura românească: Lansarea CD-ului aniversar „Preludiu”

Lumină lină. Muzica bizantină în cultura românească, cea mai recentă apariţie în colecţia de muzică sacră a Editurii Casa Radio, vă oferă prilejul să descoperiţi muzica de tradiţie bizantină prin măiestria unor muzicieni de excepţie: Corul de Cameră „Preludiu”, dirijat de Voicu Enăchescu, ansamblu ce sărbătoreşte 40 de ani de strălucită activitate artistică.

Noul album, intitulat Lumină lină. Muzica bizantină în cultura românească, reuneşte un florilegiu de creaţii liturgice din tezaurul vechii arte muzicale a ortodoxismului românesc şi va fi lansat sâmbătă, 3 noiembrie 2012, la concertul aniversar susţinut de Corul de cameră „Preludiu” la Ateneul Român, care va începe la ora 19.00.

„Preludiu” a devenit în timp o formaţie etalon pentru arta corală naţională, o marcă a valorii artistice, recunoscută în ţară şi peste hotare, bucurându-şi publicul în numeroase turnee de succes sau recitaluri vocale, cu un vast repertoriu, mereu îmbogăţit cu capodopere venind din toate epocile.

22 de cântări de inspiraţie bizantină din secolele XI-XIX, restituite din manuscrise şi înregistrate în primă audiţie absolută în studiourile Radio România de ansamblul dirijat de Voicu Enăchescu se regăsesc pe CD-ul produs de Editura Casa Radio.

„Patru decenii de existenţă – o vârstă care consacră – constituie pentru Corul de cameră «Preludiu» semnul valorii prin idee şi faptă.

Timpul, pentru muzică, este o măsură cu înţelesuri deosebite, fie legate de interpretare, fie reflectând destinul interpreţilor. Într-o lume mereu în criză de timp, iubitorii de muzică – căci astfel îi putem considera pe aceşti oameni cu glasuri minunate – se reîntâlnesc, generaţii de-a rândul, pentru a cânta opere corale măiestrite, asemenea strămoşilor noştri, înfăptuind lanţul de sunete menit a fi dăruit contemporanilor şi viitorimii”, afirmă binecunoscutul muzicolog prof. univ. dr. Grigore Constantinescu în broşura însoţitoare a acestui CD aniversar.

Lumină lină. Muzica bizantină în cultura românească (ediţia a II-a)

Corul de cameră „Preludiu”. Dirijor: Voicu Enăchescu. Cu o prezentare de prof. univ. dr. Grigore Constantinescu. Grafica: Daniel Ivaşcu.

CD: 57’10”

Colecţia „Maeștri ai artei corale”

http://www.edituracasaradio.ro/prod.shtml?grp=4&cat=22&prod=761

Preţ 13 lei

Mai multe detalii, disponibile pe adresa www.edituracasaradio.ro.