Fiziologia gustului: Moş Kaizer

Doamnelor şi domnilor, tot umblând printre cărţi să mai aflu câte-o poveste despre gusturi şi epoci, m-am oprit la amintirile lui Ion Dulgheru despre vestita cârciumă Caru cu bere, acolo unde se bea bere prezentată la desfacere şi se puteau mânca frankfurteri şi crenvurşti.

Localul a fost înfiinţat pe la 1879 în clădirea vechiului han Zlătari, prin strădania lui Neculai Mircea, gospodar cu scaun la cap sosit de prin părţile Ardealului. Preparatele de bază erau crenvurştii speciali cu hrean, frankfurterii graşi cât cârnaţii, ridichea neagră „servită ca supliment” şi o brânză grasă, fermentată, considerată o delicatesă, dar care-ţi lua nasul când era pregătită la masa consumatorilor, patricienii, fără garnitură, aşezaţi pe talgere de lemn, berea specială fără acid, ce avea darul să îmblânzească toată această adunare culinară. Moş Kaizer, un chelner care şi-a petrecut toată viaţa la „Caru cu bere” îşi amintea că aici i-a cunoscut pe Caragiale, Eminescu, Coşbuc, dar şi pe Iancu Brezeanu. Continuă lectura „Fiziologia gustului: Moş Kaizer”

„Salomeea” de Oscar Wilde, în ediție electronică, la împlinirea a 120 de ani

Contemporary Literature Press, sub auspiciile Universității din București, în colaborare cu British Council și Institutul Cultural Român, anunță publicarea volumului Wilde’s Salomé – 120 years old! de C. George Sandulescu.

Piesa Salomeea, scrisă de Oscar Wilde în limba franceză, împlinește 120 de ani.

Marţi, 16 octombrie 2012, cu ocazia aniversării zilei de naștere a lui Oscar Wilde, Contemporary Literature Press publică piesa Salomé, scrisă în limba franceză și terminată la Torquay în ianuarie 1892.

La această sărbătorire a unui text scris de Wilde de la bun început în limba franceză, nu putem să nu ne gândim nostalgic la meticulozitatea altui scriitor irlandez, Samuel Beckett, ale cărui texte circulă toate în mod curent atât în varianta franceză, cât și în cea cea engleză, în traducerea făcută de autorul însuși. Inegalabilul Oscar Wilde scrie o singură carte în limba franceză – dar o dă altcuiva la tradus în limba engleză. O face oare din mărinimie sau din neglijență? Poate și una și alta, poate nici una, nici alta. Intențiile autorului rămân enigmatice. O dă deci la tradus. Rezultatul inevitabil este o catastrofă de mari proporții: ne aflăm astăzi în fața piesei Salomé, scrisă în limba franceză de un maestru al limbii engleze – și nu există un original englez. Prin aceasta, autorul însuși scoate în evidență importanța limbilor atât pentru Joyce, cât și pentru Beckett și pentru Oscar Wilde, dar într-un mod cu totul diferit pentru fiecare dintre ei. Oscar Wilde dovedește cu prisosință că obstacolul creat de o limbă sau alta rămâne o piedică de netrecut.

Oscar Wilde (16 octombrie 1854, Dublin–30 noiembrie 1900,  Paris)

Compunându-și opera, Richard Strauss rămâne întotdeauna cât se poate de aproape de originalul francez al piesei. Avem de-a face cu o întâmplare reală, descrisă în Biblie, care, de-a lungul veacurilor, a devenit un mit și o legendă în toată Europa. Evoluția literară, purtându-ne în timp din țară în țară, face ca această fabulă să se apropie atât de mult de statutul lingvistic internațional al cărții Finnegans Wake de James Joyce.

Costum de Bakst (Rozenberg) pentru drama Salomeea de Oscar Wilde, 1908

Eu, unul, tind să cred că literatura pan-europeană, atunci când va începe să existe ca entitate indivizibilă, va porni de la acești doi sau trei scriitori irlandezi care, mult prea talentați ca să stea acasă, și-au ales voluntar exilul pentru tot restul vieții. Erau toți foarte culți, în sensul vechi al cuvântului, cu multă latină, cu multă greacă și cu multă germană.

Dansul limbilor în Europa pieței comune și a jocurilor olimpice devine la fel de dramatic, în secolul XXI, ca și Dansul celor șapte văluri pentru bietul Ioan Botezătorul. Trăim într-o vreme când musulmanii obligă pe politicienii de azi să pomenească tot mai des de Iisus Christos. Așa că și noi, atunci când vorbim de Irod și de tăierea capului Sfântului Ioan, ne aflăm clar pe terenul evenimentelor zilei.

Franz von Stuck, Salomeea, 1906

Această carte de izvoare literare publicată de editura noastră pune patru probleme esențiale criticii literare: cum a fost creat mitul și cine l-a continuat, fie numai în cuvinte, fie numai în imagini… dar, mai presus de toate, cine a fost cel care a aproximat capodopera.

Léon Herbo, pictor belgian (1850–1907), Salomeea

În consecință, volumul de față încearcă să definească întreaga operă a scriitorului Oscar Wilde, în totalitatea ei, prin prisma unei singure piese. Găsiți în el textele cu izvoarele lor în engleză, franceză și română, mai ales Mallarmé și Flaubert. Volumul se încheie cu Actele primului Congres Internațional Oscar Wilde (Monaco, 1993).

În iunie 2014, va avea loc la Paris o sărbătorire de mari proporții —The Oscar Wilde Festival (pentru detalii, adresați-vă la THE OSCHOLARS [oscholars@gmail.com] ).

C. George Sandulescu

Wilde’s Salomé – 120 years old! de C. George Sandulescu se lansează oficial marți, 16 octombrie 2012, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/sandulescu-oscar-wilde-salome.html .

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii, lidia.vianu@g.unibuc.ro.

 

Toamna satului românesc

O reușită, în ansamblu, este Salonul de Toamnă al Asociației Artiștilor Plastici București, expoziție de pictură deschisă în Pavilionul B din Parcul Herăstrău (21 septembrie–4 octombrie 2012). Urmând consecvent ideea organizării de expoziții trimestriale, în fiecare anotimp, membrii Asociației au propus de data aceasta un Salon tematic, intitulând expoziția Toamna satului românesc. Tema, generoasă, s-a dovedit a capta interesul celor 55 de artiști care expun: Elena Alecse, Vasilica Adăniloaie, Cristiana Anton, Suzana Bantaș, Aurelia Bălăiei, Mihai Boroiu, Claudia Bucur, Maria Burcă, Amalia Cătescu, Cristian Chifu, Petre Chirea, Corina Chirilă, Paul Ciuciumis, Severina Cojocaru, Elena Constantinescu, Atena Corlățeanu, Ioana Dascălu, Irina Deac, Radu Dumitrescu, Cristian Duțulescu, Maria Gardan, Andreea Gheorghiu, Ioan Gorun, Ion Hultoană, Mircea Ionel, Doina Ionescu, Gelu Istrate, Cristina Liu, Petru Mălin, Mihai Mafteuță, Ecaterina Meteescu, Ecaterina Mihai, Steluța Năstase, Traian Nica, Dumitru Nicolae-Chilia, Nicolae Papadopol, Adriana Pălăceanu, Georgiana Pârlogea, Nina Poșan, Titu Proca, Mihaela Radian, Anita Rădulescu, Lia Sturzoiu, Jana Svedcenco, Valeria Ștefan, Constantin Tanislav, Carolina Tănase, Viorica Teodorescu, Marinella Tucaliuc, Georgeta Tudoran, Petru Udrea, Felicia Urziceanu, Alexandru Vărășteanu, Georgeta Vizuroiu.

Diversitatea de stiluri, de modalități de abordare plastică, de mentalități artistice, de la tradiționalism la viziunea modernă, de la tratarea realistă la metafora vizuală și la simbol, s-a dovedit fructuoasă pentru reliefarea intențiilor tematice ale expoziției: peisaje care surprind imagini rustice în culorile toamnei, naturi statice, compoziții în care se întrevede preocuparea pentru valorificarea unor elemente tradiționale românești, un fond arhaic care răzbate în forme moderne, ca sugestie de perenitate. Așa cum spunea la vernisaj pictorul Mihai Boroiu, președintele Asociației Artiștilor Plastici București, dorința organizatorilor a fost, ca prin tema propusă, să stimuleze imaginația participanților la expoziție, membri ai Asociației, în sensul reinterpretării particularităților spațiului autohton, cu tot ce înseamnă trăsătură distinctivă, fără a aluneca însă în conformism sau tradiționalism desuet.

Toamna, anotimpul exploziei de culori, poate fi imaginea declinului lent al naturii, dar, deopotrivă, anotimpul maturității și împlinirii. Privind în general, aș spune că vizitatorul expoziției din Herăstrău se desparte cu un sentiment tonic după parcurgerea lucrărilor de pe simeze.

Constantin Tanislav, Cândva

O casă țărănească cu pridvor, pictată în tușe largi, pete de culoare care creează o dinamică specială, devine pentru Constantin Tanislav o întoarcere în timp, cu o nostalgie solară (Cândva). Față de alte lucrări ale artistului, aici forma este tratată mai sumar, mai mult sugerată din alăturarea petelor de culoare.

Petre Chirea, Casa bunicilor

Tonuri de auriu, portocaliu într-un acord parcă muzical cu griuri colorate, albastrul cerului în lumina blândă a toamnei se desprind din Casa bunicilor de Petre Chirea, excelent peisagist, creând o atmosferă distinctă, recognoscibilă în fiecare dintre tablourile sale. În Casă la Bordeni, impresia de întoarcere la o arhaitate generică este susținută, poate contrar așteptărilor, într-o coloristică vie, cu remarcabilă unitate a tonului.

Petru Udrea, Toamnă târzie

Nori uriași, încremeniți pe cer, copaci pictați în tonuri de roșu și portocaliu, o casă pe o colină, căpițe de fân și personaje abia schițate compun o atmosferă stranie, de timp încremenit, de sorginte suprarealistă, în Toamnă târzie de Petru Udrea.

Mihai Boroiu, La marginea satului

Mihai Boroiu expune lucrări de pictură, grafică și sculptură, dovedind deplină stăpânire a unor tehnici diverse, reflecție și tratare sintetică. La marginea satului pare să sugereze, prin tratarea formelor peisajului și culoare, liniștea enigmatică a unui spațiu de care ne-am îndepărtat și pe care cu greu încercăm să ni-l facem din nou familiar. O natură statică cu ștergar și porumb, o alta cu ghebe și usturoi se evidențiază prin armonie compozițională.

Andreea Gheorghiu, Moața

În Moața de Andreea Gheorghiu, portret tematic, o temă tradițională devine motiv de reflecție și invită ochiul grăbit de astăzi să regândească rosturile străvechi, să-și însușească sensurile simplității, ale statorniciei și ale acelui gen de familiaritate naturală cu universul, așa cum simbolurile de pe poarta maramureșeană (soarele, funia răsucită, arborele vieții), pictată în spatele unui chip de copil aflat în prag de lume, sugerau că legătura dintre cer și pământ, dintre om și univers era nu numai posibilă, ci fapt viu, certificare a echilibrului și, astfel, formă de veșnicie.

Construit pe verticală, Toamna satului românesc de Carolina Tănase se reține prin liniile perspectivei tratate neconvențional și armonie cromatică. Jocul rafinat de umbră și lumină într-un registru crepuscular atrage în Uliță de sat de Cristiana Anton. La antipodul acestor modalități de abordare plastică, Titu Proca rămâne fidel temelor și tratării clasice, cvasi-realiste (Natură statică, Pe Argeș în sus). Nina Poșan expune lucrări realizate în coji de ouă colorate. Fântâna Valeriei Ștefan aduce, în culori pastelate, liniștea formelor patriarhale, contemplate cu un ușor regret.

Costin Tuchilă

Constantin Tanislav, La Bordeni

 

Petre Chirea, Casă la Bordeni

Mihai Boroiu, Natură statică cu porumb

Andreea Gheorghiu, Apus de floare

Carolina Tănase, Toamna satului românesc

Cristiana Anton, Uliță de sat

Titu Proca, Natură statică

Nina Poșan, Casă țărănească

Valeria Ștefan, Fântâna

Sighişoara Medievală

Festivalul „Sighişoara Medievală”, care se va desfățura anul acesta între 20–22 iulie, este unul dintre cele mai cunoscute şi iubite evenimente din România ultimilor douăzeci de ani.

Având o tradiţie de nouăsprezece ani, festivalul şi-a cîştigat atât datorită frumuseţii cetăţii, cât şi organizării artistice, un renume de legendă printre generaţiile de tineri, dar şi printre iubitorii de cultură de orice vârstă, naţionalitate sau nivel social. Festivalul a devenit obiect principal de atracţie al unuia dintre cele mai vizitate locuri din România, Cetatea Medievală Sighişoara, patrimoniu UNESCO din 1999, considerată şi astăzi ca fiind cea mai frumoasă cetate din Europa.

CinePark

Primăria Municipiului Bucureşti (PMB) organizează evenimentul cultural CinePark, în Parcul Herăstrău (intrarea Charles de Gaulle), prin CreArT- Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie al Municipiului Bucureşti, pâna la 30 septembrie, în fiecare sfârşit de săptămână, de vineri până duminică.

Publicul va putea viziona filme artistice de toate genurile, iar pentru cei mici organizatorii au pregătit în fiecare dimineaţă a zilelor de sâmbătă şi duminică matinee cu filme pentru copii.

Programul evenimentului din Parcul Herăstrău se va desfăşura în fiecare weekend, astfel: vineri, ora 19.30 – film artistic; sâmbătă, ora 11.00 – matineu pentru copii, iar la ora 19.30 – film artistic; duminică, ora 11.00 – matineu pentru copii şi film artistic la ora 19.30.

Accesul publicului în cadrul evenimentului CinePark este gratuit.

Partener al manifestării este Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti.

CreArT – Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie al Municipiului Bucureşti este un serviciu public de interes local, cu personalitate juridică, finanţat din subvenţii de la bugetul local al Municipiului Bucureşti şi din venituri proprii. CreArT este succesorul Centrului de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare al Municipiului Bucureşti. Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a fost aprobat prin HCGMB Nr. 289/ 2010.

Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie al Municipiului Bucureşti îşi desfăşoară activitatea urmărind constant promovarea culturală şi organizarea unor evenimente care să conserve tradiţiile naţionale, studiind permanent oportunitatea realizării de proiecte şi programe diversificate, orientate spre nevoile culturale ale oraşului. Un loc aparte în activitatea serviciului îl ocupă programele care prin conţinut şi desfăşurare vizează latura educativ-formativă şi cercetarea.

Activitatea Centrului de Creaţie, Artă şi Tradiţie al Municipiului Bucureşti se realizează prin: cercetarea tradiţiei şi creaţiei populare specifice, din trecut şi prezent; dezvoltarea tradiţiei în contemporaneitate, valorificarea ei în viaţa culturală, stimularea procesului de creaţie populară în toate genurile artistice; cercetarea și evaluarea realităţii fenomenului culturii populare urbane; promovarea bunurilor culturii populare tradiţionale şi contemporane în circuitul naţional şi internaţional de valori; iniţierea de proiecte culturale şi realizarea de programe în domeniu, în scopul conservării şi apărării statutului creatorilor; organizarea de festivaluri, concursuri, expoziţii, spectacole şi alte evenimente pentru polarizarea creaţiei populare.

Chiar dacă valorile populare autentice nu se pot reconstitui fidel în spaţiul urban, considerăm că misiunea noastră este de a conserva, cerceta şi restitui publicului bucureştean vechile tradiţii şi creaţii populare care fundamentează marea cultură.

„Doctorul zburător” de Molière, la Teatrul Național Radiofonic

În traducerea și adaptarea Pușei Roth, sâmbătă 18 februarie 2012, ora 23.00, la Radio România Actualități vă invităm să ascultați Doctorul zburător de Molière. Regia artistică a spectacolului îi aparține lui Vasile Manta. Din distribuție fac parte: Mihai Mălaimare, Mircea Albulescu, Ion Haiduc, Marius Rizea, Delia Nartea, Anne-Marie Ziegler, Mihai Niculescu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia artistică: Vasile Manta. Spectacolul a fost difuzat în premieră în 13 septembrie 2008.

Elementele caracteristice ale comediilor şi ale tipologiei personajelor moliereşti, ale contextului epocii se regăsesc în versiunea regizorului Vasile Manta, dinamică, subtilă, plină de efecte neaşteptate şi totodată cu un remarcabil echilibru compoziţional. Replicile scânteietoare ale lui Molière, într-o foarte bună traducere, care conservă farmecul limbajului şi trăsăturile stilistice, sunt reliefate pregnant de jocul actorilor, în care se simte bucuria întâlnirii cu un text clasic fermecător. Cu mijloace radiofonice diverse, cu rară virtuozitate (de la schimbarea vocii cu o abilitate extraordinară la planurile atent studiate şi poantele de efect, savuroase, păstrând unitatea stilistică a limbajului), Mihai Mălaimare realizează un rol memorabil în Sganarelle. Mircea Albulescu conturează un Gorgibus care sub aparenţa senilităţii îşi ascunde şiretenia. Personaje expresive creează Ion Haiduc (Gros-René), Marius Rizea (Valère), Mihai Niculescu (Un avocat). Cele două tipuri feminine, Sabine şi Lucille sunt caracterizate eficient şi plastic de Delia Nartea şi Anne-Marie Ziegler.

Publicată abia în ediţia de Opere complete din 1819, îngrijită de Viollet-le-Duc, satira Le Médecin volant (Doctorul zburător), jucată la Paris, în 18 aprilie 1659, constituie „un remarcabil exerciţiu de tehnică actoricească; intrări şi ieşiri rapide din scenă, deghizări multiple şi aproape simultane într-un ritm alert.” (Luminiţa Petrulian, Molière, Tartuffe, texte comentate, Bucureşti, Editura Albatros,1987).

Titlul pare împrumutat de la Dominique Lanni sau de la comedia italiană Il medico vollante iar subiectul de la Edmé Boursault (1638–1701), care va ataca Şcoala nevestelor într-o comedie intitulată Portretul pictorului sau Critica Şcolii nevestelor, stârnind replica lui Molière din L’Impromptu de Versailles.

Tema Doctorului zburător, farsă într-un act, cu şapte personaje şi 16 scene, este curentă la Molière: doctorul isteţ, farseur şi şarlatan, prin care se satirizează medicina şi medicii vremii. Valère este îndrăgostit de Lucile, fiica lui Gorgibus. Pentru a zădărnici planul acestuia de a-şi casători fata cu Villebrequin, Valère e sfătuit să găsească rapid un doctor care să-i recomande bolnavei prefăcute Lucile „să stea în mijlocul naturii şi să inspire aer proaspăt”, scăpând astfel de supravegherea tatălui. Doctorul de ocazie este Sganarelle, valetul lui Valère. Satira la adresa şarlataniei cu morgă se transformă în episod burlesc, comicul de situaţii şi de limbaj atingând virtuozitatea.

Citește textul piesei

Centenar Alexandros Papadiamantis

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, cu sprijinul companiei Fatrom S.A. organizează marţi, 29 noiembrie 2011, ora 18.00, în Amfiteatrul Hasdeu (str. Edgar Quinet nr. 5–7, etaj II), conferinţa cu titlul Ce tradiţie şi ce progres? Cu ocazia a împlinirii a 100 de ani de la moartea scriitorului grec Alexandros Papadiamantis (1851–1911), susţinută de dr. Lakis Proguidis, critic literar.

Conferinţa va fi prezentată în limba greacă şi va fi tradusă în română.

Expoziție de pictură Cornelia Victoria Dedu

Marți 13 septembrie 2011, la ora 18,00, la galeria U ART GALLERY din București, situată în B-dul Iancu de Hunedoara nr. 8, et. 7, va avea loc vernisajul expoziției de pictură semnată de Cornelia Victoria Dedu. Expoziția va fi deschisă până la data de 30 septembrie a.c. .

Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1967, secția pictură, clasa profesorilor Alexandru Cumpătă, Corneliu Baba, Ion Marsic, Grigore Vasile, Cornelia Victoria Dedu a participat, începând din 1967, la expoziții de grup și personale organizate în țară și străinatate. Artista are lucrări în colecții de stat și particulare din Franța, Germania, Elveția, SUA, Olanda, Italia, Iugoslavia, Polonia, Canada, Belgia, Turcia, Spania, Slovacia, Japonia, Israel.

„[…] Pictura Corneliei Victoria Dedu este asemenea autoarei ei: dinamică, spontană şi expansivă – la o primă vedere –, retractilă, introspectivă şi elaborată la o examinare mai profundă. Etapele constituirii şi limpezirii limbajului său artistic pot fi tratate cronologic, fireşte, dar la fel de bine ele pot fi descoperite prin analiza atentă a lucrărilor de dată recentă. Multe dintre acestea sunt, de altfel, rezultatul unor reveniri repetate, ale unor insistente reevaluări întinse pe parcursul mai multor ani, fapt ce denotă o preocupare de tip perfecţionist, dar, deopotrivă, şi o conştientizare a inevitabilei defazări care intervine între timpul obiectiv şi timpul interior, atunci când artistul are suficient curaj şi destulă obiectivitate pentru a-şi judeca reperele propriei anteriorităţi.

Nu este vorba aici de o încercare de a «actualiza» stilistic un produs artistic din teama că el ar putea «expira» din punct de vedere estetic, ci de nevoia de a îmbogăţi sau pur şi simplu de a completa, în eventualitatea unei omisiuni, datele experienţei care a generat crearea lui. Aşa se face că într-o pânză semnată de artistă cu doar o zi înainte putem identifica nu numai straturi de culoare vechi şi noi, dar şi achiziţii de vocabular plastic care definesc cu mai multă rigoare articulaţiile sintactice ale imaginilor, imagini care nu se modifică însă în esenţă. Această evoluţie spiralată a demersului artistic, retrăită integral ca o experienţă de sine stătătoare ori de câte ori procesul este reluat, face posibilă coexistenţa între limitele aceleeaşi exprimări a mai multor moduri de a compune câmpul plastic, unele care amintesc de verva cromatică a postimpresionismului, altele trimiţând la adrese ce figurează în teritoriul constructivismului sau chiar al minimalismului, deasupra tuturor situându-se însă poetica unificatoare a expresionismului liric. Un astfel de amalgam stilistic poate fi riscant pentru orice artist care se foloseşte de el în mod programatic pentru a demonstra existenţa unei compatibilităţi organice între direcţii şi abordări care altfel se declară a fi independente unele de altele. În cazul Corneliei Victoria Dedu lucrurile stau însă altfel. Ea nu se revendică de la niciun program estetic foarte clar definit, susţinând în schimb că practică o pictură «muzicală» (ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că a existat totuşi măcar un model precedent din care s-a inspirat, acela putând fi, de pildă, orfismului practicat de Robert Delaunay), în care tot ceea ce contează este armonia cromatică şi compoziţională, pentru obţinerea căreia îşi permite libertatea de a alege elementele constitutive din orice zonă stilistică simte nevoia. Aparent, o astfel de «ars poetica» este privită cu îngăduinţă de teoreticienii obsedaţi de criterii taxonomice nete, care văd în ea cel mult o metaforă izbutită pe jumătate, nicidecum o autoevaluare riguroasă. Cu toate acestea, pictoriţa nu se hazardează în ceea ce spune, dovedind chiar o bună cunoaştere a noilor tendinţe care îşi găsesc locul în planul expresiei artistice generale. În muzică, de exemplu (nu întâmplător deci artista îşi caracterizează pictura ca fiind «muzicală»), este bine cunoscut fenomenul «Fusion», un mod de comunicare artistică spontană care îmbină sonorităţile tradiţionale cu cele sintetizate electronic, precum şi melosuri provenind din cele mai variate şi aparent incompatibile culturi. Cu toate acestea, pictura Corneliei Victoria Dedu nu are nicio clipă aerul că şi-ar nutri substanţa din beneficiile improvizaţiei sau ale experimentelor mai mult sau mai puţin spectaculoase.

Dimpotrivă, arta sa este puternic ataşată tradiţiei, inspiră temeinicie şi simplitate. Foarte sugestivă în această privinţă este o lucrare realizată într-o manieră gestualistă, puternic temperată însă, care constă într-o succesiune de tuşe ce pornesc de la negru diluat şi trec prin roşu, galben şi maro, contrastând pe alocuri cu pete de albastru, indigo şi verde. Pare un pumn de jăratic rezultat din arderea unei substanţe de origine incertă, dar la fel de bine seamănă cu o imagine captată din profunzimile universului de telescopul spaţial Hubble. Orice artist şi-ar fi intitulat o astfel de pânză Geneză astrală sau măcar Misterele incandescenţei. Cornelia Victoria Dedu i-a spus însă mult mai banal: Moţul curcanului, un titlu care denotă nu numai o viziune cât se poate de pământeană a autoarei lui, ci şi intenţia acesteia de a se raporta constant, tematic vorbind, la natură şi la lucrurile obişnuite care dau identitate existenţei sale de fiecare zi. În acest fel, pictoriţa consideră că poate ajunge la gradul maxim de libertate pe care un artist îl poate atinge. «Mi-am dat seama de acest adevăr în urmă cu mulţi ani, în perioada în care prin pictura românească bântuia moda griurilor. Mi-aduc aminte că atunci un confrate, uitându-se la lucrările mele mustind de viaţă şi de culoare, m-a întrebat, cu aerul condescendent cu care te interesezi de cum îi merge unui handicapat, dacă eu chiar nu am nicio angoasă. Angoase am avut, ca fiecare om, dar cu cât mi-a fost mai greu, cu atât am pictat mai luminos. Am reuşit să depăşesc momentele grele ale existenţei mele privind în jurul meu, minunându-mă de frumuseţea desăvârşită a fiecărei fiinţe şi a fiecărui lucru şi cinstind această frumuseţe prin lumina pe care am pus-o din belşug în culorile mele. Numai aşa am reuşit să devin liberă. Liberă să pictez doar ceea ce simt şi vreau eu.»” – Corneliu Ostahie, Artiști, ateliere, galerii (Ghid facultativ de încântat privirea), Editura Karta-Graphic, 2009.

 Tablouri de Cornelia Victoria Dedu

Iarna bunicilor

Iarna gutuiului

Vas cu flori

Autoportret cu ghips

Bărci la asfinţit

Bucătăria de vară

Călţunaşi

Casa ruptă

Curtea olarului

Pictor monah

Plaiul

Amfora casei

Fiziologia gustului: Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti

În anul 1841, apărea la Editura Foaia sătească volumul 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu. Numele autorilor nu este trecut în titlu, însă avizul către cei care ar îndrăzni a tipări această ,,interesantă scriere” şi care sunt ameninţaţi a fi prigoniţi cu toată asprimea legilor este semnat cu o ştampilă-clişeu purtând iniţialele C.N.– M.K. Cartea aceasta răsturna obiceiurile pământului – după opinia autorilor – şi cuprindea chipul de a găti bucate în afara Moldovei, rezultând că aici nu exista o adevărată artă culinară, de vreme ce pionierii acestei arte urmau dă fie cei doi scriitori. Părerea că bucătăria românească tradiţională e rudimentară o exprima Costache Negruzzi în Alexandru Lăpuşneanul, unde spune aşa: „În Moldova, în vremea aceea nu se introdusese încă moda mâncărurilor alese. Cel mai mare mare ospăţ se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez veneau mâncări greceşti fierte cu verdeţuri care pluteau în unt, apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite.” De aici se poate trage concluzia că, după părerea lui Negruzzi, borşul nu era o mâncare aleasă. Pe vremea aceea toate mesele începeau cu borş, iar distinsul cărturar dorea varietate. Acesta era, se pare, criteriul după care cei doi au publicat această carte, tipărită ,,cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc.” De aici se desprinde ideea că civilizaţia începe de la economia casnică şi hrănirea raţională. Redactorii de la „Foaia Sătească” dar cei şi de la „Săptămâna” urmăresc atent cele 200 de reţete şi ajung la concluzia că ele nu pot fi realizate în bucătăria ţăranului român, dar nici în a orăşeanului modest. În carte sunt multe exemple de ,,zalatină”, adică gelatină de lămâie, portocală, zmeură, vanilie, pomuşoară, toporaşi, fragi, lapte, gutui, vişine şi altele. Încă de pe când se afla în Franţa, Kogălniceanu cerea surorilor detalii despre prepararea dulceţurilor, cât timp se mestecă şi cât se ţin la foc. Se dau de asemenea numeroase reţete de budincă – de ciocolată, fragi, vişine, vişine cu migdale, cafea, fistic, lămâie.

Aşa cum vă spuneam, doamnelor şi domnilor, bucătăria a fost şi va rămâne o carte de vizită a unui popor, teatrul unor lupte între vechi şi nou. Conservatorismul culinar nu poate fi judecat decât prin prisma tradiţiei gastronomice a unui neam. Ştiţi proverbul: Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti.

Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth