Impozitul pe viaţă

Dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul, are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

În Anglia secolului al XIV-lea s-au perceput mai multe taxe pe cap de locuitor, care erau extrem de mari. Una dintre taxe a devenit la un moment dat de trei ori mai mare decât cea iniţială. Capitaţia sau taxa pe cap de locuitor prevedea ca cetăţeanul, în loc să fie impozitat în funcţie de câştigurile lui, să-i plătească guvernului o sumă de bani numai pentru faptul că este în viaţă.

Răscoala lui Wat Tyler

Astfel, pentru prima dată în istorie, în anul 1381, au izbucnit protestele ţăranilor, Răscoala țărănească a lui Wat Tyler sau pur și simplu Răscoala țăranilor. Răscoala fost declanșată din cauza impozitului pe cap de locuitor majorat în 1377, 1379 și, respectiv în 1381, care i-a supărat pe muncitori și pe meșteșugari, deja nemulțumiți de limitele salariale fixate prin Statutul muncitorilor (1351).

Moartea lui Wat Tyler

Concentrată în sud-estul Angliei și în Anglia de est, revolta a fost condusă de Wat Tyler, care a pătruns în Londra cu o ceată de rebeli din Kent. Au capturat Turnul Londrei și i-au decapitat pe oficialii responsabili de impozitele impuse. Richard al II-lea a fost nevoit să se întâlnească cu Tyler care cerea abolirea servituții, a acelui poll-tax și a unor privilegii ale nobilimii, cum ar fi cele legate de vânatoare și pescuit. Regele, încercând sa câștige timp, amână pentru a doua zi finalizarea acordului. Pe 15 iunie, cei doi se întâlnesc din nou la Smithfield. Provocat de oamenii regelui, Tyler scoate sabia și este ucis de către William Walworth, primarul Londrei. Represaliile sunt de la sine înțelese: mii de țărani sunt executați. Poll-tax a fost suprimată abia prin secolul al XVII-lea, iar servitutea a fost suprimată doar parțial abia după Războiul de 100 de ani și complet după Revoluția Franceză, la data de 4 august 1789.

Mai trebuie adăugat doar faptul că impozitul se plătea chiar din momentul naşterii unui copil, iar legea făcea o interesantă precizare: persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viaţă. Viaţă, viaţă!…

Dintre toate definiţiile date vieţii m-am oprit la cea dată de Tudor Muşatescu: „Viaţa e un ţipăt între două tăceri.”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Simple întâmplări”

„Canonicon”, expoziție itinerantă de fotografie religioasă

canonicon

eveniment liber sa spunLuni, 28 aprilie 2014, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român din București (str. Aleea Alexandru nr. 38) va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografie Canonicon de Dan Mihalcea. La eveniment va lua cuvântul prof. univ. Corneliu Medvedov.

Expoziția cuprinde 20 de lucrări realizate în maniera clarobscur și detaliu. Fotografiile reprezintă o selecție dintr-o serie pe care autorul le-a realizat în decursul a cinci ani de pelerinaje pe care le-a făcut la mănăstirile din țară.

Expoziția este deschisă în perioada 28 aprilie–7 mai 2014.

„Fotografiile reprezintă eşantioane ale realităţii concrete transpuse prin detalii, mai ales, şi prin plastică afectivă. Este fotografia care rămâne dincolo dar şi dincoace de prezentul meu. Prin fotografiile mele încerc o extindere a timpului şi o reducere a spaţiului. Spaţiul concret într-un timp relativ este ceea ce vreau să descopăr prin clarobscur şi prin detaliu. «…unele mici amănunte de detaliu», aşa spune bătrânul Muşatescu prin vocea Mizei. Graba de a vedea şi de a cunoaşte cât mai multe are ca rezultat suprimarea văzului.” – Dan Mihalcea.

dan mihalcea expozitie foto

Dan Mihalcea este regizor, operator de imagine și artist fotograf. A absolvit Facultatea de Arte, Specializarea Regie de Film și Televiziune, a Universității „Hyperion” din București. S-a format ca om de televiziune la Râmnicu Vâlcea la cele două televiziuni locale, Vâlcea 1 și Etalon, la care a lucrat din 1995 până în 2002, succesiv, ca editor de montaj, regizor de montaj, operator de imagine, realizator de film documentar. Din 2003 a lucrat ca regizor artistic, regizor de platou, operator de imagine și operator de film la mai multe televiziuni centrale și la Studioul Sahia Film.

Colecție de mușatisme

Sclipitoarele aforisme ale lui Tudor Mușatescu au fost numite admirativ de confraţi „muşatisme”. Termenul s-a conscrat de mult, identificându-se cu umorul, ironia fină, paradoxul, săgeata satirică, jocul de cuvinte, asociația lingvistică surprinzătoare, disociația, morala explicită sau, dimpotrivă, făcută cu subtilitate, toate purtând marca originalității și caracterizând fără echivoc spiritul autorului. Vă ofer o sumară, dar – sper – edificatoare colecție de „mușatisme” (C. T.)

• Cea mai tristă zi a iernii este prima zi de primăvară.

• Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.

• De multe ori, vrând să dai pe unul deoparte, îl împingi înainte.

• Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.

• Omul acesta a împlinit şaptezeci de ani de când mai bine nu se năştea.

• Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.

• De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?

• Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.

• În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează „vezi rândunelele se duc”.

• Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.

• O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui.

• Când stai de vorbă cu proştii numai duminica e o adevărată sărbătoare.

• De ce au militarii acte de stare civilă?

• Fost primar, fost prefect, fost senator, fost ministru, conu Mişu a fost numai fost.

• Prefer zâmbetul leal, zâmbetului perfid.

• Ca să măsori distanţele, trebuie să le şi străbaţi.

• Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut.

• Nu sunt sensibil la frig. Chiar şi gerul mă lasă rece.

• Albina e satirică: înţeapă. Eu am umor: pişc.

• Geniile se nasc rar. În schimb, nu mor niciodată.

• Fiind atât de preţioasă, viaţa trebuie plătită scump.

• E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.

• Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.

• Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa.

• Nu spargeţi vechile statui fiindcă de pe urma voastră nu vor rămâne decât socluri.

• Refuzul sincer e preferabil aprobării ipocrite.

• Singura viaţă viitoare în care cred este cea pe care o am de trăit.

• Eşti singur numai atunci când nu mai ai să-ţi spui nimic.

• Decât să minţi bine, mai bine spune adevărul prost.

• Cea mai scumpă bijuterie a omului e mâna lui de aur.

• Laşitatea este sentimentul care n-are nici măcar curajul să spună cum îl cheamă.

• Dragostea. Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.

• Femeile nu înşeală, compară.

• În drapelul unei naţiuni flutură sufletul colectiv al neamului.

• Numai după invidia altora îţi dai seama de adevărata ta valoare.

• Invidia vorbeşte cu buzele tivite.

• Lanţurile au redactat definiţia libertăţii.

• Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.

• Fiind atât de preţioasă, viaţa trebuie plătită scump.

• O plantă care provoacă insomnii unora: laurii altora.

• Adevărul circulă numai cu fruntea sus. Când şi-o pleacă, a trecut de partea adversă.

• Minciuna premeditată nu mai e chestiune de fantezie, ci de caracter.

• Când lupţi numai pentru tine, rişti să devii prizonierul tuturor.

• Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare.

• Gloria, când moare, nu face testament în favoarea nimănui.

• În ziua victoriei, nu uita să-ţi aminteşti şi de înfrângerile anterioare.

• Nu gloria este efemeră, ci numai cei ce o au.

• Amintirile unora se numesc remuşcări.

• Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce niciodată, dar le scutură din când în când.

• Amintirile sunt asemenea cărţilor din biblioteca ta. Cauţi câte una când nu mai ai nimic nou de citit.

• Ultimii ani din viaţă trăiesc din primii.

• Un om fără amintiri e ca un cimitir în care numele morţilor lipsesc de pe cruci.

• Când meseria atinge arta, e una. Dar când arta devine meserie, e cu totul altceva.

• O literatură nu trăieşte prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

• N-am cerut vieţii nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.

• Înainte de a vedea ce n-au făcut alţii, uită-te bine ce ai făcut tu.

• Protestează, dar nu cârâi.

• Când iei viaţa peste picior, îţi pune piedici.

• Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate.

• Cu vremea să mergi în pas, nu la pas.

• Când te apropii de sfârşitul drumului, nu te gândi cât ai umblat până atunci. Gândeşte-te numai cât mai ai de mers.

• Una e să crezi şi alta e să fii credul.

• Una e să ceri, alta să cerşeşti şi cu totul altceva să revendici.

• Amabilitatea adevărată trebuie să fie, în primul rând, o chestiune de caracter şi apoi una de educaţie.

• Nu plânge fără motiv. Şi mai ales, nu plânge când ai motive.

• Când ţi se cuvine ceva, să nu ceri. Pretinde.

• Viitorul unui om, ca şi al unei lumi, se construieşte, nu se visează.

• Te-ai întrebat vreodată câte mâini au făcut pâinea, pe care, cu una singură, o duci la gură?

• Leneşul are prea puţin timp pentru cât ar vrea să piardă.

• Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.

• Fără mâna omului, omenirea ar fi trăit în patru labe.

• Cele mai obositoare zile sunt cele în care nu ai nimic de făcut.

• Nu regret nimic din ce-am făcut în viaţă. În schimb regret tot ce n-am făcut.

• Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neînarmaţi pentru viaţă.

• În fiecare tren al lumii, viaţa circulă pe compartimente.

• Meridianele: bretelele globului pământesc, ca să nu-i cadă ecuatorul în vine.

• Era atât de urât, încât atunci când se strâmba, părea mai puţin urât.

• Am risipit, dar nu m-am împrăştiat.

• Când priveşti marea, gândul o ia în derivă.

• Suntem chit, tinere confrate. Dumneata nu mă cunoşti şi eu nu te recunosc.

• Poţi să fii într-o ureche şi totuşi foarte serios la treabă: dacă eşti ac.

• Drumurile nu duc numai înainte. Toate te pot – oricând – întoarce de unde ai plecat.

• Îngâmfatul, când are un coş pe nas, se laudă că e furuncul.

• O! Câte ai fi făcut cu banii pe care era să-i ai!

• Noaptea, viteza gândului circulă în „ani-întuneric”.

• Când porcul trece de trei sute de kilograme încetează de a fi porc. Devine „exponat”.

• Uneori te uiţi fără să vezi şi, alteori, vezi fără să te uiţi.

• Şi dacă ai chelit, ce? Parcă pe lumea asta nu sunt şi vulturi pleşuvi?

• Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri.

• Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.

• Unui măgar, când îi spui asin, este ca şi cum în loc de „mă”, i-ai spune „domnule”.

• Numai covoarele se nasc ca să fie călcate în picioare.

Calendar: Sică Alexandrescu

Născut în 15 august 1896, la București, fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.

Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină D’ale carnavalului. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.

Pusese în scenă, în 1928, Panţarola de Tudor Muşatescu, avea să monteze Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa Birlic, montată în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. Birlic a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului.

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

După succesul uriaş reportat cu Revizorul de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează Bădăranii de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti (premiera: 24 iulie 1957), jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. La Festivalul de Teatru de la Veneţia, Bădăranii a fost un adevărat triumf, entuziasmând publicul şi critica de specialitate prin interpretarea magistrală, ritmul de joc şi reliefarea atât de adecvată a particularităţilor specifice teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torenţială. Magia spectacolului era atât de mare, încât nici un spectator nu şi-a părăsit locul.

Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu Revizorul, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.

Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu (Simon), Grigore Vasiliu-Birlic (Canciano), Marcel Anghelescu (Maurizio), Radu Beligan (Filippetto), Nina Diaconescu (Felice), Cella Dima (Margarita), Eugenia Popovici (Lucietta), Silvia Dumitrescu-Timică (Marina), Niky Atanasiu (Riccardo), spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960). Scenografia aparţinea lui W. Siegfried, costumele erau realizate de Cella Voinescu, muzica de scenă, de Paul Urmuzescu, coregrafia – Stere Popescu. În spectacolul radiofonic apare o singură modificare în distribuţie: Tanţi Cocea în rolul lui Felice. Varianta pentru televiziune este regizată de Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, distribuţia rolurilor feminine fiind parţial schimbată. Sunt păstrate Cella Dima şi Silvia Dumitrescu-Timică dar apar Carmen Stănescu (Felice) şi Coca Andronescu (Lucietta). Pe ultima Sică Alexandrescu o distribuise în rolul Mirandolinei, în spectacolul cu Hangiţa de la Naţional (premiera: 31 decembrie 1958).

Mihai Petrovici povesteşte şi o întâmplare simpatică referitoare la spectacolele cu Bădăranii, aflată de la impresarul Gaby Michăilescu: „În spectacol, este o scenă grozavă în care discută doi bădărani (Calboreanu şi Giugaru) iar al treilea doar asistă, acesta fiind Canciano jucat de Birlic. Lumea se prăpădeşte de râs. A doua zi, Calboreanu îl roagă pe Sică Alexandrescu să-i lase numai pe ei doi căci uimitorul Birlic, numai prin modul în care priveşte discuţia, fără a scoate o vorbă, stârneşte râsul. La următorul spectacol, în scenă rămân doar Calboreanu cu Giugaru, numai că Birlic, recunoscut prin şotiile sale, în toiul discuţiei, face să-i pătrundă doar nasul în scenă şi lumea iar moare de râs. Întâlnindu-se cu Sică după două zile, Calboreanu îi spune: «Adu-l înapoi pe Birlic, că efectul e acelaşi!»”

Pe lângă spectacolele Caragiale, Revizorul şi Bădăranii sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. Revizorul, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.

Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: Doctor fără voie (1955) şi Bolnavul închipuit (1962) de Molière, Bălcescu de Camil Petrescu (1949) Fata fără zestre de Ostrovski (1954), Regele Lear de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.

Sică Alexandrescu a murit în 6 august 1973, la Cannes. Nouă zile îl despărţeau de împlinirea vârstei de 77 de ani. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970).

Costin Tuchilă