Din Bucureștiul de altădată: „București… Fratele meu ești”

Drumul_Taberei

Referindu-mă la București am reamintit, am citat, am interpretat date despre istoria acestui oraș, capitala României, cunoscut în perioada interbelică drept Micul Paris. Când te naști, crești sau locuiești într-un loc, în cazul de față, București, faci parte integrantă din lumea lui, din viața lui și, de ce nu, din istoria lui, pentru că ești o părticică din el. Vorba cântecului: ,,București, București,/ Fratele meu ești”. Am reamintit satele care formau Bucureștiul, mahalalele, sectoarele, barierele, artere importante din oraș, și acum a venit rândul cartierelor bucureștene, mai bine zis proveniența numelor acestora. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: „București… Fratele meu ești””

Din Bucureștiul de altădată: Strada Pictor Grigorescu

Este greu să scrii despre un prieten, despre un coleg, despre o carte, un obiect de artă, un tablou, este greu să faci un „portret” din cuvinte despre orice sau oricine, dar cred că și mai complicat este să creionezi, să surprinzi și să dezvălui viața unui oraș. Și nu vorbim de un oraș oarecare, de un orășel apărut de curând pe harta democrației românești, ci despre capitala țării, București. Am trăit o viață în aici și mă gândesc că sunt doar unul dintre miile de oameni care au crescut o dată cu orașul, care i-au simțit pulsul, care au făcut și mai fac parte din marea inimă a acestei metropole. Au trecut patru decenii de când fac parte din această lume colorată, mult mai pestriță în ultima perioadă, o lume neastâmpărată, cu oameni care vor cu orice chip să se „înghesuie” printre amintirile, clădirile, prin viața acestui oraș. Dacă am văzut cum se dărâma vechiul București, pentru a face loc „noilor clădiri”, expresie a modernității comuniste, acum văd cum unele clădiri încărcate de istorie sunt acoperite de coloși de piatră, sticlă și ambiții. Nu este o atitudine retrogradă, ci doar o constatre nostalgică a unui om care a trăit o viață aici, admirând, scriind despre ceea ce odinioară se numea Micul Paris. Am avut privilegiul să călătoresc și să văd marile capitale europene și niciunde nu am văzut cum istoria „se șterge” ca o fereastră plină de păianjeni. Nimeni nu poate trăi fără a ține cont de trecut. Ar însemna să trăim fără memoria unui neam. Fiecare stradă, fiecare colț al acestui oraș, are cel puțin o amintire demnă de a fi consemnată.

Mi-amintesc că la începutul anilor ’70 locuiam într-o cameră mare, un fel de garsonieră, dar cu baie pe hol, pe strada Pictor Grigorescu, nr. 10. Era o clădire veche, cu un etaj, între Biserica Luterană și fosta cofetărie Nestor. Pe strada asta mai erau câteva prăvălii acoperite privitorului de blocul care este și astăzi la stradă. Era un spațiu între cele două blocuri, el s-a păstrat, și priveam de pe fereastră o fărâmă de București. Seara, uneori, mai mergeam la Nestor, era o bucurie dar și o aventură pentru că alături de Capșa, erau cofetării de lux. În 1977, după cutremur, am plecat definitiv din zonă, dar am rămas cu amintirea acestei străduțe bucureștene unde am petrecut un timp. Acum, pe acel spațiu se află Hotel București, dar eu, de câte ori trec prin apropiere, mi-amintesc de zilele și nopțile petrecute în acea casă. Aș vrea să nu trecem peste istoria blocului Nestor care era situat pe Calea Victoriei, oarecum vizavi de Hotelul Athénée Palace (Hilton). Fusese construit în două etape. Primul corp, ridicat la începutul anilor ’30, includea hotelul Splendid Parc, care fusese bombardat în 1944 și se afla pe o parte a străzii Pictor Grigorescu, care cobora din Calea Victoriei spre strada Luterană.

După aceea, s-a construit și partea care a inclus cofetăria Nestor. Pe locul Hotelului Splendid Parc distrus în 1944 s-a ridicat in anii ’50–’60 un bloc stalinist, ca parte a ansamblului „Piața Palatului R.P.R.”. Selecta cofetărie Nestor era decorată în stilul cafenelelor interbelice, cu pereți acoperiți cu catifea roșie. Din nefericire, cofetăria Nestor a rămas o tristă amintire după cutremurul din 1977. Dar viața merge înainte, la fel și istoria orașului. Eu m-am mutat în Drumul Taberei, la Romancierilor, unde întorcea troleibuzul, acolo era capătul. Au trecut mulți ani de atunci și după scurte peregrinări, am revenit în cartier. Până când civilizația a cucerit câmpia, în acea zonă, spre Domnești erau sere, se cultiva grâu până aproape de ultimele blocuri, era o plăcere să privești verdele câmpului, spicul de grâu ajuns la maturitate, eram mai aproape de locurile în care am văzut lumina zilei. Încet-încet cartierul a devenit un oraș, lumea s-a retras prin casă fiindcă am devenit mai mulți, foarte mulți, doar în parc se mai întâlnesc oamenii, mai ales bărbații amatori de șah. Cred că acest obicei a fost preluat din parcul Cișmigiu, zic și eu. Deși este un cartier nou pe harta bătrânului București, fiindcă prima mențiune a localității apare în 1459 iar în anul 1859 devine capitala României, după unele ipoteze, istoria cartierului Drumul Taberei începe cu anul 1821, atunci când oastea lui Tudor Vladimirescu se așează pe platoul Cotrocenilor, în imediata vecinătate a viitorului cartier Drumul Taberei. Din martie până în mai 1821, Tudor conduce, ca un adevarat domnitor, Țara Românească. Pe data de 27 mai 1821, Tudor Vladimirescu este asasinat de către revolutionarii greci grupați în Eterie, iar armata sa s-a împrăștiat… Ar mai fi de amintit ceva despre cartierul în care mi-am petrecut atâția ani, poate cei mai frumoși, anii de tinerețe.

În partea de est a viitorului cartier, dinspre Academia Militară, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, au existat aici tabere ale armatei române. În aceste locuri erau ținuți caii cavaleriei, ai artileriei, erau depozite de nutreț, gospodăriile militare. Ultimele vestigii ale acestor gospodării militare le mai putem observa atunci când trecem pe lângă biserica de la Răzoare. Vom continua.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Grădina Bordeiului

De o parte şi de alta a actualului Bulevard al Aviatorilor, numit în perioada interbelică Şoseaua Jianu, Grădina Bordeiului se întindea de la piaţa în care se află monumentul Aviatorilor şi până la lacul Herăstrău, cam pe unde este construit stăvilarul dintre lacurile Herăstrău şi Floreasca.

Grădina avea o suprafaţă de peste 40 de mii de hectare şi era proprietatea familiei Hrisoscoleu până în anul 1846, când a întrat în proprietatea lui Petrache Poenaru, prin căsătoria acestuia cu Caliopi, una dintre fiicele paharnicului Constantin Hrisoscoleu. Petrache Poenaru (10 ianuarie 1799, Beneşti, judeţul Vâlcea–2 octombrie 1875, Bucureşti), pandur şi om de taină al lui Tudor Vladimirescu, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator, pedagog, membru titular al Academiei Române din 1870, fondatorul colegiilor naţionale din Bucureşti şi Craiova, este considerat organizatorul învăţământului naţional românesc. Petrache Poenaru este şi inventatorul tocului rezervor, numit „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală” şi brevetat de Guvernul francez în mai 1827, sub titlul „plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre”.

Petrache Poenaru este primul român care a călătorit cu trenul. La 15 septembrie 1830, se deschidea în Anglia prima cale ferată din lume, între Liverpool şi Manchester. La 27 octombrie 1831, tânărul Petrache Poenaru spunea printre altele: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…”

Dar să revenim la Grădina Bordeiului care, în anul 1875, a fost vândută fiului pictorului Constantin Lecca. Conform descrierilor făcute pe la 1880, existau pe acest teritoriu arbori bătrâni şi pajişti minunate. Aflându-se în apropierea unui lac natural format din apele râului Colentina, grădina era foarte căutată, mai ales vara, de către populaţia oraşului. Aici era locul petrecerilor tradiţionale de Paşti, Sfântul Gheorghe, Armindeni, Sfinţii Petru şi Pavel, unde venea să se distreze lumea mahalalelor bucureştene.

După primul război mondial, porţiunea cuprinsă între monumentul Aviatorilor şi Piaţa Aviatorilor a fost parcelată şi vândută pentru construirea ansamblului Jianu, loc în care au apărut vile cochete, fiecare având câte o grădină.

Cam pe unde se termina Calea Herăstrăului, actuala Cale Dorobanţi, în zona Televiziunii Române, au apărut la acea vreme mai multe cârciumi, punct de atracţie pentru petrecăreţii oraşului. Ce a mai rămas din fosta grădină a fost cuprins, în anul 1937, în Parcul Herăstrău, numit la început Parcul Naţional.

Pușa Roth