Caramitru – Mălăele, câte’n lună şi în stele

Spectacolul Caramitru – Mălăele, câte’n lună şi în stele se va juca încă o dată, în ediţie extraordinară, joi, 28 iunie, de la ora 20.00, pe Scena Mare a Teatrului Național din Bucureşti. Deşi spectacolul din data de 28 mai trebuia să fie ultimul din acest sezon, la cererea spectatorilor care nu au reuşit să îşi cumpere bilet pentru ediţia finală, cei doi actori şi-au amânat plecarea în concediu pentru a susţine încă un spectacol la sfârșit de stagiune.

O revelație a începutului de an, acest spectacol a fost jucat cu casa închisă la fiecare reprezentaţie la București și a avut premiera în mai multe orașe din țară. Înfruntarea are forţă, se râde cu lacrimi în reprize vulcanice de haz spumos, iar hohotele devin emoţii, în momente cu o încărcătură sensibilă profundă.

La marea finală, orice lovitură de teatru este permisă. De la Shakespeare la Topârceanu, de la Nichita la Marin Sorescu, Ion Caramitru îi răspunde cu inteligenţă şi subtilitate unui partener vulcanic, irezistibil în rolurile comice, impresionant în cele dramatice – Horaţiu Mălăele. Seducători, cu un umor irezistibil şi cu profunzimea care i-a făcut legende, cei doi se vor înfrunta în versuri, un duel plin de forţă şi energie, moderat de incredibila muzică a violoncelistului Adrian Naidin. Adrian Naidin şi-a sedus întotdeauna publicul cu o combinaţie de stiluri muzicale, pe un violoncel care atinge note de-o frumuseţe şi perfecţiune rare.

Biletele pentru spectacolul de la București, care va avea loc pe 28 iunie, în Sala Mare a Teatrului Național, se găsesc la casieria Teatrului Naţional din București (tel 021. 314.71.71), la Sala Palatului, în Unirea Shopping Center (parter), Librăriile Adevărul, Librăria Mihai Eminescu şi online, pe  www.biletoo.ro, www.blt.ro și pe www.bilete.ro, sau în oficiile Poştei Române semnalizate Bilete.ro.

Fiziologia gustului: La o idee sau despre mititei

Doamnelor şi domnilor, astăzi ne vom ocupă de istoria mititeilor, graţie cărora ni s-a dus vestea în lume, alături de sarmale, cârnaţi, mămăliguţă şi câte şi mai câte. Aşa cum spunea Caragiale că „gazetarul este brutarul inteligenţei”, vom apela la cea mai interesantă descriere a apariţiei mititeilor pe care o face Constantin Bacalbaşa (1856–1935). Ziarist, memorialist, om politic, C. Bacalbașa a fost preşedinte al Sindicatelor Ziariştilor (din 1919) şi a rămas în memoria urmaşilor pentru volumele de amintiri Bucureştii de altădată, Capitala sub ocupaţia dușmanului, Dictatura gastronomică, Chestia cârciumarilor, Răvașe de plăcinte, Peticul lui Berechet.

Dar pentru a afla istoria mititeilor deschidem cartea de amintiri a lui Bacalbaşa:

„Actuala clădire a restaurantului Iordache din Covaci nu exista. În locu-i tot o şandrama la fel. Intrai înăuntru aplecându-te, dar mâncarea fiind bună, era lume multă. Marea vâlvă a restaurantului acestuia, care avea bucătărie curat românească, a început în ziua în care umoristul Nae Orăşanu a compus nostima lui listă de bucate care, în parte, a rămas până la noi şi se va perpetua. Iată, atât cât îmi amintesc, o parte din poreclele lui N. T. Orăşanu: pâinea era numită o abondenţă; ghiaţa: cremă de Siberia; scobitoarea: o baionetă; tacâmul: un regulament; ţuica: o idee; socoteala: protocolul; cârnaţii mici: mititei; cârnaţii mari: patricieni; un ardeiu roşu: o torpilă; varza acră: origină de Belgrad; sticluţa de vin: o pricină; ocaua de vin cu borvis la răcitoare: o baterie; apa: o naturală; paharele pentru vin: semiplutoane; cafeaua neagră turcească: un taifas. Restaurantul dobândise chiar supra numele «La idee». Dar vorba nu s-a păstrat.” (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, București, Editura Albatros, 2007).

Dar cum au apărut mititeii este o altă poveste al cărei protagonist este tot umoristul N. T. Orăşanu. Se spune că într-una dintre nenumăratele nopţi albe petrecute la cârciuma lui Iordache N. Ionescu de pe strada Covaci nr. 3, cârciumarul a rămas fără maţe de oaie necesare pentru pregătirea cârnaţilor săi tradiţionali. N. T. Orăşanu i-a cerut atunci să pună pe grătar amestecul de carne tocată şi mirodenii aşa cum era, fără maţ. Cârciuma, care atunci se numea „La trei frunze de viţă” şi care pentru puţin timp s-a numit „La idee”, a devenit celebră pentru noul său produs. La restaurantul românesc de la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1899, mititeii româneşti, numiţi de francezi „saucisses à la roumaine”, au avut un succes extraordinar, fiind printre cei mai solicitaţi. „Mititeii, bateria şi protocolul s-au împământenit. Mititeii şi bateria vor trăi lungă vreme în viitor”, conchide Constantin Bacalbaşa.

Pușa Roth

Fiziologia gustului: Gura omului e iad, cât să-i dai, tot zice „ad”

Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit, deşi afară numai de bine nu putem vorbi. Cu zăpezi cât casa, cu vânt și geruri, iarna a bătut furios la uşă, dar noi tot despre mâncare vorbim sau, mai bine zis, despre istoria artei culinare pe aici şi pe oriunde. Anton Pann, mare meşter la vorbă şi cântec, n-a putut să nu se oprească la această zonă sensibilă, intitulându-şi poezia Despre mâncare. Cu voia dvs., o reamintim că să luăm aminte, dar să ne mai şi descreţim frunţile:

„Omul trăieşte cu ce bagă în gură,

Pântecele omului n-are fereastră ca să i se vază ce a mâncat.

Pâine cu sare e gata mâncare.

Dintr-o ridiche patru feluri de mâcări se face: rasă şi nerasă, cute şi felii.

Cine caută gurii i să dezgoleşte turii.

Cine mănâcă puţin mănâncă de mai multe ori.

Omul nu trăieşte să mănânce, ci mănâncă să trăiască.

         De aceea

Mâncarea de dimineaţă lasă-o pentru seară.

         Şi

Lucrul de seară nu-l lăsa pentru dimineaţă.

Gura omului e iad, cât să-i dai, tot zice „ad”.

Astăzi să mănânci cât un bou, mâine ceri să mănânci cât doi.

         Însă

Şi un nebun mănâncă nouă pâini, dar e mai nebun cine i le dă.

Orce lucru când e mai puţin să pare mai cu gust.

Găina când se vede în grămadă, râcâie cu picioarele.

Păduchele când se satură iese în frunte.

         Iar

Flămândul codri visează şi vrabia mei.

Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu.

         Că

Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.

Cine are bea şi mănâncă, cine nu, stă şi să uită.

Omul care este harnic totdauna are praznic.

Iar nevoiaşul şi prostul şi în ziua de Paşti postul.

        Că

Astăzi când are parale mănâncă zaharicale.

        Şi

Când se caută mâine, n-are cu ce să-şi ia pâine.

Azi are, satură zece, şi mâine flămând petrece.

       De aceea

Gândeşte de astăzi şi pentru mâine.

De ai venituri mititele, mai opreşte din măsele.”

Ce mai, o adevărată istorie despre cumpătare, despre risipa de mâncare, despre viaţa noastră cea de toate zile. Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Cilibi Moise pe Podul Calicilor

„Două lucruri nu se pot în lumea aceasta: negustori fără credit şi politică fără ceartă.” Aceste vorbe înţelepte, ca multe altele, aparţin unui creator popular de aforisme şi reflexii, unui povestitor extraordinar, cunoscut sub numele de Cilibi Moise.

Froim Moise Schwarz (1812, Focşani–31 ianuarie 1870, Bucureşti) va fi cunoscut drept Moise Ovreiul sau, după poreclă, Cilibi, ceea ce în limba turcă înseamnă „înţeleptul”. Se trăgea dintr-o familie cu zece copii, soarta lovindu-i crunt pe părinţii săi, căci dintre toţi copiii, numai el a supravieţuit. Neştiutor de carte, Moise şi-a câştigat existenţa cu negoţul ambulant de mărunţişuri pe Podul Calicilor de lângă actualul Palat de Justiție din Bucureşti sau prin târgurile munteneşti, ademenindu-şi clenţii cu vorbe meşteşugite: „O gheată pe bani, alta de pomană” sau „Marfă ruptă gata pe un sfanţ bucata.”

Lui Cilibi Moise îi vine într-o bună zi ideea să tipărească nişte cărticele cu anecdote, pe care le dicta direct zeţarilor, împărţindu-le odată cu marfa, la cine stătea să îl asculte. Aşa au apărut o serie de broşurele: Diata lui Cilibi Moise Vestitul (1858), Viaţa şi proverbele lui Cilibi Moise de la 1859, decembrie 5 (1859), Visul de 48 de nopţi al lui Cilibi Moise (1861), Anecdote şi poveţe din reflexiele lui Cilibi Moise Vestitul din Ţara Românească (1862), Practica şi culegeri ale lui Cilibi Moise (1863), Practica lui Cilibi Moise Vestitul din Ţara Românească (1865), Gândurile a 40 de nopţi ale lui Cilibi Moise (1867).

Moise îşi vindea broşurile cu bani puţini, pe ultima copertă stând scris: „Preţul acestei cărţi după inima omului şi după meritul lui Cilibi Moise”.

Oglindind lumea în schimbare de la mijlocul secolului al XIX-lea, pildele sale ironizează ticuri şi moravuri, idealizând cinstea, munca şi învăţătura. Să ne imaginăm că trecem pe Podul Calicilor şi avem răgazul să ascultăm câteva dintre „reflexiile” lui Cilibi Moise. E doar un exerciţiu de imaginaţie, nici nu e complicat şi este peste măsură de util, dată fiind prospeţimea şi actualitatea vorbelor sale de duh:

„Un om bogat nu primea în casă nici un prieten, nu lăsa să se apropie de uşa sa nici un sărac, trăia singur; sărăciei făcându-i-se milă de dânsul că n-are cu cine să petreacă, intră într-o noapte pe coş şi-i ţinu de urât în toată viaţa sa.”

„Scumpă şi frumoasă este ziua de astăzi, fiindcă ziua de ieri s-a dus şi nu se mai întoarce, dar ziua de mâine nu se ştie, fiindcă este viaţă sau moarte.”

„Două feluri de indivizi sunt fuduli pe această lume, un slujbaş mic şi un prost mare.”

„Minciuna negăsind unde să se găzduiască a cerut de la Dumnezeu o gazdă. Dumnezeu a găsit cu cale că la jurnale şi la calendare va fi bine primită.”

„Cilibi Moise mai mult fericeşte pe un om învăţat decât pe un om bogat, fiindcă banii sunt rotunzi.”

„Toţi oamenii sunt muritori – afară de autori.”

„Omul sărac care se ţine de politică este ca un ceasornic stricat, totdeauna stă la un loc.”

„Ce deosebire este între o roată de car şi un advocat? Roata strigă ca s-o ungi, pe advocat trebuie să-l ungi ca să strige.”

„Lumea este o oglindă în care fiecare vede pe celălalt și nici unul nu se vede pe sine.”

„Două feluri de fuduli sunt pe lume – un slujbaș mic și un prost mare.”

„Poziția schimbă amiciția.”

„Când se adună, oamenii vorbesc de bani, de femei, de slujbe, dar nici unul de moarte, deși este cea mai sigură.”

„Cine caută cal fără cusur, umblă pe jos.”

„Vulpea știe multe, dar mai multe știe cel care o prinde.”

„Două lucruri scurtează viața omului – catastiful mare și drumul lung.”

„În Bucureşti nu stau goale catastifurile, gârla și pușcăria.”

Cilibi Moise nu se uită nici pe sine: „Moise Ovreiul are un clopoţel pe masă, când sună o dată, aduce singur apă, căci n-are slugă.”

I. L. Caragiale l-a cunoscut şi apreciat. În „Epoca literară” din 1896 îşi amintea de „pildele şi apropourile” lui Cilibi ca de nişte „buni prieteni” ai copilăriei sale: „Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încântătoare, pe atunci când începusem să ştiu a citi şi poate nu puţină influenţă a avut acea citire, şi dânsa asupra spiritului meu”.

G. Călinescu îl consideră printre primii umorişti şi îl vede ca pe un fel de Anton Pann evreu: „Geniu oral, fără ştiinţă de carte […]. Maximele lui sunt pline de un sănătos umor bătrânesc”, criticul reţinând, între alte cugetări, și pe aceasta: „Într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: l-au călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic.”

Dar cred că e momentul să ne reamintim de locul preferat al lui Cilibi Moise: Podul Calicilor.

Podul care lega Piaţa Mare de Mahalaua Calicilor se numea Podul Calitei sau Calicilor. Drumul începea cam din zona a ceea ce se numeşte azi Centrul Istoric, traversa râul şi mergea mai întâi pe lângă Biserica Domniţa Bălaşa şi Curtea Judecătorească, apoi printre case negustoreşti şi cocioabe, până în afara oraşului. După Războiul de Independenţă (1877–1878), Drumul Calicilor şi-a schimbat denumirea în Calea Rahovei, iar podul a devenit podul Rahova.

Pușa Roth