„Un veac de brutalitate” – conferință susținută de profesorul Vasile Morar la ICR

un veac de brutalitate conferinta vasile morar

Institutul Cultural Român continuă seria Conferințelor ICR cu prelegerea Un veac de brutalitate, susținută de prof. univ. dr. Vasile Morar miercuri, 22 mai 2013, ora 18.00, la sediul ICR din București (Aleea Alexandru nr. 38).

Secolul XX abia s-a încheiat, dar lecția sa încă nu a fost pe deplin învățată. Secolul marilor cuceriri științifice și tehnologice a fost totodată un secol al urii și miniciunii, al ideologiilor criminale și al violenței gratuite, al marginalizării și al stigmatelor, pe scurt – un veac de brutalitate.

max beckmann noaptea 1918

Max Beckmann, Noaptea, 1918

Care sunt chipurile agresivității și cum apare aceasta în istorie? Care este resortul violenței pure? Cum se manifestă ura și cum îi cad oamenii pradă? Cum ajung cuvintele să nască violența? Care este soarta democrației într-un secol post-traumatic? Acestea sunt numai câteva dintre provocările care vor face obiectul conferinței.

Vasile Morar (n. 1946) este profesor la Universitatea din București, unde predă discipline precum etica, estetica, violența în istorie (Holocaust și terorism), etica în afaceri și politica. A dezvoltat în cărțile sale conceptul de morală elementară, concept introdus în literatura etică de coordonatorul tezei sale de doctorat, profesorul Niculae Bellu. Printre cărțile sale se numără Moralități elementare (2001, 2004), Etica în afaceri și politică (2006), Morala elementară – stări, praguri, virtuți (2011).

Accesul publicului este liber.

Lecția de invidie a lui Nichita Stănescu

bogdan calciu nichita stanescu desen in tus

Bogdan Calciu, Nichita Stănescu, desen în tuș, 2013

Când inimoșii mei prieteni de la VIP m-au întrebat pe cine aș vedea nimerit să depene câteva amintiri despre Nichita Stanescu, nici nu bănuiam că voi ajunge așa de repede la vorba lui George Călinescu: „Se apropie de mine cei care fug de mine”.

Nu încape îndoială, despre Nichita Stănescu se vor găsi destui inși gata să scrie despre o escapadă bahică petrecută împreună cu poetul Necuvintelor, după cum nu vor lipsi veleitarii care etalează peste tot o recomandare scrisă și iscălită (de voie-de nevoie?) de către însuși „Îngerul blond” și în care se vorbește (neapărat) despre vulcanul de lirism ce sta să erupă.

antimetafizica aurelian titu dumitrescu nichita stanescuÎntrebarea este: câți mai sunt, astăzi, cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Nichita Stănescu și ar putea să scrie despre adevăratul Nichita Stănescu?

Desigur, prima și cea mai necruțătoare triere a făcut-o însuși Timpul. Nu mai sunt Fănuș Neagu și Mircea Micu, spre a nu pomeni decât doi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre Nichita Stănescu. Urmează, însă, și alte pricini ținând, nu neapărat!, de sfera Idealului Estetic și Moral al Artei.

Lucrul acesta nu trebuie să ne mire prea mult, de vreme ce, generos și risipitor, Poetul însuși a cultivat o falangă de companioni de ocazie (na, că era să le spun mai direct: de țuțări!). I-a aciuiat și i-a ținut pe lângă el, i-a lăsat să-i ciugulească din palmă și de aceea nici nu trebuie să ne mai mirăm atunci când vedem circulând niște băsneli cu pretenții de contribuții documentare la istoria literaturii române contemporane.

Pe de altă parte, viața de zi cu zi a omului Nichita Stănescu a fost plină de episoade pitorești, de picanterii și de isprăvi care i-au acreditat legenda unui boem definitiv și irevocabil. Iar de-aici și până la clișeul de consum pentru puțina pricepere a semidoctului de profesie nu a mai fost decât un pas…

Întrebarea este: „Acesta să fie, cu adevărat, Nichita Stănescu?” Răspunsul categoric este: nicolae labis si nichita stanescu„NU!”.

De parcă ar fi bănuit el însuși încurcatele cărări către mai dreapta înțelegere a Omului și Operei, Nichita Stănescu însuși a gândit și a dus la bun sfârșit, dimpreună cu mai tânărul său confrate, Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, o carte unică prin tulburătoarea sa lecție.

Și, de parcă ar fi bănuit că nu îl vom înțelege cu o dreaptă, meritată măsură, Nichita Stănescu însuși ne-a oferit o impresionantă lecție despre ceea ce înseamnă raportarea la o personalitate de geniu cu care ai avut șansa astrală de a fi contemporan. Mă refer la felul în care autorul celor 11 elegii l-a privit pe Nicolae Labiș. De obicei, mai toată lumea face trimitere la vorbele lui Nichita: „Nu-l iubeam (pe N. Labiș, n.n). Eram topit de ură.” Din discreție sau din alte pricini, se omite, însă, propoziția care urmează: „Fusese îndrăgostit de femeia pe care o iubeam.” Citește integral în Revista VIP, 31 martie 2013.

Șerban Cionoff