Edgar Papu – fluviul unei conștiințe exemplare

edgar papu literatura comparata protocronism

„…timpul unui anumit spaţiu moral constituie însǎși raţiunea alcǎtuirii sale.”

Edgar Papu

valorile trecutuluiPe Edgar Papu mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, Edgar Papu şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii. O mǎsurǎ fireascǎ a percepţiei individuale asupra tainei Duhului Sfânt prezent în tot chipul şi în tot locul cu nemǎsuratǎ şi continuǎ iubire de oameni în accepţia religioasǎ a celor doi. Edgar Papu (1908–1993) curge înspre contemporaneitate cu puterea insului care a definit cu o rigurozitate certǎ hotarele literaturilor individuale într-un excurs unic şi emblematic pentru spiritul critic universal, dar înfǎşurat într-o specificitate singularǎ, de tip sistemic, datoratǎ gândirii sale vaste şi panoramice.

Spirit renascentist prin atitudine şi viziune personalǎ, Edgar Papu a reconstruit comparatistic fetele lui ianus edgar papuo lume. Una a universaliilor bine delimitate şi definite în timp, cu precizia matematicǎ a unui om de ştiinţǎ, care vede dincolo de cifre şi dezveleşte adevarata semanticǎ fenomenologicǎ dincolo de aparenţe, spaţiind aceste microcosmuri de creaţie ale marii literaturi a lumii în limita gravǎ a tonurilor proprii, în care demnitatea cuvântului şi respectul faţǎ de opera fiecǎrui scriitor în parte analizat atinge un vârf, pe care nici un alt comparatist român nu l-a mai atins, încǎ, pânǎ în momentul de faţǎ. Care ar fi, oare, secretul, dacǎ se poate spune aşa, al acestui summum valoric unic şi imuabil în timp, constituit ca un reper fundamental al sanctuarului cu monştri sacri ai criticii moderne a lumii? Remodelarea cuvântului, tǎlmǎcirea corectǎ a sensurilor acestuia şi redarea noimei sale specifice, într-o cheie de principiu fizic universal valabil, pe care numai Edgar Papu a reuşit, pe tot parcursul existenţei sale, sǎ le dǎruiascǎ spiritului uman.

Dacǎ ar fi sǎ parafrazǎm altă greu egalabilǎ şi plinǎ de distincţie valoare a criticii româneşti contemporane, regretatul Marian Papahagi, am putea spune fǎrǎ echivoc cǎ Edgar Papu a ajuns, „prin intima cunoaştere” a întregului ansamblu al literaturilor lumii, „prin îndelung efort de lecturǎ şi interpretare, la un înalt grad de comunicare cu însǎşi esența liricii” universale, „într-un discurs critic ce izbuteşte sǎ îmbine, în chip fericit, rigoarea şi emoţia, frumuseţea muzicalǎ a expunerii şi precizia remarcabilǎ a investigaţiei analitice.”

Louis_Janmot Poème_de_l'âme_13 Rayons_de_soleil

Louis Janmot, Poemul sufletului, 13 – Raze de soare

Sǎ alegem, din multitudinea subiectelor dezvoltate exemplar de marele nostru comparatist, un singur exemplu, care ar putea sǎ vinǎ, aşadar, în sprijinul acestor aprecieri obiective. Când îl reconstruieşte pe Hölderlin, Edgar Papu îl scoate pe acesta definitiv din starea de aed preromantic (în sensul propriu-zis al semanticii sale), nǎscut în acordurile simfoniei ideatice a durerilor Sturm und Drang-ului, şi îl defineşte ca pe un începǎtor de lume, un dezmǎrginitor friedrich holderlinde graniţe romantice şi o iremediabilǎ oglindǎ, unde s-a privit destul de profund întreaga poezie modernǎ a secolului al XX-lea. Johann Christian Friedrich Hölderlin devine, astfel, în accepţia lui Edgar Papu, acel romantic „de formǎ antichizantǎ”, care a înfipt hotǎrâtor sistemul sǎu personal de creaţie, un sistem fără limite, în spaţialitatea de gândire a poeziei secolului urmǎtor, pentru cǎ, fǎrǎ vreo urmǎ de echivoc, poetul german al solaritǎţii spiritului uman este un nǎscǎtor de „simboluri cuprinzǎtoare, de o rarǎ autenticitate, unde ideea prinde palpitaţia realitǎţii dorite a vieţii”. Matematica solaritǎţii spiritului hölderlinian a fǎcut din poetul Imnurilor un veritabil spǎrgǎtor de clișee neoclasice. Astfel, versurile din Poeţii ipocriţi aruncǎ în faţǎ o invectivǎ clarǎ asupra „orientǎrii poetice netrǎite şi exterioare”, pe care el, Hölderlin, prin vulcanismul sǎu interior, o respinge în totalitate şi o trimite definitiv în cripta unei raţiuni anchilozate şi reci.

excurs prin literatura lumiiIatǎ cum Edgar Papu construieşte cercuri ample de luminǎ în jurul creaţiei fiecǎrui mare scriitor al lumii, prin însǎşi propria sa creaţie transfiguratoare. Avem de-a face cu adevǎraţi bulgǎri uriaşi de gândire, care, aşezaţi cu migalǎ unul lângǎ celǎlalt, conferǎ fiecǎrei expuneri detaliate şi sistematice de ordin comparatist, aerul magnific al unei catedrale a spiritului omenesc, unde se împletesc tainic şi sacru legile interdependente ale unui Univers personal al omogenitǎţilor de expresie şi de credinţǎ.

„…timpul unui anumit spațiu moral constituie însǎşi raţiunea alcǎtuirii sale”, scria acelaşi Edgar Papu. E, dacǎ vreţi, titlul sub care se poate defini concis şi martiriul profesional la care a fost supus în timpul vieţii marele nostru comparatist. Spun martiriu, pentru cǎ o explorare, fie ea şi la nivel minimal prin spaţiul altui timp istoric nu de mult apus, ne aratǎ modestia exemplarǎ prin care s-a evidenţiat în faţa defǎimǎtorilor sǎi, de fapt, a celor care nu au pǎtruns în adâncime adevǎratele precepte de gândire ale eruditului om de litere. Sigur cǎ oricǎrei teorii este binevenit a-i aduce critici solide, contraargumente viabile, care sǎ-i solidifice definitiv fundamentul sau sǎ i-l fisureze complet. Controversata teorie a protocronismului este punctul declanşator al atacurilor îndreptate împotriva autorului ei, fǎrǎ ca acestuia sǎ i se permitǎ a se apǎra cumva. E greu de lansat ipoteza cǎ Edgar Papu, fin cunoscǎtor al resorturilor multiple orizonturi la inceput de veac edgar papuale întregii literaturi a lumii, ar fi putut sǎ stabileascǎ racorduri ideatice eronate şi sǎ cimenteze o idee pe care sǎ nu o fi cercetat, mai întâi, temeinic şi sub toate aspectele sale.

Elementele protocronismului trebuie privite astǎzi în context european şi universal ca acea stare de unicitate specificǎ unui creator, autohtonǎ, perfect integrabilǎ, însǎ, în marea mulţime a culturilor Pǎmântului. E întocmai ca acea relaţie de incluziune din analiza matematicǎ, aparţinǎtoare teoriei mulţimilor, când, fiecare mulţime în parte este precis definitǎ prin elementele sale numite puncte, iar o parte din aceste elemente sunt comune celor douǎ entitǎţi, ceea ce determinǎ ca una dintre mulţimi sǎ devinǎ o parte strictǎ a mulţimii celeilalte (AB). Pentru cǎ noul unghi interpretativ din care trebuie văzutǎ substanţa teoriei nominalizate de Edgar Papu sub titulatura de protocronism (gr. protos – primul și chronos – timp), este unul transmodern, unde, aşa cum scria Theodor Codreanu, „e vorba […] în ultimǎ instanţǎ, de normalizarea relaţiilor noastre cu Europa, în care vrem sǎ ne integrǎm nu ca simpli imitatori şi consumatori de civilizaţie şi culturǎ”, ci ca nişte izvorâtori de unicitate, adevǎrate puncte de reper demne de luat în seamǎ în contextul noii paradigme a culturii europene şi mondiale.

Folosindu-ne de principiul complementaritǎţii diverselor stǎri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, e necesar sǎ adǎugǎm ca o parantezǎ minorǎ, dar sugestivǎ, faptul cǎ sincronismul lovinescian şi protocronismul lui Edgar Papu sunt, din punct de vedere conceptual, două segmente care pot coexista fǎrǎ sǎ fie nevoite a se rǎni unul pe celălalt, întrucât conţin elemente care le completeazǎ reciproc şi nicidecum nu le determinǎ sǎ fie disjuncte. Sunt două entitǎţi care, compuse printr-un paralelogram al forţelor, conduc înspre o rezultantǎ esenţialǎ şi concretǎ. Complementaritatea protocronism – sincronism am putea-o asemui şi cu un alt fenomen natural mixt, denumit cu exactitate de ştiinţǎ „exces de umiditate”, ale cǎrui douǎ componente cu caracter permanent sau temporar realizeazǎ acea completare la nivel interdependent, care genereazǎ degradarea echilibrului general la nivel de ecosistem al unui anumit areal geografic, şi facem aici referire la variabila subteranǎ şi la cea de tip meteoric. Sigur, e doar o similitudine de ordin comparativ, dar supusǎ exactitǎţii şi rigorii ştiinţifice certe. De fapt, şi Edgar Papu instituia o paralelǎ obiectivǎ între fenomenele conștiinţei şi cele ale naturii, scriind la un anumit moment dat astfel: „Ca şi fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele conştiinţei şi, îndeobşte, ale vieţii spirituale urmeazǎ aceeaşi cale.”

louis janmot zborul sufletului

Louis Janmot, Zborul sufletului

Încercând sǎ cǎlǎtorim prin perimetrul vast al noilor structuri literare ale vremii contemporane, putem afirma cu tǎrie cǎ Edgar Papu este o conştiinţǎ vie a perfecţiunii formelor literaturii comparate, este acel fluviu de erudiţie, care a deschis orizonturi şi a despaţializat, prin teoria sa, valori ce au devenit, mai apoi, radiografia unor stiluri individuale integrate plenar în marea familie a literaturii universale a tuturor timpurilor. Noile coordonate ale transmodernitǎţii în plan comparatist au deja realizatǎ, astfel, practic, prin întreaga operǎ a lui Edgar Papu, acea hartǎ aproape completǎ a inventarierii valorilor lumii, Montesquieuprivind din zorii conturǎrii genului poetic primordial şi terminând cu creaţia marilor figuri literare ale secolului XX, abia încheiat. Având de-a face cu o asemenea propensiune a unui autor dotat cu un pătrunzǎtor simţ al investigǎrii miracolului literar de dincolo de cuvinte, ne putem permite sǎ anticipǎm cǎ axiologia noului timp istoric, ce va veni, îşi va construi şi îşi va consolida resorturile sale definitorii intrinseci, folosind ca model şi dinamică de gândire şi profunzimea caracteristicǎ a creatorului de domenii structurale comparatistice unice, Edgar Papu.

Pentru cǎ, aşa cum scria la începutul secolului al XVIII-lea Charles de Secondat, baron de Brède şi Montesquieu: „Prin critică trebuie sǎ ajuţi, nu sǎ distrugi. Sǎ cauţi adevǎrul, binele, frumosul; sǎ luminezi sau sǎ reflecţi (sǎ reflecţi şi sǎ redai) lumina prin ea însǎşi şi sǎ nu umbresti decât din întâmplare.” Iar Edgar Papu tocmai acest lucru a fǎcut o viaţǎ întreagǎ. A semǎnat lumina, pentru a da la o parte întunericul și a scoate din mǎrginime VALOAREA…

Magdalena Albu

6 august 2009

Repere singulare ale artei lirice mondiale – Florica Cristoforeanu

Întotdeauna am afirmat faptul că reprezintă o datorie mai mult decât sacră a prezentului acţiunea de promovare a valorilor trecutului cultural românesc aruncate pe nedrept în uitare, valori care s-au afirmat în timp ca nişte adevărate borne spirituale singulare, având şansa extraordinară din partea destinului de a scrie istorie de-a lungul şi de-a latul globului pământesc şi de a deveni veritabile părţi constitutive ale Panteonului cultural al întregii noastre umanităţi creatoare. Florica Cristoforeanu reprezintă în acest amplu context anterior trasat unul dintre reperele fundamentale ale spaţiului liric autohton şi mondial, deopotrivă, care şi-a construit mesajul propriei sale vieţi într-o gamă personală ce poate fi tradusă, prin cuvinte, astfel: „Trăieşti, respiri, iubeşti, exişti numai şi numai prin muzică!”

Florica Cristoforeanu (16 mai 1887, Râmnicu Sărat–1 martie 1960, Rio de Janeiro)

Personalitate complexă a timpului său, una dintre vocile unice ale cântului operistic autohton şi universal, dacă e să ne raportăm la particularitatea specifică a glasului acestei mari artiste a lumii, anume aceea de a stăpâni cu uşurinţă absolut toate registrele vocale feminine, plecând de la ceea ce defineşte muzical palierul sopranei şi ajungând până la rarisimele sunete ale neobişnuit de gravei voci de contralto (aceasta din urmă destul de puţin întâlnită în sfera interpretării lirice feminine de orişiunde), omul de cultură Florica Cristoforeanu a cucerit în timp, prin sonoritatea caldă a timbrului său, nu o singură lume distinctă, ci mai multe asemenea lumi ale segmentului delicat al operei lumii. Nu numai măiestria sa interpretativă binecunoscută publicului larg, dar şi maniera individuală de a străluci ca artist pe marile scene lirice ale mapamondului au impus-o pe Florica Cristoforeanu în ţări precum Italia, Spania, Danemarca, Norvegia, Argentina, Chile, Brazilia ş.a., care i-au recunoscut fără tăgadă statutul de interpret liric remarcabil al unui spaţiu muzical complex redat auditoriului divers într-o dimensiune cu totul şi cu totul aparte, ca şi cum el, spaţiul acela artistic, s-ar fi născut pentru prima dată atunci.

Florica Cristoforeanu și Nae Leonard în opereta Studentul cerșetor de Karl Millöcker

Plecată la început de secol XX din urbea ei natală, un orăşel de provincie (altădată capitală de judeţ) de pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, Râmnicu Sărat, Florica Cristoforeanu avea să devină în scurtă vreme un interpret de operă deosebit de important în perimetrul cultural românesc privit în ansamblul său. Devenită întâia prim-solistă a Teatrului de Operetă din Bucureşti, marea noastră artistă a debutat cu un scurt recital vocal în chiar mica sa localitate de provenienţă, Râmnicu Sărat, la începutul anului 1907, an în toamna căruia destinul a împins-o cu hotărâre direct pe impresionanta scenă a Ateneului Român, în faţa unui extrem de exigent public bucureştean. La puţină vreme după acest început plin de succes în arta lirică românească, cea care avea să îi deschidă însă cu largheţe şi cu generozitate porţile, dăruindu-i adevărata consacrare internaţională într-o serie de teatre lirice de pe teritoriul boem al vestitei peninsule italice, dar şi de pe acela al continentului european ori sud-american – loc unde şi-a aflat, de altfel, şi sfârşitul, la 1 martie 1960, îngropată fiind în pământul marii metropole braziliene Rio de Janeiro –, va fi grandioasa operă a lumii. Dacă am încerca să decodificăm testamentul artistic lăsat de Florica Cristoforeanu eternităţii, testament deprins din întreg discursul său vocal unic şi capabil a ne oferi azi o definiţie explicită a ceea ce a construit această ilustră cântăreaţă lirică în toată cariera sa remarcabilă, atunci probabil că el ar suna răspicat în următoarea manieră: „Există muzică, există valori. Ajută muzica să se pună în valoare! Fă-ţi cunoscută vocea în lume prin arta cântului, devenind tu însuţi o valoare a lumii prin aceasta!”

Despre Florica Cristoforeanu puţini mai ştiu astăzi câte ceva. Mentalul tinerelor generaţii a înregistrat, din păcate, o distanţare extrem de accentuată nu numai faţă de personalităţile fascinante ale operei româneşti şi mondiale în genere, dar şi în raport cu întreg segmentul muzical clasic ajuns a fi considerat în timpurile contemporane nouă ori vetust, ori destinat doar anumitor pături de iniţiaţi împătimiţi şi nicidecum publicului larg indiferent de vârsta, pregătirea profesională ori de statutul acestuia. Nimic mai eronat. Polarizarea tinerilor prezentului în jurul istoriei personale a unor nume mari ale artei cântului românesc şi universal printr-o serie de activităţi muzicale diverse, care să fie axate tocmai pe direcţionarea gustului acestora înspre domeniul anterior menţionat, constituie doar unul dintre pilonii deosebit de necesari pentru a reuşi să fie continuat şi de aici înainte firul întrerupt al diacroniei sferei lirice româneşti sub aspectul percepţiei individuale şi colective a tinerilor, o sferă culturală integrată de-a lungul vremilor cum nu se poate mai bine în patrimoniul universal de valori al omenirii. Plecând de la aceste considerente fundamentale constituite în legătură cu actul în sine al cunoaşterii evoluţiei reale a dimensiunii interpretative lirice naţionale, putem considera fără urmă de îndoială faptul că ceea ce a dezvoltat Florica Cristoforeanu în prima parte a secolului al XX-lea în cadrul discursului său vocal atât de pregnant reliefat prin seria creaţiilor sale de gen construite cu migală şi profesionalism desăvârşit – fie că vorbim aici despre magnificul rol Carmen din opera omonimă a lui Bizet, despre nu mai puţin cunoscuta Salomee straussiană ori despre Manon-ul lui Massenet şi lista poate continua cu alte şi alte partituri specifice – se înscrie în totală măsură într-o semiotică a cântului operistic plin de o muzicalitate aleasă, unde sensul artistic se diseminează într-un câmp interpretativ personal delimitat cu conştienţă de către artistă, ca şi cum aceasta şi-ar concepe arta proprie în spaţiul unei matematici cu adevărat pure, bazată pe semne caracteristice şi fixe, de care nu se mai poate desprinde spiritual cu niciun chip în momentul crucial al genezei actului scenic.

Salomeea

De ce am ales să scriu aceste rânduri despre Florica Cristoforeanu? Simplu. Pentru că am avut parte de o serie de „întâlniri” de-a lungul timpului cu spiritul acestei mari interprete lirice, „întâlniri” care mi-au născut în inimă ceva straniu, dar plăcut, iar în minte dorinţa de a ajunge să îi pot evoca înt-o bună zi personalitatea complexă, zi, iată, care a sosit abia acum. Trebuie spus că prima mea intersectare culturală cu cântul Florica Cristoforeanu s-a produs pe la vârsta de 8-9 ani, în şcoala primară, în urma unei vizite cu colegii de clasă şi învăţătoarea, d-na Rusu Lucreţia, la Muzeul din oraşul meu de baştină, Râmnicu Sărat. Ei bine, acolo, în atmosfera ce mi se părea destul de solemnă atunci, existenţa unui disc învechit de vinil, din fiinţa căruia răzbătea cu greutate în liniştea sălii sunetul hârâit al unei partituri muzicale clasice, mi-a marcat pentru totdeauna sufletul. Ani la rând apoi m-am tot gândit la muzica aceea destul de greu audibilă în acel moment din cauza vechimii respectivei plăci circulare de redare a sunetelor, simţind mereu o durere ascunsă în inimă fiindcă glasul miraculos al interpretei noastre ilustre şi creaţiile ei unice nu mai puteau fi ascultate în integralitatea lor, aşa cum ar fi trebuit, de fapt. Pentru mine, fiecare „întâlnire” pe care mi-a oferit-o destinul cu această mare artistă a lumii a făcut să îmi tresare sufletul într-un mod cu totul şi cu totul aparte. Părea a fi o formă discretă de metacomunicare între două spirite aflate în dimensiuni complet diferite, dar care trebuiau probabil să interfereze cumva în vreme. Interesant a fost faptul că, la mulţi ani după acea secundă magică, profund răvăşitoare din punct de vedere emoţional pentru spiritul meu hipersensibil, s-au mai derulat alte câteva asemenea interferenţe demne de menţionat. Întâmplător sau nu, după Revoluţia din Decembrie ’89, arterei situate perpendicular pe strada unde eu am văzut lumina zilei cu ceva timp în urmă, i s-a modificat numele din „23 August” în „Florica Cristoforeanu”. Iarăşi am tresărit de o emoţie stranie. Apoi, Casa de Cultură din Râmnicu Sărat a căpătat din anul 1996 numele marii noastre cântăreţe lirice, iar zilele trecute am văzut – şi salut în mod deosebit acest fapt remarcabil – că s-a hotărât de către Consiliul Local al urbei natale a interpretei, Râmnicu Sărat, constituirea Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, un prilej aparte pentru ca acest orăşel de tranzit poziţionat în nord-estul extrem al Bărăganului românesc, ce face legătura între Muntenia şi Moldova, să devină un veritabil focar de cultură prin manifestările sale diverse, inclusiv prin cele legate de numele marii noastre interprete de operă. De aceea, mă gândesc că realizarea în viitorul foarte apropiat – şi vreau să cred că nu voi rămâne la stadiul de cetăţean inocent prea multă vreme în acest sens –, cu fonduri obţinute din varii surse, chiar si europene, a unui Festival Internaţional de Canto clasic „Florica Cristoforeanu” – ce ar conferi micului oraş provincial o deschidere internaţională de care are absolută nevoie acum, ajutându-l să devină în scurt timp, aidoma multor localităţi de pe mapamond cunoscute prin numele personalităţilor lor de marcă şi prin acţiunile specifice legate de acestea, un reper geografic important în circuitul valoric internaţional al segmentului artei lirice a lumii – nu va rămâne doar un vis personal profund utopic. Este momentul ca Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” să se desprindă acum, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea marii noastre interprete de operă, de simpla dimensiune locală a fostei Case de Cultură municipale şi să devină un renumit centru cultural european demn de celebrul nume ce îi este dat să îl poarte pentru totdeauna.

Teatrul Colón din Buenos Aires, în care a cântat Florica Cristoforeanu

Născută în acelaşi an cu Cella Delavrancea şi Florica Musicescu, 1887, Florica Cristoforeanu a propus, la fel ca şi celelalte două reprezentante de marcă ale muzicii clasice, un discurs interpretativ original şi viguros al artei cântului mondial, reliefându-i acesteia din plin bogăţia universului ei poetic desfăşurată expresiv în tempo-ul cadenţat al unei estetici interpretative singulare, pe care numai marii artişti o pot exprima în maniera lor individuală aparte. Se ştie că aspiraţia fiinţei umane către un plan superior al cunoaşterii s-a manifestat în toate timpurile istoriei umanităţii. Marea cultură a lumii şi muzica, în special, prin limbajul ei cu grad generos de adresabilitate publicului de pretutindeni, au născut în Fiinţa umană din toate epocile umanităţii coordonatele veritabile ale frumosului, binelui şi adevărului, atunci când ele au fost puse, bineînţeles, în slujba acestei semantici înalte, pozitive. De aceea, a te exprima pe sine însuţi sau însăţi ca entitate umană irepetabilă vreodată prin intermediul unui act cultural anume – muzical, în speţă – presupune existenţa unei uriaşe forţe stimulative, ce ajunge să îl elibereze pe Om din chingile unei realităţi extrem de dure şi să-i ofere acestuia prilejul de a ieşi din propriul său interior – de regulă, ermetic – pentru a se deschide spiritual Celuilalt într-o manieră estetică aparte, contribuind, astfel, la ridicarea schelelor unui construct artistic de excepţie, precum a fost şi cel căruia i s-a dăruit o viaţă Florica Cristoforeanu – arta interpretării lirice.

Magdalena Albu

5 august 2012

Ascultă

Aria „Mon cœur s’ouvre à ta voix” din opera „Samson şi Dalila” (actul al II-lea) de Camille Saint-Saëns – Florica Cristoforeanu (în italiană)