Carol Roman, acel gazetar care a crezut și crede în ceva…

Carol-Roman-Debut-in-ceata-coperta

cronica de carteEra, la vremea când (cum vreo cinci decenii în urmă) m-am încumetat şi eu să fac primii paşi în gazetărie, bunul obicei ca, înainte de a bate la uşa publicaţiei la care vroiai să scrii, să citeşti din scoarţă în scoarţă mai multe numere la rând, aşa încât nu doar titluiri-şablon sau sloganuri îndelung repetate îţi rămâneau în minte, ci, mai ales, nişte semnături care desemnau personaje pe care, odată ajuns în redacţie, trebuia neapărat să le cunoşti. Astăzi, desigur, treaba asta nu se mai poartă, iar dacă, totuşi, se mai poartă, pe ici pe acolo, se face mai degrabă cu ţâfna ifosată a lui „Ok! ia să le arăt eu la fosilele astea cum se scrie «super-cool»”.

Aşa s-a întâmplat şi atunci când, prin 1967, am luat eu calea „Scânteii tineretului”. Odată ajuns aici, m-am dus aţă (vorba olteanului) la secţia de Morală-reportaj. Ce-i drept, nu m-am dus chiar de capul meu, ci bine îndrumat de prietenul mai vârstnic Ion Victor Bibicioiu, care îi ştia bine pe Vartan Arachelian, pe Vasile Răvescu şi pe Ştefan Gănescu, trei dintre numele pe care le întâlneam cel mai des în reportajele vii şi spumoase despre realitatea străzii. Drept pentru care gazda, Vartan Archelian, nu numai că mi-a citit compunerea cu care venisem înarmat dar, după ce a dat-o la secţia Dactilo cu indicaţia precisă „vă rog să fie bătută cât mai rapid”, m-a luat de mână şi m-a dus – tot aţă, fireşte! –, la bufetul redacţiei. Unde printre primii pe care a ţinut să mi-i arate a fost un bărbat cu ochelari, potrivit de statură, despre care mi-a spus că este Carol Roman, un ziarist de mâna întâi de la secţia externă a ziarului. De fapt, era un „fost ziarist de la secţia externă”, pentru că acesta plecase din redacţie dar prezenţa sa era printre colegi era de nedezminţit. Cum, bineînţeles că citiesm şi eu, în timp, articole iscălite de Carol Roman nu am putut decât să fiu bucuros atunci când i-am fost prezentat. Aşa a început relaţia de constantă prețuire şi încredere între Carol Roman şi subsemnatul, relaţie în temeiul căreia şi aştern, aici, câteva gânduri iscate de lectura celei mai noi cărţi dintre cele cu care Carol Roman şi-a asigurat nu doar un raft select de bibliotecă, dar mai cu seamă un public al său. Adică un public fidel, care îl caută pentru scrisul său frumos –  şi când spun „ scrisul său frumos”, am mai multe temeiuri.

carol roman

Carol Roman

Primul temei, pe care, de fapt, ni-l certifică şi nouă sa carte, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. Debut în ceaţă (Editura Balcanii și Europa, 2014) este curajul de a scrie despre o anume perioadă din istoria presei româneşti şi a României moderne. Şi de a nu face asta neapărat în tuşe negre şi numai cu un ton resentimentar, vindicativ. Cititorul a înţeles, desigur, că este vorba despre perioada neagră a începutului anilor ’50, când elita intelectuală şi politică a României era supusă unor dramatice tentative de distrugere nu doar morală ci de-a dreptul psihologică şi fizică. Nu a scăpat acestei cavalcade a stihiilor răului nici presa, aşa încât atunci când corifeii condeiului românesc luau calea temniţelor iar alţii, puţini, pe cea a exilului, a fost nevoie ca paginile de ziar să fie scrise de către alţii. Aici intervine, cred eu, nevoia unei distincţii clare şi categorice între cei care, foarte tineri fiind, redactau „cu bună credinţă , fiecare pe măsura lui”, cotidianul tineretului –  despre care, simplu şi meritat, Carol Roman spune: „Acei oameni credeau în ceva…” – şi cei care, din exces sluganic de zel sau din alte considerente umorale şi degradante nu erau decât nişte satrapi şi vânzători de neadevăruri. Nişte „manipulatori”, cum le zicem noi, azi. De aici, tâlcul titlul cărţii: Debut în ceaţă.

Şi tot de aici se naşte şi frumoasa ei tensiune ideatică, iar cititorul, în primul rând cititorul tânăr, va şti cu siguranţă să aleagă între „ce e viu şi ce e mort” în acea perioadă din istoria „Scânteii tineretului” pe care a trăit-o, intens şi sincer, Carol Roman şi despre care tot Carol Roman scrie acum. Adăugând, astfel, pagini alese unor alte volume de evocări şi portrete despre anii petrecuţi în această redacţie de excepţie, cum ar fi cele semnate de Nicolae Dan Fruntelată sau Ovidiu Marian.

Aşa se şi explică de ce pagina de carte conţine amintiri de o rară putere emoţională despre colegii săi de generaţie: Ion Brad, Teodor Mazilu, Emil Mandric, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Vasile Ranga, Lucian Rolea şi, bineîneţeles, Nicolae Labiş, „buzduganul unei generaţii”, aşa după cum a fost numit pe drept cuvânt poetul Luptei cu inerţia. După cum nu sunt uitaţi nici cei care, având „funcţii de răspundere” mai mari sau mai mici, i-au ajutat şi susţinut pe mai tinerii gazetari, printre numele cele mai des evocate cu sinceră recunoştinţă de către Carol Roman fiind Fred Mahler, Ion Mihăileanu şi (chiar!) Virgil Trofin, la acea vreme prim- secretar al UTM-ului.

Sunt istorisite întâmplări care, citite cu ochiul minţii şi al sufletului, pot spune multe despre cum se făcea pe atunci gazetăria şi despre cum reuşeau cei mai pricepuţi să se strecoare printre furcile caudine ale dogmatismului ideologic şi ale inculturii agresive. Iată-l, de pildă, pe Ion Băieşu, pe post de reporter frenetic, scriind adevărul-adevărat despre un satrap politic şi impostor sadea, adică un fost practicat declarat al hortysmului convertit în „inchizitor comunist” fără mamă, fără tată. Lucru despre care Ion (Guţă) Băieşu nu a povestit, după câte ştiu eu, şi pe care nici faimoasa lui rubrică „De la om la om” nu îl prea arăta a fi fiind el, Ion Băieşu, aşa de tare combatant. Rubrica „De la om la om” fiind şi cea de unde a pornit, Carol Roman ne-o spune acum pentru prima oară, şi ideea faimosului serial de televiziune despre Tanţa şi Costel, adică de la scrisoarea unei tinere cititoare de loc din Medgidia. Că serialul a avut un succes enorm, ăsta este un lucru de-acum bine ştiut, dar trebuie spus că un merit excepţional a revenit şi celor doi mari actori, Coca Andronescu şi Octavian Cotescu, aceia care au dat savoarea terbilă a poveştilor despre „Iubirea e un lucru foarte mare”. Fapt care l-a şi făcut pe Nea Fănuş Neagu să îi spună, verde-n faţă, autorului: „Mă, tu de-acum înainte poţi să scrii şi Hamlet, că lumea pe stradă tot pentru Tanţa şi Costel o să te salute!”

Nu aş vrea să se înţeleagă de-aici că avem în cartea lui Carol Roman doar o suită de balade şi idile; dimpotrivă, când citit despre caznele sufleteşti la care a fost supus rebelul neîmpăcat, Radu Cosaşu sau despre linşajul politic al profesorului Egon Weigl, un eminent pedagog devenit „proscrisul” pentru că avusese cutezanţa să se îndoiască de supremaţia universală a celor edictate de către „Komsomol”, atunci vom înţelege mai corect şi mai bine perioada. Aşa după cum vom înţelege şi sensul real al limitatei dar realei perioade de deschidere de după 1965, pe care, definitiv, aveau să o facă una cu pământul funestele Teze din iulie 1971.

Nu aş putea încheia aceste notaţii despre cartea lui Carol Roman fără a face măcar o sumară trimitere la portretele unor magiştri ai spiritualităţii româneşti pe care autorul a avut şansa de a-i cunoaşte şi norocul de a colabora: Tudor Arghezi, G. Călinescu, Victor Eftimiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Zaharia Stancu, Ion Popescu-Gopo sau Neagu Rădulescu sunt doar câteva nume care îmi vin acum în minte dar, cu siguranţă, cititorul va descoperi alte şi alte asemenea întâlniri memorabile.

În finalul cărţii, Carol Roman face o promisiune şi anume că va scrie ceva aparte despre perioada ce a urmat plecării sale de la „Scânteia tineretului”, perioadă în care el a rămas un statornic, fidel colaborator al ziarului care l-a consacrat. Şi cum titlul recidivei editoriale este ispititor foc, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. În balansul amintirilor…, aştept ca autorul să îşi onoreze promisiunea, promiţând, la rândul meu, să fiu primul care să scrie despre cartea sa. Asta fireşte, cu condiţia să nu îmi fure cineva… startul!

Şerban Cionoff

Timp pentru Petre Tutea…

Cu putin timp in urma s-au implinit 19 ANI DE LA MOARTEA LUI PETRE ŢUŢEA. NU ŞI-A ADUS AMINTE NIMENI DE ASTA. Ii multumesc din nou colegei mele Angela Barsan, pentru ca a publicat pe grupul Jurnalisti din Facebook, acest fragment din cartea sa, intitulata „Dreptul la singuratate”, aparuta in 2008. Aduc aici acest fragment, intrucat el a suscitat numeroase comentarii in grupul de jurnalisti, semn ca nu ne-am plafonat si ca intotdeauna este timp pentru Petre Tutea:

” O PAGINĂ DESPRE UITAREA CELUI SUPRANUMIT „SOCRATE AL ROMÂNIEI”


Bătrânul voia să fie îngropat în ţărâna în care şi-a prăfuit tălpile în copilărie, la Boteşti-Argeş… Când am ajuns în casa în care s-a născut, am avut un şoc: dintre toţi cei care s-au repezit la el să facă interviuri sau să-i ia manuscrisele erau doar Marian Munteanu şi colegii lui. Nu tu Vartan Arachelian, nu tu Emilia Hossu Longin, nu tu Gabriel Maria Casian, nu tu Gabriel Liiceanu… Doar un nepot venise, şi era disperat că nu găsea actele de proprietate ale garsonierei din Cişmigiu. Ştiu că-i judec acum pe aceşti oameni, şi asta nu-i creştineşte… Şi-mi pare rău, al naibii de rău că o fac.


Ningea, groapa s-a săpat greu… A fost o slujbă cuminte, cu un preot amărât de ţară… În mintea mea, trebuiau să fi fost organizate funeralii naţionale… Atunci n-am plâns! Atunci am îmbătrânit cu un secol! Atunci mi-am dispreţuit neamul în care m-am născut, pentru o nerecunoştinţă pe care nu i-o pot ierta! Atunci, eu, neînsemnatul jur
nalist, fără glorii şi notorietate, un pălmaş, omul simplu, i-am urât pe Liiceanu şi pe Arachelian care s-au înfruptat dintr-o inteligenţă pe care poporul ăsta nu o va mai regăsi multă vreme, pentru că nu şi-au găsit timp pentru o lumânare la sicriul lui Ţuţea…